SKYE

New York

6 luni mai târziu

Razele plăcute ale soarelui pătrund în cameră, deranjându-mi ochii obosiți din cauza lipsei somnului. Nu-mi amintesc ultima oară când am avut un somn profund și lipsit de coșmaruri. Sau când am dormit ultima noapte fără să mă trezesc din cauza plânsului.

Viața ne schimbă, fie că vrem sau nu să admitem asta. Ne maturizăm cu trecerea timpului și realizăm că de fapt nu ne cunoșteam cu adevărat.

Cine eram eu înainte de Ryker? O fată pe care mulți o știau drept retrasă pentru că nu avea decât foarte puțini prieteni. O fată care prefera să exerseze la pian, decât să-și piardă vremea printr-un club. O fată neînțeleasă de propria mamă, care-și dorea doar siguranță și încredere din partea femeii căreia i-a dat naștere. O fată care într-o zi s-a îndrăgostit de un băiat care nu se vedea bun pentru lumea asta, care încerca să treacă neobservat de către alții.

Pentru mine n-a trecut neobservat. A intrat în viața mea și mi-a dat-o peste cap când mă așteptam mai puțin. M-a făcut să mă simt specială în ochii săi. M-a făcut să-l iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni până atunci. Și pentru o perioadă am crezut c-o s-o scoatem la capăt. Credeam că aveam să câștigăm războiul pe care-l duceam contra bolii sale, dar se pare că armele s-au întors împotriva noastră, iar la final, amândoi am ieșit cu inimile frânte.

Alarma telefonului sună deja de câteva minute și mă chinui s-o opresc, adormită fiind. Nu sunt pregătită pentru o nouă zi.

Nu am fost pregătită să mă mut la New York, dar cumva destinul mi-a surâs într-un punct al vieții în care nu credeam c-o s-o mai facă. Cu câteva luni în urmă, am primit o bursă de studii la Juliard, una dintre cele mai prestigioase școli de muzică din întreaga lume. Inițial am crezut că soarta își bate joc de mine, pentru că eu nu am fost niciodată la nivelul acelei școli, dar după ce am ținut scrisoarea lor în mână, totul începea să pară și mai real.

În două luni trebuia să mă mut la New York. Trebuia să încep un nou capitol din viața mea, dar nu eram cu adevărat pregătită. Nu după ce în urmă cu un an am plecat în Denver pentru a fugi de toate responsabilitățile mele. Și l-am cunoscut pe Ryker. Și l-am iubit până când n-a mai rămas nimic între noi. Până când numele său a devenit otravă pe buzele mele.

— Skye?

Vocea Londrei mă aduce înapoi la realitate. Nici nu știu de câtă vreme stă în pragul camerei și mă privește. Îmi ațintesc ochii asupra ei, iar privirile ni se întâlnesc. Cunosc prea bine acea privire pe care prietena mea mi-o aruncă. Am avut de-a face cu ea de șase luni. Milă. Asta îi exprimă ochii, iar eu asta nu vreau să primesc din partea nimănui. Pentru că dacă e cineva vinovat pentru situația în care mă aflu acum, aceea sunt eu.

În ultimele luni am plâns fără să spun nimănui nimic. Mereu m-am condamnat pentru faptul că n-am intrat în spital în acea zi, că am plecat fără să-l mai văd pentru ultima dată.

N-am mai auzit nimic despre el de șase luni. Șase luni în care mi-a lipsit orice are legătură cu el. Îmi lipsește privirea sa atât de pătrunzătoare, ochii săi de un albastru schimbător. Zâmbetul. Ah! Zâmbetul lui Ryker. Era singurul lucru pe care-l puteam asculta toată ziua și nu m-aș fi plictisit de el. Mi-e dor să mă țină în brațe, ca atunci când amândoi simțeam că lumile noastre se prăbușesc.

