Coroanele înalte ale falnicilor arbori, spre cer tindeau să împungă mantia de aur a soarelui cel palid. În franjuri jupuite, razele translucide şi lucioase se aplecau spre trunchiuri şi buşteni, spre paşii mărunţi, dar siguri ai călătorului necunoscut. Cu ochii plânşi şi roşii, cu buzele uscate şi hainele zdrenţuite se aventura spre un neant efemer şi dureros. Îşi căra cu el şi ultima fărâmă de umanitate, dar natura era deasă, verde, nu se compara cu spaţiul de unde venise. Ceea ce i se întindea în faţa ochilor era un adevărat sanctuar de pace şi linişte sufletească, dar furtuna ce-i prăpădea inima între coaste nu avea cum să fie alungată. Trecutul îl roase până la măduvă şi oase. Era singur, pustiit. Năzunţele îi păliseră ca florile în toamnă timpurie. Aidoma unei năluci, bântuia drumuri lungi şi infinite, căci căuta cu patos un etern dor, ce îi făcea pieptul să tresară.