RYKER

     Oamenii iau propriile decizii. Și uneori, decid să plece pentru o vreme. Și uneori ai nevoie de timp să înțelegi de ce.

      Știam motivele pentru care Skye a plecat. Dar tot mă doare să știu că a făcut-o. Mă doare să știu că nu e aici când am nevoie de ea, că n-o pot lua în brațe atunci când simt că lumea mea se clatină de sub picioare.

      N-am știut niciodată ce înseamnă să ai pe cineva alături de tine, până când n-a apărut Skye în viața mea. Aș putea spune că a devenit centrul Universului meu, însă sună mult prea siropos. Iar eu nu mă pricep la romantisme. Dar dacă e un lucru pe lumea asta pe care Skye l-a făcut pentru mine, acela a fost că, într-adevăr mi-a schimbat întreg Universul.

     Poate că nu ne ajunge o viață întreagă ca să învățăm ce e iubirea și poate că uneori e nevoie doar de câteva secunde pentru a ne da seama ce definiție are de fapt iubirea.

      Pentru mine, însă, iubirea poartă numele ei.

                                     ***

      Dragă jurnalule,

         Și azi mi-e dor de Skye, așa cum mi-a fost și ieri. Cred că n-o să-mi treacă prea curând, dar cel puțin am început un nou capitol în viața mea și pentru o perioadă, Skye nu-mi va mai ocupa mintea.

       Azi e prima mea zi în New York. Mâine încep cu adevărat facultatea. Terapeuta avea dreptate. New York-ul are să-mi vindece rănile pe care încă n-am găsit puterea să le vindec singur. Și poate că uneori în viață avem nevoie de începuturi de genul ăsta, doar pentru a ne da seama cât de puternici suntem de fapt. Pentru că, o rană oricât de adâncă ar fi, îți va arăta mereu cât de puternic ești cu adevărat.

       Singurul lucru de pe lumea asta pe care nu-l poți programa e dragostea. Am înțeles asta abia atunci când m-am trezit singur într-un pat de spital, înconjurat de patru pereți vopsiți în alb și în jur plutind un miros insuportabil de dezimfectant și clor.

     Încă din prima clipă de când am deschis ochii și i-am întâlnit privirea mătușii, știam că Skye nu avea să se mai întoarcă vreodată. Că de data asta a plecat pentru totdeauna.

    Luni la rând m-am luptat să accept că fata de care eram îndrăgostit nu va mai păși niciodată pe ușa apartamentului meu. M-am luptat să înțeleg ce se întâmplă în mintea mea, dar nici măcar după atâtea luni de terapie, nu pot admite că sunt complet bine. Undeva pe acolo prin sufletul meu se mai găsesc bucăți și frânturi din cel care am fost cândva. Nu am acceptat niciodată ideea de schimbare. Pentru că atunci când ești bolnav așa ca mine, știi doar că există zile bune și zile mai puțin bune. Nu există nicio cale de mijloc între cele două extreme. Pot doar să admit că sunt bine. A admite și a accepta în mintea mea sunt două lucruri total diferite. Poate că ar trebui să mai treacă timpul ca să pot începe și eu să accept anumite lucruri legate de mine și de personalitatea mea.

      Uneori credem că timpul le va rezolva pe toate. Că va pune totul la locul lui, așa cum ar trebui să fie. Eu am învățat pe pielea mea că timpul nu face altceva decât să ia de lângă tine persoanele pe care le iubești cel mai mult.

      Ani la rând am încercat să mă lupt împotriva sa, crezând că astfel voi învinge, iar oamenii dragi mie vor rămâne în viața mea.

     Doar că ce nu puteam eu să împiedic era plecarea. Sub orice formă a sa. Iar oamenii pleacă. Unii se întorc, dar nu mai sunt la fel, iar alții pur și simplu plecau pentru totdeauna.

    Și în ecuația asta mai sunt și eu. Cel care îi face pe oameni să plece. Cel care îi alungă. Asta era cândva natura mea.

         Îmi doresc ca într-o zi să mă pot revedea cu toți cei care m-au părăsit. Aș vrea doar să le cer scuze, să le spun că n-am intenționat niciodată să-i alung din viața mea.