Am vrut s-o sun pe May de mai multe ori, dar adevărul e că, n-aș fi știut ce să-i spun. Ce s-o întreb? Voiam să știu dacă Ryker e bine, dar n-am avut curajul nici să vorbesc cu mătușa lui. De fiecare dată când îi vedeam numele pe ecran închideam apelul. Știam că o răneam, dar nu puteam să fac asta. Am decis singură să rup legătura cu Ryker și n-ar fi fost corect din partea mea să intru cu bocancii în viața lui, așa pur și simplu.

— Skye, mă auzi? protestează prietena mea din pragul ușii.

— Nu, scuză-mă, răspund privind-o și încercând să mimez un zâmbet. Ce spuneai?

— Încă te gândești la Ryker?

— Crezi c-o să mă caute vreodată?

— Dacă te iubește și ține cu adevărat la tine, da, o s-o facă. Până la urmă, Skye, ați avut o poveste frumoasă. Cu bune și cu rele. S-a încheiat mai trist, dar măcar de dragul trecutului, ar trebui să te caute.

— Aș avea atâtea să-i spun... Dar nu cred că m-ar ierta. Cândva i-am promis că n-am să-l părăsesc, și fix asta am făcut. L-am dezamăgit. Tocmai eu care puteam să-i fiu alături, l-am dezamăgit.

— Da, dar nu uita că el a fost cel care ți-a spus să pleci. Așa că pe moment ai făcut ceea ce trebuia să faci.

— Sper ca într-o bună zi să mă ierte. Sau măcar să încerce s-o facă.

— Poate că deja a făcut-o Skye. Și poate că, undeva, în universul ăsta o să vă reîntâlniți cândva. Și o să luați totul de la capăt.

Nu obișnuiesc să cred în promisiuni. Pentru că mereu ajung să fiu dezamăgită, rănită și ajung să am sufletul în mii de cioburi. Promisiunile sunt făcute să fie încălcate. Unii oameni vin în viața noastră ca să ne rănească și să încalce niște reguli. Iar noi, la rândul nostru îi acceptăm, sperând că de data asta va fi diferit. Ce nu știm, însă, e că diferența dintre ceea ce a fost și va fi, depinde numai și numai de noi.

***

Lumea e plină de oameni răniți. Iar eu sunt unul dintre ei.

Am simțit durerea chiar și atunci când eram fericită. Atunci când voiam să zâmbesc, plângeam. Atunci când voiam să mă bucur, mă simțeam trasă înapoi de o forță invizibilă.

Tot ce voiam era să fiu fericită.

Nu mi-am dorit niciodată să-l rănesc. Vreau doar să pot da timpul înapoi și să schimb lucrurile. Să îmi cer scuze, pentru început. Asta dacă mai e loc de așa ceva între noi. Pentru că o dată ce rănești o persoană, scuzele nu mai valorează nimic. Chiar dacă ți-ai dori să schimbi ceva, n-ai s-o poți face, pentru că bucățile rupte din suflet nu se mai pot lipi la loc. Și dacă ai putea face asta, ar rămâne niște fisuri acolo, care se vor eroda cu timpul. Și atunci îți dai seama că tot ce ai clădit în tot acest timp, ți se scurge printre degete.

Ryker îmi lipsește. De fiecare dată când îmi simt inima bătând, știu că o face pentru el. Pentru că într-o zi ne-am promis că dacă nu ne vom mai vedea niciodată, inimile noastre vor continua să bată una pentru cealaltă. Pentru că asta fac inimile, nu-i așa? Bat, bat și iar bat până în clipa în care își vor regăsi jumătatea.

Nu ne dăm seama când ne lipsește cu adevărat o persoană, decât abia atunci când râsul său nu ne mai umple orice încăpere a casei. Atunci când fiecare amintire devine gri, iar ecourile vocilor noastre se risipesc undeva în Univers, printre stele. Abia atunci ne dăm seama cât de dor ne e de cineva care obișnuia să ne devină cândva prezent. Când atingerea sa nu mai e decât o adiere rece de vânt. Cânt brațele sale nu mai înseamnă acasă. Pentru că nu mai e nimeni care să definească acel loc ca fiind acasă cu adevărat.

Am încercat să-mi creez un loc al meu în New York. Un loc în care durerea să nu existe. Un loc în care să nu mă simt singură și a nimănui. Un loc în care să nu-i simt lipsa lui Ryker. Doar că orice fac, îmi aduce aminte de el.

