RYKER

6 luni mai târziu

Camera asta de spital îmi e casă de șase luni. Un interval de timp destul de mare cât să-mi dau seama de schimbările ce s-au petrecut în viața mea până acum.

Am luat hotărârea asta imediat după ce am ieșit din spital în următoarea săptămână. Skye nu s-a mai întors la mine de atunci, dar n-o învinovățesc pentru asta. Știam că nu sunt suficient de bun pentru ea, că într-o bună zi va dori altceva de la viață, că va vrea pe altcineva lângă ea, cineva care să-i ofere tot ce eu n-am putut să-i ofer.

Privesc tavanul alb al camerei, așteptând ca deobicei să nu se întâmple nimic. Azi e zi de terapie individuală în programul meu din acest centru de recuperare. Ieri a fost cea în grup, dar am decis să nu merg. Azi, însă o voi face. Mă simt mai bine decât ieri, nu în totalitate, dar mai bine.

Uneori n-am de ales. Fac anumite lucruri doar pentru că trebuie făcute, nu pentru că vreau. Totul e mecanic, din obligație. Singurul lucru pe care am ajuns să-l fac cu drag, e să vorbesc cu fratele meu. Nu se întâmplă zilnic, dar mă bucur de acele zile când pot să-l sun. Nu l-au eliberat încă, iar Zach nu știe când, sau dacă se va întâmpla asta. Nu l-am mai văzut de șase luni, de când toate astea s-au întâmplat. Nu i-am putut spune ce-am făcut, că am încercat să mă sinucid și că nici măcar de asta n-am fost în stare. I-am spus doar că am decis să mă internez într-un centru de specialitate și că mi-e bine. Mereu îi spun că sunt bine, deși nici măcar nu mă cred și poate că nici el n-o face.

Motivul pentru care merg azi la terapia individuală e că după aceea am voie să vorbesc cu un membru al familiei. Pe mătușa May am văzut-o ieri, dar cu Zach am vorbit ultima dată acum o săptămână. Azi e din nou zi de vizită pentru el. Mătușa cu siguranță va merge să-l viziteze, eu, însă, treebuie să mă rezum doar la a-i auzi vocea la telefon.

În unele zile mi-e suficient. Alteori încerc să mă obișnuiesc cu asta. Și alteori nu pot să accept realitatea. Cred că acele zile sunt cele mai dureroase pentru mine.

Skye a fost singura care a făcut ca fiecare zi a mea să conteze măcar puțin. Mi-a artătat frumosul din mine, chiar dacă aveam doar ură și durere de împărtășit. Ea m-a făcut să simt. M-a făcut s-o iubesc și-mi place să cred că într-un fel sau altul e mândră de mine acum, chiar dacă n-am mai păstrat legătura de atâtea luni.

Am fost tentat de mai multe ori s-o sun, dar de fiecare dată renunțam. Nu știam ce să-i spun și nici nu eram sigur că ar vrea să mă audă. La urma urmei i-am frânt inima și am alungat-o din preajma mea.

Adevărul e că atunci, în acele clipe aveam nevoie de ea, însă eram prea speriat ca să admit asta. Așa că am spus singurele cuvinte pe care voiam să i le spun. Speram că va rămâne, chiar dacă i-am spus să plece. Speram c-o să se întoarcă din drum, că-mi va zâmbi așa cum o face deobicei și că o vom lua de la capăt.

Dar, în schimb, ea mi-a oferit o ultimă privire, iar de atunci n-am mai văzut-o. N-am s-o învinovățesc nicio secundă pentru decizia asta, ba chiar am să-i fiu recunoscător pentru că mi-a dat drumul și în același timp mi-a deschis ochii, m-a făcut să-mi dau seama ce vreau cu adevărat de la viitor: să mă vindec și, poate, în viitor să putem fi împreună așa cum ne-am dorit.

Nu pot să nu mă întreb dacă nu îi e dor de mine, dacă a încetat în tot acest timp să se gândească la mine, sau chiar la noi. Aș vrea să cred că nu. Pentru că eu n-am făcut-o și nici n-am s-o pot face. Pentru că dincolo de tot haosul din mintea mea o iubesc. Într-un fel mai ciudat, aș putea spune, dar o iubesc. Și asta n-o să se schimbe, indiferent prin câte momente nasoale vom trece.

***

Ușa cabinetului noii mele terapeute e deschisă atunci când ajung în dreptul acesteia. Dinăuntru, femeia mă privește zâmbind și îmi aruncă o privire prietenoasă de după rama groasă a ochelarilor săi.

