A doua zi,Rosè se trezi după Dylan și coborî la parter pentru a-l căuta pe iubitul ei.
Îl găsi stând pe terasă,cu două cești de cafea și fumând. Rosè ura țigările și mai ales,fumul de țigară. Dar lui îi stătea bine așa. Nu putea să explice de ce doar lui,fiindca ambii ei părinți fumau și multe alte rude și cunoștințe,dar la nimeni nu sesizase că-i ar sta bine fumând.

Dând frumos perdeaua la o parte,pași ușor pe terasă pentru a putea sa-l surprindră pe frumosul băiat din fața ei care-i cucerise inima. Ajungând în spatele lui,îi puse mâna la ochi și-i șopti ușor la ureche:

-Ai spus că și dimineață vei fi tot lângă mine!

-Iubito,bună dimineața! M-am ridicat pentru a pregăti cafelele,încercă băiatul să-i explice fetei.

-Cafeaua e mai importantă decât mine?întrebă Rosè,așezându-se pe unul dintre scaunele libere de pe terasă.

-Cum adică?întrebă Dylan,nedumerit. Pentru mine tu ești cea mai importantă,dar la cum te cunosc eu pe tine,sunt aproape sigur că dacă nu-ți faceam cafea la prima ora a dimineții și apucai să te trezești,erai toată ziua îmbufnată.

Ascultându-l cu atenție,când termină,Rosè începu să zâmbească și se ridică din scaunul ei pentru a se așeza la Dylan în poală.
Bărbatul încercă să nu o bage în seamă,dar fata văzând că acesta încearcă să o ignore,se agăță și mai tare de gâtul lui și își puse capul pe umărul lui.

- Te-ai supărat? murmură încet aceasta.

-Nu,răspunse bărbatul punându-și o mână pe spatele ei.

-Atunci,de ce ești așa? Nu am zis că nu-ți pasă de mine sau eu știu,ci doar te-am tachinat puțin. Plus la asta,știi,nu-mi prea place faptul că fumezi.

-De ce? întrebă Dylan,zâmbindu-i jucăuș. Fumez de ani de zile,mi-a intrat deja în sânge.

-Știi tu,o țigară are atâtea chimicale și toxine,încât îți poate cauza o mulțime de boli. Pe scurt,pur și simplu nu e sănătos.

-N-ai încercat niciodată să fumezi?întrebă bărbatul,zâmbind.

-De două ori. Dar nu mi-a plăcut,mi se făcea rău. Cu toate acestea,părinții mei sunt fumători încă de tineri.

-Cred că și fata noastră va zice același lucru despre mine,răspunse acesta dându-i fetei un sărut în colțul gurii.

Auzind ce tocmai spusese iubitul ei,Rosè roși și își lăsă gândul să zboare. Își imagină că locuia în casa mult visată,în micul orășel de unde provine ea,fiind căsătorită cu bărbatul de lângă ea și având o familie frumoasă și fericită.

Dylan,văzând-o atât de îngândurată,își putu da seama la ce se gândește iubita lui și îi spuse:

-Iubita mea frumoasă,îți promit că îți voi îndeplini toate dorințele și totul va fi exact așa cum îți dorești.

-Nu aș vrea să-mi îndeplinești toate dorințele,fiindcă știu că este aproape imposibil. Dar vreau ca să construim împreună o viață frumoasă,liniștită și fericită. Nici nu mi-aș dori totul de-a gata. N-am fost învățată așa.

-Nu ai fost învățată să primești totul de-a gata?întreabă Dylan,mirat.

-Nu. Ai mei m-au învățat mereu că dacă îmi doresc un anumit lucru,trebuie să muncesc pentru acel lucru. Și cu toate acestea,colegii mei au crezut mereu că eu am primit tot ce mi-am dorit,așa,pe tavă. Lucru ce nu-i adevărat și doar puțini îl știu.

-Atunci,dacă tu îți dorești,vom munci împreună,spune Dylan zâmbind. Și așa,ne va fi mult mai ușor. Vom petrece mult mai mult timp împreună.

Cei doi îndrăgostiți rămăseseră în liniște,iar Dylan se concentră doar pe minunatul zâmbet al iubitei sale. Dintr-o dată, telefonul fetei sparse liniștea superbă care era acompaniată doar de adierea ușoară a vântului.

-Da?răspunse Rosè,puțin încruntată. Nu,desigur că nu. E bine dacă ajung în douazeci și cinci de minute? În regulă,mulțumesc.

-Era cineva important? întrebă Dylan,curios.

-Decanul universității. M-a întrebat dacă mă deranjează și dacă pot trece pe la universitate fiindca are ceva să-mi spună.

