CONSECINȚE

         Ușa care desparte holul îngust de mica garsonieră, rămâne larg deschisă. Asta pe când eu privesc ceea ce obișnuiam să numesc cămin, doar pentru că aici era ea. Totul devine cenușă chiar sub ochii mei ciocolatii și deși îmi simt obrajii inundați de răceala lacrimilor, totuși nu pot ignora un alt sentiment. Unul libertin. Pur. Invizibil și totuși palpabil, oferit de un singur om acum.

Ady!

         Mâna decisă a brunetului încă persistă a-mi strânge determinată încheietura stângă. Eu încă sunt în stare de șoc, simțindu-mă ca-n copilărie. Atunci când îi priveam pe mama și tata certându-se în fața mea, dar și a multor altor copii, la școală. Și totuși, exact ca și atunci, nu pot să fac nimic.

         Durerea persistentă din pieptul meu continuă să apese carnea în țesuturi forțând astfel toate fibrele corpului să decidă că trebuie să rămână puternice. Și deși nu mai sunt un copil, durerea e aceeași. Chiar dacă am crescut, încă sunt om. Și oricât aș încerca să nu-mi pese, n-o să renunț la asta. Căci așa le voi arăta că au câștigat, iar eu am pierdut.

Iar eu nu pierd niciodată!

         Ca în secunda în care să simt cum plânsul e pe cale să câștige bătălia, s-agăț determinată mânerul troiller ului alegând să-mi fac singură loc pe lângă trupul subțire al lui Aidan. Căci dacă va avea mai multe de spus, cred că a venit timpul să vină singur după mine. Am obosit să fiu acolo pentru toți și nimeni să nu fie aici pentru mine.

         Pășesc pe holul îngust al blocului de patru etaje auzind ecoul vocii brunetului cum îmi spune să mă opresc, dar îl ignor în mod conștient îndreptându-mă spre libertate. Libertatea de a alege fericirea. Bucuria. Iubirea. Liniștea, nu zgomotul din viețile celor ce au adus asta în calea mea.

         Și nu știu exact cât timp a trecut de când am plecat. Dar cert e că, deși sunt în același loc din punct de vedere fizic, totuși am fugit atât de departe încât până și cuvântul „ fugă", acum are parcă mai mult sens. Nu știu unde mă aflu, dar sunt departe de garsonieră, bloc și strada unde locuiam.

         Mă opresc în cele din urmă realizând că sunt în apropierea unui parc și asta datorită vocilor copiilor ce se aud dintr-acolo, oboseala cuprinzându-mi fiecare celulă în parte. Și m-așez pe o băncuță la întâmplare, conștientizând astfel cât de fericiți sunt acei copii. Sunt mândră de fericirea loc. Bucuria emenată de ei, este mai puternică decât frustrările adulților.

Și mi-aș dori atât de mult să mă reîntorc în timpurile copilăriei mele!

         Lacrimile crezute secate, acum brăzdează din nou chipul meu rece precum Antarctica. Tristețea nemărginită, continuă să taie adânc în sufletul asemănător stâncilor despărțite de prăpastia durerii. Orice picătură de ploaie menită a umple oceanul durerii mele, este de neajuns. Oricâtă muncă aș depune, uraganul ce m-apasă mă îndepărtează de tot ceea ce înseamnă umanitate.

         Sunt singură. Din nou singură și poate, pentru totdeauna. Nimic din ce mi se întâmplă nu are aparență de bun. Frumos. Plăcut. Totul îmi indică doar că e o greșeală să fiu aici. O eroare că am supraviețuit. Un eșec al naturii. Ca de îndată ce realizez unde-mi zboară gândul, să-mi dau rapid două palme mintal, ridicându-mă în picioare.

         Sunt mai puternică decât atât. Mai mult decât și-ar putea imagina cineva. Mai curajoasă chiar și decât mi-am imaginat eu însămi. Nimeni și nimic nu mă poate înfrânge, mi-am zis și-am agățat mânerul din plastic începând să calc din nou către nicăieri. Nu am o țintă anume în minte, dar știu că trebuie să plec.

