I don't relate to you
I don't relate to you, no
'Cause I'd never treat me this shitty
You made me hate this city.

Billie Ellish — Happy Than Ever

Capitolul 1
🦋

E a nu știu câta zi în care mă trezesc mai amețită decât atunci când am pus capul pe pernă cu o seară în urmă. Și nu e pentru că am băut alcool sau am petrecut prin nu știu ce club. E pentru că uneori sunt nopți în care nu reușesc să adorm nici dacă ascult playlistul meu preferat de pe Spotify. Uneori simt cum liniștea nopții mă apasă îngrozitor de tare, si simt cum plămânii mi se comprimă ori de câte ori încerc sa respir. De cele mai multe ori, mintea mă întoarce în trecut, cu un an in urmă, atunci când am pierdut echilibrul din viața mea, o dată cu plecarea fratelui meu.

Maverik era totul pentru mine. Și nu eram singura care l-a iubit atât de mult. Era preferatul părinților mei, și cu toate astea el a fost primul dintre noi care a plecat. As fi vrut sa fiu eu în locul lui în acea mașina. Poate acum ar durea mai puțin. Și poate că n-ar mai trebui să fug de părinții mei care în ultimul an s-au schimbat cât alții in zece.

Moartea lui Maverik in loc sa ne apropie, ne-a despărțit. Și am simțit asta de fiecare data când îmi priveam părinții. Nu se puteau uita unul in ochii celuilalt, fără sa plângă, și de la un moment dat dacă petreceau mai mult de zece minute in aceeași încăpere, se certau pana când unul dintre ei ceda. Sau pana când țipam eu la ei.

De la un moment dat obosisem sa mai iau parte la destrămarea familiei mele,  așa ca am fugit de toate responsabilitățile. Oi fi o lașă, sau nu, dar in momentul asta prea puțin îmi pasa. Am reușit sa intru la facultate, chiar dacă mama voia altceva pentru mine, așa ca orele din fiecare zi sunt singurul lucru care ma mai țin pe o linie de plutire.

Fixez cu privirea ceasul de pe noptieră, așteptând sa se facă ora 7:00. Nu e ca și cum as aștepta sa încep o noua zi, dar uneori pur și simplu nu am altceva mai bun de făcut decât sa trăiesc și sa merg mai departe. Poate ca și rutina asta ma ajuta uneori sa merg înainte. N-as putea spune sigur ce e, dar știu ca ma străduiesc.

Când in sfârșit îmi suna alarma, ma ridic in capul oaselor și ma îndrept spre baie. N-am dormit toată noaptea, dar poate acest dus și o cafea neagră m-ar ajuta sa trec peste încă o noapte petrecuta degeaba.

Aștept ca apa sa se încălzească, apoi intru in duș, lăsând ca apa fierbinte să-mi detensioneze muschii încordați si să-mi elibereze mintea de toate gândurile negre care nu-mi dau pace. Sunt zile in care vreau sa fiu bine, dar nu pot. Și mai sunt acele zile in care pur și simplu nu mai încerc sa fiu, ci doar las sa vina totul de la sine. Am pierdut de mult numărul zilelor in care am zâmbit, sau măcar am încercat sa o fac. Nici nu mai știu când a fost ultima data când m-am bucurat cu adevărat de ceva anume. Iar ziua in care am zâmbit ultima data, mi se pare acum îndepărtată.

Petrec destul de mult timp in dus, pentru ca apa care îmi uda trupul s-a răcit de mult. Îmi înfășor un prosop in jurul trupului și ma întorc in camera. Încep să-mi caut niște haine pentru ziua asta, care deja a început destul de prost. Oricum n-am cum s-o fac mai buna, așa ca nu va fi vreo diferența între ceea ce a fost și ieri.

Când m-am mutat in apartamentul asta, inițial n-am vrut sa locuiesc cu nimeni, pentru ca ar fi fost o bătaie de cap prea mare. In plus n-am petrecut suficient de mult timp cu noii colegi de facultate, încât sa am încredere in cineva care sa se mute cu mine. Dar acum iau in considerare asta. Cel puțin așa as avea si eu pe cineva cu care sa împart din timp si din cheltuielile pentru chirie și utilități.

In cele din urma îmbrac hainele pe care le-am ales pentru azi, și-mi scot telefonul de la încărcat, apoi conectez căștile la el și-mi aleg unul dintre playlist-urile de pe Spotify. O secunda mai târziu, Billie Ellish îmi umple urechile cu versurile melodiei Happy Than Ever. Tipa are câteva armonii drăguțe, și uneori recunosc ca ma identific cu piesele ei.