Uneori amintirile sunt cea mai dură metodă de tortură. Pentru că orice am face ca să uităm pe cineva drag, e aproape imposibil. Și de cele mai multe ori, din imposibilitatea asta, se naște ideea de singurătate și dor. Ți-e dor de absolut tot ce reprezenta acea persoană pentru tine. Ți-e dor de tine cea care erai atunci când erați împreună. Ți-e dor de trecut, și deși ai vrea să-l schimbi, știi că e imposibil. Trecutul și greșelile sunt singurele ce nu pot fi șterse din viața cuiva.

În New York se presupune că ar fi trebuit să încep o nouă viață. Dar cum s-o fac, când nici măcar nu pot s-o uit pe cea veche? Când, indiferent ce fac, îmi aduce aminte de cine eram în urmă cu șase luni. Se spune că viața unui om se schimbă de la an la an. A mea s-a schimbat complet în urmă cu șase luni când am renunțat la tot, crezând că a renunța e răspunsul la toate problemele dintre noi doi.

Atunci când pășesc pragul cafenelei mele preferate din oraș, sunt întâmpinată de zâmbetul ștrengăresc al lui Huang Lei, unul dintre puținii mei prieteni pe care am reușit să mi fac de când am ajuns aici.

— Bună dimineața, Skye! îmi spune Huang înainte de a mă trage într-o îmbrățișare strânsă. Arăți bine azi.

— Mulțumesc, răspund și simt cum urechile îmi iau foc.

Eu și Huang ne petrecem timpul împreună atunci când niciunul dintre noi nu cântă la vreun instrument, sau pur și simplu avem nevoie de cineva cu care să vorbim.

— Ți-am luat cafea. Neagră fără zahăr, adaugă.

— Mulțumesc, dar nu trebuia.

— A fost plăcerea mea. Apropo, ți-am adus partiturile pe care mi le-ai cerut. Ai face bine să te grăbești cu piesa aia pentru că avem nevoie de ea la festival. Sunt cuvintele domnului Benson, nu ale mele.

Nu-i răspund lui Huang. Nu am nimic pregătit pentru festival și nu ar ajuta cu nimic dacă i-aș spune asta și lui. Mi-ar plăcea să-i pot oferi un răspuns pozitiv, dar nu am nimic de dat. Cel puțin nu azi. Nu am insiprație de câteva săptămâni. Nu am energie să compun nimic, iar festivalul e peste două săptămâni. Poate ar fi mai bine dacă nu mi-aș face apariția și așa i-aș scuti pe toți să-mi mai pună întrebări despre compozițiile mele.

Muzica poate să-ți fie cel mai bun prieten uneori, iar alteori cel mai mare dușman. I-am cunoscut ambele fețe și nu pot spune că sunt prea încântată că singurul lucru în care mă refugiam cândva nu mai e sigur.

— Ai auzit ce ți-am spus? mă întreabă Huang, fluturându-și o mână în dreptul ochilor mei.

— Scuze, nu te-am auzit. Îmi pare rău.

— Of, Creațo! Iar te gândești la Ryker ăla?

Aș vrea să-l mint, dar dacă e pe lumea asta o persoană pe care o pot minți, acea e Huang Lei. Își dă seama de orice, doar privindu-te în ochi, fără să-i spui prea multe. Și cred că asta apreciez cel mai mult la el. Desigur și sinceritatea. Penrtru că asta e cea mai importantă într-o prietenie dintre două persoane. Dacă nu există sinceritate între ele, îndoiala și nesiguranța sunt cele care-și vor face culcuș între prieteni, amenințând să distrugă fiecare clipă frumoasă de până atunci. Orice pe lumea asta e bazat pe încredere și sinceritate. Iar dacă cele două nu există, atunci nici prietenia sau iubirea nu-și mai au locul în viețile noastre.

