În cioburi, sângele se îmbibă. Tresaltă pământul, vântul bate, îndoaie gândul lucid al singurului om rămas în pustiul nedescris. Se zbate şi se roagă, să fie cruţat. Durerea persistă, o simte cum se mişcă pe sub a sa piele albă. Nu mai vrea, s-a săturat. Aşteaptă plângând sfârşitul. Şi strigă în crepuscul, dar totul este pustiu, doar greierii îl mai ascultă. Ar vrea să se desprindă de acest macabru tablou în care artistul şi-a aruncat mânia bolnavă asupra protagonistului. Ar vrea să scape şi să fugă, să lase grija şi suspinul în urmă. Dar doare, atât de tare şi ramuri de spin parcă-l sufocă. Gântul îl ustură, el tot tuşeşte roşu şi pică ca o piatră, inert pe solul uscat.