Când in cele din urma îmi intru in ritmul de dimineața, îmi prepar cafeaua, a cărei arome de-abea aștept sa o savurez. De multe ori, cafeaua a devine motorul meu in diminețile de după nopțile in care nu reușesc sa adorm.  Atunci când licoarea amara și maronie îmi atinge limba, pot sa spun cu sinceritate ca ziua mi-a devenit puțin mai buna, iar asta înseamnă ca in mai puțin de câteva minute voi funcționa la capacitate normala.

De când eram mică, muzica a fost cea care m-a ajutat sa trec peste etapele nasoale din viața mea. Muzica a fost acolo pentru mine când nimeni n-a mai fost. Și tot ea a fost cea care m-a ținut pe o linie de plutire în zilele în care simțeam ca ma afund în adâncuri. Acordurile pianului m-au ajutat sa ma liniștesc de fiecare data când înăuntrul meu se duceau batalii pe care nu le puteam controla de una singura. Dar muzica o făcea. Și mereu a făcut-o.

Nu mi-a pasat niciodată că mama nu voia ca eu să studiez muzica. A încetat de mult să-mi mai pese de părerea ei și de ceea ce avea sa spună lumea din societatea în care ea trăia. Nu ma ghidez după regulile societății ei, si prea puțin ma interesează ce cred ei despre mine. Sunt ceea ce sunt datorita mie, nu lor.

Când am fost în postura de a-mi alege specializarea la facultate, nu am stat prea mult pe gânduri. Stiam încă din timpul liceului ca la un moment dat voiam sa devin profesoara de pian. Asa ca nu mi-a fost prea greu sa aleg facultatea.

Dar a trebuit sa suport consecințele deciziilor mele. Pentru că mama nici azi nu e împăcată cu ideea asta, și nu se sfiește niciodată să-mi spună asta ori de câte ori vorbim. De aceea refuz sa vorbesc cu ea. Pe tata îl sun mai des, și de fiecare dată e bucuros să mă audă la telefon. Cu el am avut o relație mai speciala încă de când a murit Maverik, pentru că n-a încetat nici după moartea fratelui meu să-mi fie alături.

La un an de la moartea lui, pot spune ca sunt relativ în regula. Bine nu sunt, și nu cred că voi fi vreodată, dar în momentul asta, ma descurc și așa. Sunt studenta in primul an la facultatea de muzica, am un job la Starbucks, care mă ajută să-mi acopăr o parte din cheltuieli, astfel încât sa nu depind de părinții mei. Și sunt bine cu poziția pe care o am acum.

Fixez cu privirea ceasul de pe perete, în timp ce iau ultima înghițitura de cafea. Am doua cursuri azi, iar de la doua îmi începe tura la cafenea, așa că nu prea am timp de pierdut vremea.

Iau rucsacul de pe masa din bucătărie și mi-l arunc pe umăr, în timp ce mai verific o data în jurul meu, apoi când mă asigur că totul e in regula, îmi încalț adidasii și ies din apartament, încercând sa ofer lumii o alta versiune a mea. Una pe care n-o cunoaște nimeni și pe care nu vreau s-o arăt nimănui.

Dacă e ceva ce urăsc sa fac, acel lucru ar fi sa arat lumii cât de vulnerabila și de rănită sunt. Nu vreau să plâng în fața lor, și nici nu-mi place sa o fac.  E ca și cum mi-aș expune sufletul pe tava în fata unor oameni care, mai târziu se vor juca cu sentimente mele, și vor profita de slăbiciunile mele.

Asa ca mai bine nu. Mulțumesc, dar prefer sa sufăr în tăcere și singura. Lumea n-are nevoie de anxietatea mea.

De la apartamentul meu și pana la facultate nu fac mai mult de douăzeci de minute. În fiecare dimineață prefer să plec mai repede de acasă ca să pot sa ma plimb liniștită și sa ascult muzica pana îmi limpezesc mințile.

Orașul e aglomerat la ora asta, iar în atmosfera plutește un aer greu, ca și cum cineva ii forțează pe toți acești oameni sa trăiască o viata pe care nu și-o doresc.

Pe drum spre facultate îmi mai cumpăr o cafea pe care am de gând sa o beau pe parcurs. Încă simt oboseala unei nopți în care n-am dormit decât doua ore. Dar deja m-am obișnuit cu asta, și face parte din rutina mea. Nu e sănătos, dar ce e sănătos în viața mea? Sau ce a mai rămas din ea.

