DECIZIA

            Îmi doresc să nu fi trecut prin dureri în viața mea. Aș fi vrut să fac mereu lucrurile diferit. Mi-ar fi plăcut să fiu plăcută pentru cine sunt eu și nu pentru ce pot oferi. 

            Dar, din păcate asta nu s-a întâmplat niciodată!

            Eu, încă sunt aici. La fel și ei. Eu, încă sunt captiva propriilor mele emoții. Însă, nu și ei. Eu, încă sper și iubesc curat. Dar, nu și ei. Cu ochii mici, lacrimile brăzându-mi încet chipul și mâinile tremurânde, am apucat încet și cu grijă mânerul negru al trolerului, încercând să nu fac zgomot și l-am așezat atentă pe podea.

            Nimeni și nimic nu mă poate împiedica s-o fac!

            Am gândit inițial, ridicându-mi mâna dreaptă spre a-mi șterge următorul șir de amintiri dureroase ce mi-au inundat ochii, chipul, sufletul și inima de povara unei greutăți ce nici măcar nu-mi aparținea. Pentru că nu eram și nu sunt vinovată de nimic. Și atunci, vibratoul telefonului de pe măsuța din lemn, din spatele meu a devenit din ce în ce mai clar. Ca știind cine e, să decid rapid a-l ignora cu toată puterea care mi-a mai rămas începând să trag bagajul după mine. Și exact ca și atunci, în ziua plecării spre lac, acum totul pare parcă tras la indigo. Motiv pentru care, îmi șterg rapid lacrimile amare de parc-aș fi un mort viu, chiar dacă știu că nu e deloc așa. Și trag valiza după mine

             Sper să-mi revin, deși știu c-o să-mi fie tare dificil!

             Minciunile spuse, auzite și ascultate pe timpul vacanței mă forțează să-mi doresc să sparg ușa dac-aș avea aceată putere, iar sentimentele intense pe care le-am trăit acolo, alături de oameni noi și diferiți, mă obligă să îmi mențin calmul. Însă, când vocea lui începe a mi se repeta în timpane precum o melodie proastă pusă pe repeat, totul recapătă aceeași nuanță de gri. Totul redevine urât. Totul se termină. E o linie tare subțire, delicată și insesizabilă între dorință, curaj, putere și naivitate. Iar eu, nu sunt o naivă. Nu mai sunt din secunda în care viața mea s-a schimbat pentru o primă dată, atunci când tata s-a recăsătorit la nici două luni după divorț. Nu, din clipa în care și-a imaginat că eu aș putea să-i ofer locul mamei mele unei alte femei.

            Însă, poate așa sunt toți bărbații. Lipsa neuronilor lor se datorează lipsei de asumare!

            Și nu mi-am imaginat niciodată că totul avea să meargă prost. Tot ce mi-am dorit în aceste două săptămâni de vacanță, a fost să mă apropii de cea cu care am împărțit aceeași casă și familie. Dar nu s-a putut, din păcate. Ea a fost întotdeauna fata perfectă cu alte priorități, în timp ce eu am devenit străina cu multe schimbări bruște de comportament. Din umbra propriilor alegeri, am privit cum viața mea a devenit condusă de-o străină și nu am putut face nimic să schimb asta. De ce? Pentru că nu am vrut să ofensez pe nimeni și deoarece asta a fost singura cale – am crezut mereu – în a o face pe Elizabeth să mă accepte. Când de fapt, am descoperit în această mini-vacanță, cea care avea nevoie să se accepte pe ea însăși, eram eu.

            Dar mi-a fost teamă de noua eu de după ea. De aceea m-am lăsat pe mine pentru alții. M-am temut de noua persoană în care mă voi transforma după dispariția ei. Și de aceea am renunțat să mai cred că merit ceva. Mi-a fost frică de un refuz din partea celorlalți, așa că am renunțat la mine. Și mi-a fost groază de ce are să-mi rezerve viitorul, motiv pentru care m-am închis în mine și n-am permis nimănui să mă cunoască cu adevărat. Astfel, i-am respins pe toți și din această cauză am încercat mereu să fug. 

            Nu am vrut niciodată să pic din nou în capcana gândurilor, grijilor și-a iubirilor vieții mele!

      — Ajutați-mă! Mara, se înneacă! mi-a spus Elizabeth că le-a zis salvamarilor sosiți de urgență pe plajă, evitând să mărturisească de fapt întreg adevărul.