      Și nu în ultimul rând le-aș spune că-i iubesc.
 
         ⁎⁎⁎

      — Ryker, poți te rog să așezi paleții ăia în colț? Vom avea nevoie de ei pentru decorul din sala de teatru.

      Profesorul meu de design interior tocmai ce a intrat pe ușa sălii de spectacol a Facultății de Muzică Julliard. O parte dintre colegii mei s-au oprit din ce făceau și și-au îndreptat privirea și atenția către Robin, profesorul nostru.

      — Vreau să vă mulțumesc în primul rând că ați venit azi aici și că vă doriți cu adevărat să faceți parte din proiectul ăsta. Eu și cu Bryan Benson, profesor al facultății de muzică, vă vom îndruma atât pe voi, cât și pe studenții de Julliard în pregătirea spectacolului pe care îl așteaptă toată lumea.

      În timp ce Robin ne distribuie sarcinile pe ziua de azi, pe ușile mari ale sălii intră un grup gălăgios de studenți, probabil cei de la muzică și teatru. Privirile colegilor mei se îndreaptă imediat spre un grup de fete care povesteau probabil despre ultimele tendințe în materie de haine. Toate erau concentrate asupra ecranelor telefoaelor, exclamând la aproape fiecare secundă. Din toată mulțimea, o singură fată, a cărui chip nu puteam să-l văd, părea să nu se simtă în largul ei acolo.

      De multe ori am și eu senzația asta, și chiar dacă încerc s-o reprim, în unele momente nu mă ajută cu nimic. Am învățat că nu-mi pot controla mintea și nici anumite episoade ale bolii, dar că le pot preveni la un moment dat. De cele mai multe ori nu mă gândesc prea mult la asta, dar acum văzând-o pe fata asta cu părul ei creț aranjat într-o coadă destul de neglijentă, îmi amintesc de versiunea mea veche. De cine eram eu în perioada în care am cunoscut-o pe Skye.

        Involuntar gândul îmi zboară din nou la ea. Numele și chipul ei de care mi-e atât de dor, îmi ocupă din nou mintea, făcând dintr-o dată liniște în capul meu. Ăsta e efectul pe care l-a avut Skye de fiecare dată asupra mea.

      Un bărbat cam la vreo patruzeci de ani intră în sală și dă mâna cu Robinson. Presupun că e profesorul de care ne-a menționat mai devreme. Acesta se urcă pe scena amplasată în mijlocul sălii, scrutându-ne pe toți cu privirea. În mulțime o zăresc și pe fata cu părul creț, care de data asta are un schimb de replici cu un alt coleg de-al ei. Nu știu de ce așa dintr-o dată sunt interesat de o fată oarecare din mulțime.

     E oare și pentru că mă gândesc atât de des în ultima vreme la Skye?

    În timp ce profesorul Benson încearcă să se facă auzit de către studenți, o tipă din mulțime ce stă chiar în fața mea, îi pune mâna pe umeri fetei cu părul creț. Aceasta se întoarce cu fața spre ea, și preț de o secundă încremenesc.

     Clipesc repetat ca să mă asigur că mintea nu-mi joacă feste din nou, însă nici după ce am deschis ochii a treia oară, chipul ei n-a dispărut nici acum din fața mea.

      Pentru o clipă, privirile noastre se întâlnesc. Nu-mi dau seama dacă m-a recunoscut sau nu, dar zâmbetul pe care-l avea întipărit mai devreme pe chip, i-a dispărut brusc. Și în acel moment am văzut cum viața îi părăsea ochii frumoși, chiar dacă nu era moartă.

     A încetat să mai zâmbească, iar eu să mai respir. Toată lumea din jur părea să se uite la noi și totul începea să se miște cu încetinitorul.

    Ochii noștri s-au întâlnit. Dintr-o dată aveam impresia că eram singuri în mulțime. Până când Skye și-a desprins privirea de pe mine și și-a croit în tăcere drum printre oameni, îndreptându-se în fugă spre ieșire.