Nu sunt sigură că vreau să răspund la întrebarea asta, dar in schimb, rasuflu usurata atunci când intru în cele din urmă în sala de curs, împânzita deja de câteva zeci de studenți. Le spun câtorva dintre ei un "Bună dimineața" după care îmi găsesc un loc aflat mai în spatele sălii.

Istoria muzicii n-a fost niciodată cursul meu preferat de la facultate, dar profesorul nostru, domnul Scott e prea simpatic ca să ratezi vreun curs de-al sau. Știe și el că nu-mi place in mod special materia sa, dar se bucura de fiecare data când ma vede în fiecare dimineață de luni la cursul sau.

În dimineața asta se pare că întârzie, ceea ce nu-i sta în fire. În timp ce restul studenților discuta despre evenimentele care urmează sa aibă loc în următoarea perioada, telefonul meu vibrează în buzunarul blugilor. Îl scot din buzunar și rămân surprinsă sa citesc numele mamei pe ecran. Ea niciodată nu mă sună dacă nu are ceva important să-mi spună. Și important la ea înseamnă vreun eveniment monden din cartierul nostru, eveniment la care mi se face greață numai dacă ar trebui să particip. În trecut nu aveam în cotro, dar acum chiar nu ma interesează vreo apariție în public sau ce-o mai fi vrand mama sa fac pentru "imaginea ei mult prea perfectă."

Observ insa ca de data asta e prea insistenta, așa că îmi las ideile astea pentru mine, și decid să-i răspund la telefon.

De la celalalt capăt al firului se aud suspine urmate de câteva scâncete.

Mama plânge?

Nu se poate. Ea nu și-a mai arătat sentimentele în fața mea de când a murit Maverik. Atunci a fost prima și singura data când am văzut-o plângând. Panica pune stăpânire pe mine imediat și poate ca tonul meu e cam nepotrivit pentru conversația asta, însă decid sa fiu eu cea care vorbește:

— Mamă? S-a intamplat ceva? întreb pe un ton plin de panică.

In loc să-mi răspundă, începe sa plângă și mai tare și încep sa cred ca e ceva serios și că nu face teatru, doar de dragul de a o face.

— Mamă? întreb încă o dată.

— Trebuie să vii acasă, îmi spune printre suspine. Tatăl tău...

— Ce s-a întâmplat cu el?

Simt cum panica mă cuprinde dintr-o dată, si cum trebuie sa fac fortari uriașe să nu plâng și să-mi controlez toate emoțiile. Nu poate sa i se întâmple ceva și lui. Pur și simplu nu se poate. Eu și mama n-am face fata la asta.

— A avut un accident la munca, îmi spune în cele din urmă.

— E bine? întreb prea tare, si simt cum deja vreo cinci capete sunt îndreptate acum spre mine.

— A fost la spital de dimineața, dar nu știu cum se simte pentru că nu îmi da voie sa merg la el. Mi-a spus sa te sun. Skye... trebuie sa vii acasă.

— Cred ca pot face asta, spun și simt cum lacrimile sunt pe cale să-mi alunece pe obraji. Clipesc de câteva ori ca să le alung, dar gestul nu prea ma ajuta.

Închid apelul cu mama, asigurând-o ca o sa ajung acasă cât de repede pot. Îmi strâng cărțile și partiturile, pe care le vâr anapoda în rucsac, și ies din sala de curs, dând fața în fața cu profesorul Scott, care tocmai atunci intra în clasa. Ma privește nedumerit, și ma vad nevoita să-i spun pe scurt despre tata.

— Bine, Skye, du-te. Dacă ai nevoie de ceva doar sună-mă și o sa încerc sa te ajut cu orice pot.

— Mulțumesc, spun și zâmbesc recunoscătoare.

Ii mai multimesc o data profesorului și ies din sala de curs, aproape în fuga. Nici nu-mi dau seama când ajung în parcarea din fata apartamentului. Ma sprijin de mașina mea, neștiind dacă ar trebui s-o conduc sau să iau autobuzul pana acasă.

De când a avut loc accidentul fratelui meu, m-am urcat la volan de două ori, dar și atunci era sa fac un atac de panica. Dar acum nu e vorba despre mine, ci despre tata. Pentru el o fac.

Dacă voi conduce încet și prudent, voi ajunge acasă în siguranță. În plus, drumul durează mai puțin de treizeci de minute.

Totul va fi bine. Trebuie sa fie.