            Eu nu doar că mă înnecam în apă, ci și-n durere și chin. Ba chiar mă sufocam în propria suferință, deoarece nu a fost deloc ușor să îi văd privirea lipsită de orice sentiment din ochii tatei în clipa plecării către Hyde Park, Westminster. La fel cum nu mi-a fost ușor să o ascult pe cea care se presupune că îmi este soră, mărturisindu-i prietenului „nostru" comun că „a trebuit" să mă ia cu ea pentru a veni cu el în vacanță. Așadar, iată-mă devenind nu doar o victimă a alegerilor ei, ci și un mijloc de a obține această vacanță la plajă.

            Îmi șterg următorul șir de lacrimi amare privindu-mi reflexia obosită din oglinda micuță de pe perete și scap un mic oftat printre buze. Oare ei îi pasă măcar de ce s-a întâmplat cu mine de când am ajuns pe malul lacului? Sau de ce s-a petrecut pe urmă? Ori de ce a urmat după plecarea de pe plajă? Să vă răspund tot eu? Nu. Pentru toate situațiile jalnice prin care am trecut, ea nu a dat nici măcar doi bani. Pentru toate sacrificiile făcute de mine pentru a nu se simți în plus în casa mamei mele, nu a apreciat niciunul din acestea. 

             Inima mi s-a sfărâmat în milioane de bucățele din sticlă pe care încă le colectez spre a le lipi la loc, deși știu foarte bine că asta e imposibil. Fiindcă știu, nici un ciob spart nu poate repara ceea ce un cuvânt, o minciună, trădare și falsitate a distrus. Și deși știu asta, am acceptat să rămân. De ce și pentru ce!? poate vă-ntrebați, din moment ce știam că cum are să se termine. Ei bine, uneori mă gândesc la posibilitatea în care există o șansă dintr-un milion să-mi placă să sufăr.

            Șterg din nou urmele suferinței ce lasă amprente notabile pe chipul meu și-ncep să trag valijoara după mine în drumul către ieșirea din garsoniera închiriată cu câteva seri în urmă, atunci când am plecat de pe plajă. De data aceasta, nimeni și nimic nu mă mai poate face să renunț la ceea ce știu că e corect. Și anume, plecarea mea din acest... loc. Calc apăsat și fiecare pas făcut e de parc-aș păși pe sârmă înghimpată. Îmi înghit fiecare urmă de suspin, dar e în zadar. Îmi simt inima luptând cu disperare în pieptul meu, de parcă mi-ar cere să rămân. Însă, din nou e inutil. Și deși știu că nu trebuie să iau o decizie sub impulsul momentului, totuși nu mă pot abține. Eu sunt mai importantă decât oricine.

            Aceasta e calea pe care trebuie s-o urmez și basta. A venit momentul să m-aleg pe mine!

            Și deși ar fi trebuit s-o aud spunându-mi, cerându-mi, ori chiar sugerându-mi măcar să rămân, totuși asta nu se întâmplă. După ultima discuție, ea e încă în pat jucându-se pe telefon și ignorându-mă cu bună știință de parcă nu ne-ar uni o frăție reală. Ca și când nu i-ar păsa ce mi se întâmplă acum, ori mi se va întâmpla mai târziu. La fel cum a făcut din secunda n care m-a privit intrând în lac și totuși m-a lăsat singură acolo, deși știa că sufăr. Dar, exact ca în secunda-n care mi-am deschis ochii într-un loc total necunoscut, îmi scutur iarăși capul de idei și gândurile negre, observând cum mă apropii tot mai mult de ușa dinspre ieșire.

             Ca știind că nimic nu se va schimba, s-apăs mânerul negru și lucios ce mă desparte de holul îngust al blocului. Și atunci...

       — Mara, nu poți pleca! spune rapid o voce cunoscută scoțându-mă de îndată din reveria propriilor memorii vii, înaintea ochilor mei poziționându-se trupul cunoscut al unuia dintre băieții de pe plajă.

           El, Aidan Gordon pe numele său, mă privește cu ochii alungiți, ficși și la culoarea cafelei amare pe care am încetat s-o mai consum din vina ei, în timp ce respiră sacadat. De parcă cineva tocmai l-ar fi alergat până aici, doar ca să-mi spună asta. Dar eu, în loc să-mi amintesc faptul că m-a salvat de la moarte, singurul lucru la care mă gândesc este cât de mult îl urăsc. Și nu pentru că mi-ar fi făcut vreun rău, ci deoarece, exact ca și tata, a renunțat la mine înainte de a mă asculta, auzi, aștepta, ori chiar crede.