— Nu te-am văzut ieri la terapie, îmi spune în timp ce mă invită să iau un loc pe unul dintre fotoliile aflate în fața mesei.

— Nu m-am simțit prea bine, recunosc.

N-are rost s-o mint pe femeia din fața mea, pentru că la urma urmei mă va descoase și adevărul va ieși la iveală mai devreme sau mai târziu. Mereu o face. Am învățat asta pe pielea mea acum ceva timp.

— Cum te simți azi? mă întreabă terapeuta.

— Ceva mai bine decât ieri, mărturiesec.

— Ceva? De ce? Ce se întâmplă cu tine?

— Sunt bine, de regulă, doar că-mi lipsesc cei dragi. Aș fi vrut ca Zach să fie aici. Sau Skye. Mi-e dor de ei.

— Știu, Ryker. Tocmai de aceea, vreau să-ți dau o veste bună. Îmi place evoluția ta din ultimele luni. Îmi place că ai reușit să devii un alt om față de primele tale zile în centru. Nu pot decât să mă bucur pentru tine. Zilele trecute, când mătușa ta a fost aici, am stat de vorbă cu ea și am fost de acord împreună că în câteva zile poți pleca acasă.

Acasă. Am încercat în tot acest timp să definesc acest loc și niciodată nu ajungeam să găsesc cuvintele potrivite. Și asta pentru că uneori acasă e un suflet. O persoană. Acasă e acel cineva care te așteaptă indiferent de cum ești, de cine ești. Indiferent dacă ești sau nu definit de o boală.

Acasă era Skye.

Era.

Urăsc să pun verbul a fi la trecut. Urăsc să-i las pe cei pe care-i iubesc în spate. Urăsc să mă gândesc că Skye aparține acelui era.

Skye încă reprezintă prezentul meu. Nu am considerat niciodată că ar trebui să fie parte din trecutul meu. Pentru că ea mereu m-a ancorat în realitate, în prezent. A văzut partea frumoasă din mine, când eu nici măcar nu mă străduiam să i-o arăt. Mi-a arătat că se poate.

Îi zâmbesc terapeutei, neștiind ce să-i spun. Mă bucur că mă întorc acasă, dar nu pot să nu mă gândesc ce voi găsi atunci când am să mă întorc.

Zach nu mai e acolo.

Skye nu va mai veni niciodată.

Acasă nu va mai fi acasă fără ei doi.

— Ce vei face după ce ieși de aici? mă întreabă terapeuta, scoțându-mă din propriile gânduri.

— O să mă înscriu la arte în New York, răspund mecanic.

Am avut în plan să mă înscriu la facultate în urmă cu câteva luni, atunci când Skye mi-a văzut desenele și mi-a dat un motiv destul de bun ca să mă reînscriu la cursuri.

— Mă bucur să aud asta, Ryker. Felicitări! New York-ul va fi un nou început pentru tine. Un nou oraș, noi posibilități, oameni noi. Vei putea fi tu însuți. Vei putea face schimbări la propria ta persoană. Gândește pozitiv, dragule.

Terapeuta îmi zâmbește cu căldură. Se ridică de la locul ei și mă cuprinde într-o îmbrățișare strânsă, de care nici nu știam că aveam nevoie până în clipa în care mi s-a oferit.

Nu ne dăm seama că avem cu adevărat nevoie de o îmbrățișare decât abia atunci când o primim. Credem că nu merităm asta, dar de fapt, avem acest drept. Avem dreptul să fim iubiți și să iubim. Avem dreptul să ne lăsăm inima să simtă. Abia acum înțeleg și eu asta. După atâtea luni, înțeleg ce înseamnă să simți.

N-am fost crescut să simt iubire, decât din partea unor persoane. Unele dintre ele au venit și au plecat din viața mea, lăsându-mi un gol uriaș în suflet pe care am încercat să-l umplu, în unele zile cu liniște, alteori cu haos. Dar au fost și persoane care au apărut pe neașteptate în viața mea și mi-au schimbat-o.

Una dintre ele e Skye.

Aș vrea ca într-o bună zi să-i pot spune în față toate acele cuvinte pe care n-am fost în statre să le spun la momentul potrivit. Să fiu capabil s-o pot aduce înapoi în viața mea și s-o iubesc așa cum n-am făcut-o când a trebuit.

Sper să mai simtă încă acele lucruri pentru mine.

Și sper că nu m-a uitat.

Sper că încă își aduce aminte că ne vom iubi atâta vreme cât vom continua să trăim. Cu ceva timp în urmă asta a fost promisiunea noastră. Și am de gând să mă țin de ea atât timp cât voi trăi.