În cele din urmă ma urc la volan și pun mașina în mișcare. Cu toate că lacrimile îmi impaienjenesc privirea, îmi continui drumul spre casa. Par sa fie cele mai lungi și agonizante treizeci de minute din viața mea. Vreau ca drumul asta se se termine cat mai repede și sa ajung la tata, care poate acum are nevoie sa ma vada acolo.

Măresc viteza pana când, în cele din urmă ajung in cartierul nostru luxos. Mi se face greață de toate casele decorate cu prost gust, pana când dau în sfârșit cu ochii de casa noastră. E cea mai mare din cartier, și nu pot sa spun ca arhitectura ei ma impresionează în mod special. Știu că mama s-a ocupat de toate astea și că a petrecut ani buni din viața numai ca să ajungă la nivelul celorlalte vile din zona.

E o tăcere cumplita în jur. O tăcere care nu-mi spune prea multe, însă ma inspaimanta. Cu toate astea, ignor senzația asta care mi-a acaparat tot corpul, si intru în casa. Liniștea dinăuntru e apăsătoare ca naiba încă de când intru în hol.

— Mamă? Tata? Sunteți acasă?

Nu-mi răspunde nimeni, așa că panica începe să pună stăpânire pe mine în timp ce traversez holul spre living, unde o găsesc pe mama in fotoliul în care stă deobicei. Pare relaxată și zâmbește? Mama zâmbește, după ce in ultimele treizeci de minute a plâns la telefon din cauza tatei.

Femeia asta mă surprinde.

Cumva stiam ca nu trebuia sa vin, dar când aud de tata las garda jos orice ar fi și oriunde aș fi.

— Skye! Ia uite ca ai venit! imi spune mama, ridicandu-se de pe scaunul pe care stătea încă de când am intrat in camera. Ce surpriza plăcută sa te vad aici!

— Unde-i tata? E încă la spital?

— Nu. E în biroul lui.

— E bine? întreb și aproape ca tip la ea.

— Da. Un coleg de-al sau a făcut infarct la birou și l-a dus la spital.

Simt cum mi se urcă sângele și toată furia la cap, pentru că mi-a tras țeapă. Trebuia să-mi dau seama că asta face parte dintr-unul dintre jocurile ei murdare.

— Pentru asta m-ai chemat acasă? Îți dai seama ca eram în timpul unui curs cand m-ai sunat? Și că m-ai speriat îngrozitor.

— Cum altfel aș fi putut sa te aduc acasă, dacă nu așa? Avem un eveniment caritabil în familie la care trebuie sa participi și tu, îmi spune mama senina.

— Ți-ai pierdut mințile? Cum te-ai gândit ca ai putea sa ma inviti la evenimentele tale de rahat, spunându-mi ca tata e în spital? Ce a fost în capul tău, mama?

— Nu-mi vorbi pe tonul asta, Skye! se rostește ea. Dacă îți spuneam la telefon nu mai veneai.

— Ce motive aș avea să o fac? întreb și simt cum imi creste furia o data cu fiecare cuvânt pe care îl rostesc.

— Avem nevoie de cineva care sa cânte la pian. Tonul pe care a spus-o a fost atât de degajat, încât furia mi-a crescut din nou.

— În niciun caz! Nu studiez pianul ca să-ți cant ție la evenimente. În plus, dacă îți amintești, tu nu voiai ca eu să studiez la facultatea asta. Asa ca nu te stradui, pentru că o faci degeaba. Nu o sa cant și punct.

Si spunând toate astea, ies din casa, trântind usa în urma mea. Trebuia să-mi dau seama că am fost chemata acasa pentru vreo problema serioasa. E vorba aici de mama, pana la urma. Ea niciodată n-a fost în toate mințile, și nu știu de ce ma mir ca s-ar fi schimbat tocmai acum.

Ziua mea tocmai a devenit îngrozitoare, iar noaptea nedormita își cam spune cuvântul. Ma uit la display-ul telefonului, și calculez în minte de cât timp am nevoie ca să ajung la timp la cafenea. Furia din mine clocotește chiar și atunci când intru în mașina și îmi bag cheile în contact.

Motorul pornește cu un hârâit îngrozitor, apoi mașina se oprește. Repet aceeași treaba de câteva ori, si tot același rezultat.

Lacrimi de nervi și frustrare îmi brăzdează chipul in timp ce caut cea mai bună soluție pentru a pleca o data din locul ăsta. Dar nu găsesc nimic care sa ma poată ajuta. Îmi pun capul pe volanul mașinii, în încercarea de a ma calma cât de cât, dar se pare că nu fac altceva decât să mă enervez și mai tare. Am nevoie de toată puterea ca să mă calmez acum, dar naiba să mă ia dacă știu de unde sa încep.