           Și aici, iată asemănarea dintre bărbați. Toți sunt la fel și totuși, fiecare e unic în felul său!

           Însă, asta nu mă face să îl cred. Nici el, nici nimeni altcineva nu mă poate convinge să nu plec. Nimeni nu îmi poate schimba deciziile, deoarece nimeni nu mă crede, nu mă vede și nici nu m-aude la nevoie. Sunt atât de singură, că mi-e milă de mine. Pumnii reci mi se strâng anevoioși în jurul corpului acoperit de-o geacă din fâș neagră ca groapa gândurilor în care mă simt captivă de ceva vreme. Geacă, care-mi atinge genunchii, în timp ce privirea-mi rece, asemănătoare a doi poli înghețați, nici măcar nu are curajul de a-l aținti.

           Atât de multă teamă îmi este de oameni. Așa mult mă tem de... el!

        — Cine spune asta? îndrăznesc să întreb, deși știu foarte bine că nu am acest drept.

             Și nu e datorită urii mele față de el, ci a comportamentului lui sălbatic de a se purta cu mine. Și-l privesc în ochi sperând să găsesc acolo măcar o mică speranță cum că tot ce-am înțeles eu ca urmare a cuvintelor sale și-ale prietenilor lui la adresa mea au fost doar simple cuvinte, însă nu pot decât să mă lovesc de-un același infinit zid al egoului ce-l îmbracă. Un același infinit gol, fără culoare, căldură și liniște.

        — Eu, zice printre respirațiile sacadate, forțându-mă să-mi arunc plictisită ochii peste cap în timp ce încă strâng mânerul trolerului în mână.

             Îl reprivesc apoi și-ncerc să îmi fac loc pentru a trece în afara garsonierei micuțe, însă el se poziționează rapid în fața mea împiedicându-mi astfel orice șansă aș avea de a pleca. Și nu știu ce vrea, ce-ncearcă să-mi spună. Însă, știu cu siguranță că e greșit. Prezența lui aici e greșită, la fel ca și a mea. Eu nu trebuia să fiu în acest loc, ci cât mai departe posibil de civilizație, oameni și ei. El nu trebuia să fie aici, ci lângă prietenii lui și adevărul pe care l-a susținut cu atâta ardoare.

       — Când ieși, vezi să închizi bine ușa după tine! Nu uita că închizătoarea nu e bună! aud brusc în timpane vocea ei și tresar ca arsă.

             Vocea ei mă anunță despre asta, sau doar îmi cere mai cu frumosul să părăsesc cât de rapid posibil încăperea!? mă-ntreb absolut îngrozită de propriile gânduri și simt cum degetele mele aproape că perforează plasticul care m-ajută la susținerea aproape a trolerului. Ochii mei încă sunt captivi într-ai brunetului Gordon, iar inima ce obișnuia să-mi spună acum câteva clipe să regândesc decizia mea, acum pare a fi luat și ea o hotărâre definitivă. „Pleacă, Mara. Dacă vrei să fii fericită, să zâmbești, iubești și fi iubită, atunci acesta e momentul când chiar trebuie s-o faci!" , parc-o aud spunându-mi în timapne, în timp ce eu parc-aș privi ca un spectator mut scena de pe teatrul propriei mele vieți.

             Și deși mi-am jurat să nu mai vărs o lacrimă pentru nimeni, totuși nu mă pot abține. Simt cum un strop din picăturile ce-mi ard sufletul și fața se prelinge peste chipul meu, în timp ce aerul devine parcă din ce în ce mai dificil de respirat. Dar strâng totuși din dinți și-mi încleștez mâninile pe mâner, putând observa deodată ceva destul de straniu în ochii întunecați ca noaptea ai bărbatului din fața mea. 

             Dar dacă acel ceva este milă, atunci nu am nevoie de ea!

       — Nu. Să nu carecumva să plângi, m-ai înțeles? îl aud spunându-mi, deși inima îmi urlă în timpane deja tot felul de cuvinte.

            Și lupta din mine, reîncepe. Conștiința, inima și sufletul îmi sunt distruse. Eu sunt distrusă. E ca și când aș privi dezastrul unui tsunami creat în interiorul meu de cei mai importanți oameni din viața mea și nu pot face nimic să îl opresc. E de parcă aș trăi un coșmar. Ca și când aș fi hipnotizată. De parcă m-aș fi transformat într-o stană din piatră. Dar cu toate acestea, îmi revin rapid în simțiri atunci când, luată prin surprindere de gestul ciudat al brunetului, mă văd trasă în afară.