— Aaleiya, știi că nu am nicio problemă cu ieșirile tale, dar asta a fost prea mult. Toată lumea te-a văzut, mă mustra mama mea, regina Daensa a regatului Zaira.

         Stăteam lângă ea în Salonul de Sticlă, o terasa construită din sticlă. Stăteam pe o canapea din catifea, în timp ce ea continua să mă privească.

         Părul ei blond, pe care îl moșteneam și eu era prins într-un coc. Purta o rochie de un roz pal, simplă. Corsetul îi era decorat cu sclipici, mânecile lungi se mulatu pe manile ei până la cot, iar apoi cădeau în valuri pe lângă antebrațul ei. Purta o coroană din aur, subțiere și delicată. Coroana era, mai degrabă o bijuterie, toată lumea – mort sau viu – o știau pe fiica regelui Kharis, a regatului Arasta.

         Prin căsătoria lor, regatele Arasta și Keyring s-au unit și au format Zaira, regatul peste care eu o să domnesc, într-o zi.

         Priveam către mama mea, căutând asemănări. Acceași ochii verzi, ea avea fața în formă de inimă, în timp ce a mea era ovală. Sprâncenele ei erau subțiri, ca ale mele. Pielea ei era ușor cafenie, în timp ce a mea era albă. Părul ei era creț, dar al meu ondulat. Amândouă aveam gene dese și lungi.

         — Aaleiya, eram scoasă din gânduri. Îți amintești că tatăl tău menționase de o posibilă alintață cu Callia? mă întreba ea.

         Normal că îmi aminteam. Callia – regatul nemuritorilor fae, regat separat de un întreg ocean de al nostru – ar fi putut fi un aliat de încredere. Dar nimeni nu știa ce creaturi mișunau pe acolo. Tot ce știam era faptul că erau conduși de un rege numit Tristan.

         — Da, încuviințam cu grijă.

         Studiam camera cu grijă. Până în momentul acela tatăl meu ar fi trebuit să intre și să îmi facă morală despre excapadele mele. Dar, în locul lui intrau surorile mele. Leilah, Jacqueline, Atanasia și Alana.

         Cei doi frați ai mei, Lorenzo și James muriseră din copilărie. După ce realizaseră că toți urmași lor care ar putea prelua coroana mureau, părinți mei schimaseră legile. Mă încoronaseră pe mine, la numai patru ani ca moștenirea a coroanei, tronului și a Zairei.

         Leliah era brunetă, ca tata, înaltă, cu păr creț. Ochii ei de albastrul cerului studiau camera de sticlă. Leliah avea paisprezece ani, dar era destul de scundă, spre deosebire de mine care eram mai înaltă ca ea.

         Jacqueline era și ea brunetă, cu ochii de safir, înaltă, dar avea numai zece ani. Purta o rochie violet, fără corset, ea era cea norocoasă.

         Atanasia era blondă, de opt ani, cu păr lung și des. Avea ochi mici, albaștri. Ținea în mână o păpușă cârpită, făcută de servitoare pentru mine, dar, când treceam de unsprezece ani o dăruim cele mai mici decât noi, devenise o tradiție.

         Alana, în schimb nu avea stare. Se juca mereu, alerga mereu își enerva guvernatele mereu. Era și ea brunetă, deși, în lumina soarelui părul ei prindea o nuanță aurie. Ochii ei albaștri erau speciali, deoarece, culoarea acestora depindea de lumină și unchiul din care erau priviți. Uneori păreau verzi, alte ori albaștri.

         — Acum, că sunteți toate puteam discuta, spunea mama. Mai întâi vreau să vorbesc cu sora voastră, Aaleiya, așa că duceți-vă să vă jucați, o să vină servitoarele după voi.

         Surorile mele părăseau încăperea, le auzeam glasurile îndepărtându-se, așa că mă simțeam liberă să spun:

         — Ce se întâmplă?

         Prima data credeam că mama nu avea să-mi răspundă. Privirea ei era tristă, iar chipul încruntat. Când răspundea îi putem simiți tristețea:

         — Ți-am zis că putem crea o alianță cu Callia. Am primit o scrisoare de la rege. A acceptat, dar cu o singură condiție. Alianța va fi susținută prin sânge pentru a nu putea fi rupă niciodată. Ceea ce însemnă că una dintre voi va trebui să ajungă în Callia și să devină soția lui.

         Atunci totul devenea clar. Motivul pentru care părinți mei erau stresați tot timpul, de ce lumea se ferea de familia regală și de ce mama vorbea acum numai cu mine.

         — Ca moștenitoare a Zairei, trebuie să-ți dai acordul pentru oricare dintre căsătoriile surorilor tale. Am discutat deja cu tatăl tău. Ei sunt nemuritori, pot aștepta ca una dintre surorile tale să împlinescă vârstă măritișului, dar este o problemă. El vrea să își cunoască viitoarea soției acum și ca ea să meargă săptămâna acesta pentru a locui pentru totdeauna în regatul lui.

         Simțeam cum inima mi se oprea în piept. Să trăiescă acolo cu el? Nu puteam să le las pe surorile mele acolo, era prea periculos. Un regat plin de fae, spiriduși și alte minuni nu era un loc potrivit pentru ele. Trebuiau să-și petreacă copilăria împreună cu familia lor, nu într-un regat străin periculos pentru muritoare ca noi.

         — A... a menționat exact un nume sau o vârstă? întrebam încă uimită de tot.

         Dacă nu era menționată nicio vârstă sau vreuna dintre surorile mele aș fi putut remedia asta. Totul era greșeala mea, dacă atunci când eram copil nu aș fi refuzat cererea lui Thomas Deonevoir nu avem să fim în pragul războiului. Dar, de la cât de încăpățânată eram îl refuzasem pe viitorul rege muritor. Îmi spuse că avem să regret și avea dreptate.

         — Nu, spunea mama, trezindu-mă din gânduri. Dar... Aaleiya, sper că nu asta îți trece prin cap. E o nebunie.

         O nebunie era ca una dintre surorile mele să crească în regatul lui. În casa lui. Ele nu aveau să se bucure de copilărie, de nimic uman, aveau să fie batjocorite în lumea nemuritorilor. Dar, dacă planul meu funcționa aveau să-și petreacă timpul în regatul noștru.

         — De ce nu? o întrebam. A spus cumva neparat că viitoarea lui soție trebuie să crească în regat lui. Am vârsta măritișului, sunt capabilă să trăiesc acolo. Te rog, mama. Nu le putem distinge copilăria. Pot să mă duc eu. Dacă tu îi convingi, tata va fi de acord cu tine. Știi asta.

         Mama ofta, știam că era greu și pentru ea. Unul dintre copii ei aveau să ajungă în acel tărâm oribil, dar nu le puteam face asta surorilor mele. Mai bine eu mergeam.

         — În puls, continuam. Dacă regele chiar vrea o alianță atunci ar trebui să se bucure dacă o va avea cât mai repede.

         Mama ofta din nou. Continua să nege din cap pana când o priveam în ochii, iar atunci ea înțelegea. Era greșeala mea, aveam să o repar eu, nu altcineva. Într-un final acesta încuviința.

         O priveam cum se îndepărta de cameră spre Sala Tronului. Și, cumva știam că avem să ajung în Callia, dar eram pregătită.