În casa aia nu mai intru, asta e clar. Mama a reușit sa ma enerveze, iar faptul ca mașina nu mai pornește, nu ma ajuta cu absolut nimic.

O bătaie în geam însă ma face să-mi ridic privirea spre sursa zgomotului. Ma uit tâmp spre tipul care se uita la mine, neînțelegând ce vrea. Sunt sigură că n-am parcat în mijlocul drumului, încât mașina mea să-l deranjeze. Și atunci de ce dracu se tot uita la mine?

— Care-i problema? întreb după ce am coborât geamul.

— Tu să-mi spui asta, îmi răspunde tipul, fixându-ma cu privirea.

Mi se pare ca l-am mai văzut pe undeva, dar acum nici în ruptul capului nu-mi amintesc numele lui. Sau de unde îl cunosc.

Dar el continua să-mi zâmbească, de parcă așa m-ar putea ajuta să-mi pornesc mașina.

— Nu pornește, spun vădit nervoasă. Iar motorul scoate un sunet nașpa.

— Păi să văd dacă te pot ajuta.

— Cum ai putea sa ma ajuți?

— Lucrez la atelierul unchiului meu, Skye. E logic sa știu cate ceva despre mașini. Poți porni mașina?

Ma conformez, fără sa iau în considerare ca îmi știe numele. Poate chiar ne știm, dar eu una nu-mi mai amintesc numele lui.

— Așa face de cabs m-am urcat în ea, spun nervoasă. Ce are?

— E ceva care agata la motor.

— Crezi ca o poți repara? întreb cu speranța în voce.

— Da, dar nu aici și nu acum.

— Dar trebuie sa ajung la serviciu, mă plâng eu.

— Trebuie tractata și dusa la service la unchiul meu.

— Dar n-am timp pentru asta! Trebuie sa ajung în Denver pana la ora două.

— Denver? repeta tipul de parcă nu m-ar fi auzit de la început.

— Da, Denver.

— Păi într-acolo mergeam eu fratele meu. Poți veni cu noi.

Nu-i o idee rea, dacă stau sa ma gândesc.  Dar nu-i cunosc și nici asta nu pare sa ma ajute cu ceva.

— Dar nu va cunosc, spun iar tipul începe să rada zgomotos.

— Haide, Skye, doar am fost colegi cu Maverik. Eu sunt Zac, îmi spune în cele din urmă. Am fost la tine acasă de cel puțin zece ori, ar fi trebuit să ne știm deja.

— Am o memorie foarte proasta când vine vorba de numele persoanelor, mint eu.

— Ei bine, spune Zac, vii cu noi? Sau vrei sa întârzii la munca?

Incuviintez fără să mai spun ceva si ies din masina.

— Pot să-l sun pe unchiul meu sa vina după mașina, dacă e în regula.

— Mulțumesc, spun și-l urmez pana la mașina sa.

În timp ce el îl suna pe unchiul sau, incerc sa nu o iau razna și să mă calmez, pentru ca urmează să-mi petrec următoarele ore cu doi necunoscuți în mașina.

Sunt atât de concentatra pe problema mașina, încât nici nu-mi dau seama că sunt privata de o pereche de ochi căprui   care mă fixează de ceva timp. Îl privesc  pentru câteva clipe, și în tot acest timp am impresia ca mintea îmi joaca feste.

Nu se poate sa fie el.

Ultima data când am auzit despre el, era internat într-un spital de recuperare în urma unui accident de acum câțiva ani.

Clipesc de câteva ori ca să-mi alung din fața ochilor privirea sa atât de pătrunzătoare, însă când îi deschid el tot acolo e.

Ryker Brown îmi aruncă priviri de parcă ar vedea un unicorn cu aripi roz.

— Am rezolvat cu mașina. O sa fie gata în câteva zile, îmi spune Zac.

Dar deja nu-l mai aud, pentru că mintea mea a rămas setata pe imaginea cu ochii lui Ryker. O pereche de ochi atât de frumoși, și tot la fel de goi și inexpresivi.

Ryker Brown a fost cândva fericit, dar de ceva timp nu mai e același om pe care-l cunoaște toată lumea.

Ceva s-a schimbat la Ryker și în modul în care ma privise cu câteva clipe în urma.

Si nu pot sa ignor sunetul cianurilor făcute țăndări ce-mi invadează mintea atunci când mă urc în mașina.

Sigur asta va fi cel mai lung drum cu mașina pana în Denver.