         Nu apuc însă să fac nici un pas în plus, că-mi simt încheietura agățată de cineva. Simțurile îmi îngheață pentru o secundă, dar când simt atingerea caldă a lui combinată cu cuvintele spuse în perioada cât am stat la cabane, simt de parcă mii de săgeți mi-ar străpunge pieptul.

Dar n-o să-l las să mă vadă așa! Nu o să mai permit nimănui să mă vadă într-o astfel de stare, vreodată!

    — Nu trebuie să pleci nicăieri! îl aud spunându-mi, șoptindu-mi mai bine zis, dar nu mă întorc deloc către el.

         Eu știu prin câte am trecut, el nu. Eu înțeleg fiecare durere în parte care-mi străpunge pieptul din încă prima zi, el nu. Eu sunt sigură că vreau ca totul să se termine o dată, el nu știe nimic despre mine. Căci pentru a cunoaște pe cineva, nu e neapărat nevoie să îi asculți pe ceillați. E mult mai util să vezi cu proprii ochi ceea ce reprezintă cealaltă persoană.

Și el nu m-a văzut niciodată pe mine. Exact ca și restul!

    — Ba da, e necesar s-o fac! spun pe-un ton atât de joc, că abia dacă mă aud rostind-o.

Deoarece chiar cred în mine și-n dreptatea mea. El? El poate să meargă să-i creadă pe ceilalți, ca și prima oară!

    — Atunci vin cu tine, spune rapid, forțându-mă să mă răsucesc grăbită cu privirea către el.

         Ochii lui exprimă bunătate, sau doar mi se pare mie? Expresia sa îmi spune adevărul, sau din nou îl înțeleg greșit? Hmm, nu știu. Nu mai înțeleg nimic. Cert e că, mi-e teamă. Să îl cred. Să îl privesc. Să știu că mă va minți și el, ca toți ceilalți.

    — Într-o destinație necunoscută? întreb nedumerită, știind că nu mă va surprinde cu nimic răspunsul lui privindu-mi sănătatea mintală.

    — Chiar și la capătul lumii, de e nevoie! spune sigur pe sine, în timp ce mă trage mai aproape de el, micșorând cumva distanța dintre noi. N-o să repet aceeași greșeală, Mara. Crede-mă! spune iarăși, pe un ton atât de jos încât să-l aud doar eu.

         Cine a spus că viața chiar e un taifun plin de surprize, chiar a avut dreptate. Ce aș putea să mai cred eu acum, când îl privesc și-ascult spunându-mi asta? M-am născut cu o inimă plină de iubire și-am sfârșit cu una ucisă în tăcere, surprinzându-mă maxim de faptul că încă respir. Așa că, cum aș putea să-i spun lui asta, când și el m-a acuzat de-atât de multe lucruri în acea noapte în care m-a salvat?

         Vreau să îl cred, deoarece am nevoie să am încredere în cineva. Am nevoie să fiu ajutată, dar nu așa. Nu de el. Ce să fac, acum? Pe cine să ascult? Pe el, sau conștiința care-mi urlă în timpane cuvintele lui din seara plecării spre hotel: „ Am crezut că ești diferită, dar te-ai dovedit la fel ca celelalte!"

    — Nu pot, spun șoptit și-mi sustrag încheietura dintr-a lui.

         Sufletul mi-este făcut țăndări și cred, că dacă aș încerca să-l refac la loc, mi-ar trebui o eternitate. Îmi înghit suferința în schimb și mă-ndepărtez de el, sperând să se oprească. Amintirile timpului petrecut la cabane mă lovesc precum norii ce străbat continuu cerul, iar vocea lui spunându-mi să m-opresc, mă derutează și mai tare.

         Doar calc apăsat peste fiecare bucată sfărâmată a sufletului meu, îndreptându-mi pașii către nicăieri. Lacrimile câștigă într-un final războiul dintre conștiință și inimă și-ncep a-mi brăzda chipul, iar eu măresc pasul către nicăieriul meu. Sunt singură, mereu am fost. De ce mă mai miră oare răutatea oamenilor?

Când de fapt, am știut întotdeauna că singură voi răzbi mereu!