— Tocmai îți spuneam că cei de la Arte vor veni să ne ajute cu decorul și toate cele. Și că trebuie să ne implicăm și noi în aranjare și mai știu eu ce. Toți profesorii ne-au spus că fiecare implicare de-a noastră ne va aduce puncte în plus la examenele finale din acest semestru. Nu ai urmărit conversațiile de pe grup în acest weekend?

— Știi că-mi închid telefonul în timpul weekend-ului. Dar mulțumesc că mi-ai spus.

— Și acum că am lămurit cu toate astea, vrei te rog să-mi spui și mie care-i faza cu Ryker?

— Credeam că nu mă întrebi de el. Asta ne-a fost înțelegerea cu ceva timp în urmă.

Am evitat să le spun oamenilor despre Ryker, pentru că nu eram pregătită să le povestesc ce s-a întâmplat. Cum mama mea a reușit să-l bage pe fratele său după gratii, iar mai apoi să se sustragă din peisaj ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta nu-i o poveste pentru oricine. Nimeni nu vrea să audă povești despre inimi frânte și suflete rănite. Oamenii vor povești în care totul să fie roz. Sau cel puțin să pară. Vor finaluri fericite. Iar eu nu aveam să le ofer așa ceva, pentru că povestea dintre mine și Ryker, chiar dacă a avut nenumărate momente minunate, nu s-a terminat așa cum ne-am dorit. Și asta cred că îi va speria pe mulți. Pentru că majoritatea dintre noi vrem fericire, așa cum vrem un obiect. Însă nu facem nimic pentru ea. Nu mișcăm niciun deget, crezând astfel că fericirea va apărea de undeva și în viețile noastre.

— Nu știu ce vrei să auzi, mai exact, recunosc.

— Păi ai putea să începi cu începutul.

— Nu știu de unde vrei să încep, admit.

— Ultima dată îmi spuneai că te-a sunat mătușa lui. I-ai răspuns?

— Nu, răspund simplu. N-am putut s-o fac.

— De ce? Gândește-te că poate voia să-ți spună despre Ryker.

— Când am plecat din fața spitalului, mi-am promis că o să-i ofer liniștea de care are nevoie. Nu pot să calc cu bocancul în viața lui așa pur și simplu după șase luni. Nu poți repara un suflet după ce l-ai călcat în picioare plecând din viața lui. Nu e atât de simplu, crede-mă.

— Bine, dar dacă nu vrei să-l cauți, atunci de ce te gândești atât de mult la el? De ce crezi că e supărat pe tine, dacă nici măcar nu ai dat de el ca să-ți dai seama de asta?

— Pentru că sunt conștientă că am greșit și că greșeala mea nu poate fi iertată cu una, cu două. Uneori ai nevoie de timp ca să ierți o persoană. Alteori nici măcar timpul nu te ajută ca s-o faci. Pentru că, să fim serioși, timpul e cel mai mare inamic al nostru.

— Dar dacă a făcut-o, nu ai vrea să știi asta?

— Ba da, răspund mai repede decât mă așteptam.

— Atunci, pune mâna pe telefon și sună-l. Dacă nu vrea să te audă îți va închide telefonul.

Aș vrea să fie atât de simplu precum spune Huang, dar adevărul e că ultimele șase luni n-au făcut ca viața mea să fie mai simplă. Iubirea pentru cineva nu se schimbă cu timpul. Nu poți s-o programezi să se termine sau să înceapă, pentru că în iubire nu e ca la doctor. Nu poți programa inima să iubească sau nu. O face pentru că asta e natura ei. Suntem oameni creați din iubire, predestinați să iubim pentru totdeauna.

Mi-aș dori să-i pot spune lui Huang că greșește, dar are dreptate. N-am cum să știu dacă Ryker m-a iertat dacă nu-l caut.

Dar oare dacă o fac ce o să găsesc în locul lui Ryker cel pe care obișnuiam să-l iubesc cândva? Ce-am lăsat în urma mea?

Dacă sufletul lui e mai în bucăți decât prima dată, cum am să-l pot aduna la loc și să-l fac să mă iubească din nou?

Nu cred că știm să reparăm un suflet decât abia atunci când vedem ce dezastru e înăuntrul său.