-Și nu ți-a spus ce? continuă bărbatul.

-Nu. Habar n-am,ridică fata din umeri. I-am spus că ajung în douăzeci și cinci de minute. Vrei să vii cu mine?întrebă aceasta,mimând niște ochi pe care știa că iubitul ei nu-i putea refuza.

-Bine,vin. Haide,fugi și îmbracă-te.

-Tot în aceleași haine de aseară?

-Hmm..cred că putem trece pe la mall să-ți iei ceva. Sau,trecem pe la tine ca să te poți schimba.

-De fapt,cred ca pot merge și așa. În plus,nici nu avem prea mult timp,iar hainele nu sunt atât de murdare încât să nu le mai pot purta.

-Ești sigură?întreabă Dylan,cu o privire ușor încruntată. Să știi că putem...,încercă bărbatul să-i spună,dar fata îl opri.

-Dylan,dragule,merg numai până la universitate,pentru ce mi-ar trebui alte haine? Sunt ok și acestea.

-Bine. Te aștept la mașină,când ești gata cobori.

Aprobând,Rosè fugi sus pe scări pentru a se îmbrăca. Intră în cameră,se dezbrăcă de tricoul iubitului ei,îl împături și îl așeză frumos pe colțul patului. Apoi,își luă hainele ei din baie,se îmbrăcă și se spălă pe față cu apă rece. Își lua telefonul,după care ieși din cameră și coborî la mașină,unde o aștepta cel pe care îl iubește.

Văzând-o atât de zâmbăreață,Dylan zâmbi și el. Îi plăcea să o vadă zâmbind,să o vadă fericită. Simțea cum ceva tot crește în el,un sentiment atât de profund și inexplicabil.

-Bun,vrei tu să conduci?întrebă Rosè,uitându-se la el.

-Orice pentru tine!spuse bărbatul,făcându-i ușor cu ochiul.

Se urcară în mașină,iar Rosè era foarte zâmbăreață,în continuare. Observând,Dylan o întrebă:

-Cum de ești așa de zâmbăreață în dimineața aceasta?

-Nu știu,sunt fericită. Îmi place să-mi petrec tot timpul cu tine,să râdem,să povestim...mă simt de parcă n-aș mai avea nevoie de nimic altceva.

Dylan zâmbi. Și el simțea aceleași lucruri. În rest,tot drumul au fost tăcuți. Tăcerea lor era cea mai bună conversație. Părea ciudat,dar niciunul dintre ei nu simțea nevoia de a spune ceva.

Deoarece Dylan nu locuia foarte departe de facultatea la care studia iubita lui,au ajuns destul de repede. Parcă mașina în fața universității,după care au coborât,blocând mașina.

-Vrei să vin cu tine sau te aștept afară?o întrebă bărbatul pe fata care mergea alături de el.

-Poți veni,te rog.

Prinzând-o de mână,intrară amândoi pe ușa facultății. Imediat pe dreapta era biroul decanului. Bătura la ușă,iar după ce auziră confirmarea,cei doi intrară.

-Bună ziua!salutară ambii.

-Bună ziua! Luați loc,vă rog,se ridică bărbatul cărunt pentru a-i pofti.

-M-ați chemat,spuse Rosè.

-Da,te-am chemat. Rosè Anderson,știu că ești o fată foarte isteață,care îți  dedici cu tot sufletul viața pentru universitate. La începutul anului universitar,știu că ai depus o cerere pentru a face schimb de experiență în Turcia. Ținând cont că ai rezultate excelente,ai fost admisă.

Rosè rămase mută. Se uită la Dylan,care avea o expresie ciudată pe chip.

-Stați puțin,deci să înțeleg că trebuie să merg în Turcia?întrebă fata,pentru a se lămuri. Dar știam că anulasem cererea încă de acum două luni.

-Da,dar văzând cei din Turcia rezultatele tale,ai fost admisă dinainte de a retrage cererea. Doar că până am primit-o,a durat cam mult. Te așteaptă peste două săptămâni,iar tot ei îți asigură totul. Tu trebuie doar să mergi.

Rosè se uită la iubitul ei. Acesta avea o expresie de dezamăgire pe chip. Și durere. Nu putea să-i facă una ca asta.

-Deci? Mai vrei timp de gândire sau îmi poți da acum un răspuns?întrebă bărbatul cărunt și scund.

-E târziu dacă vă anunț peste câteva zile?întrbă fata,cu jumătate de gură.

-Înțeleg. Ai timp o săptămână,dacă nu,voi fi nevoit să caut pe altcineva în locul tău.

-Bine,vă mulțumesc frumos,spuse aceasta și se ridicară.

-O zi buna! La revedere!

-La revedere!spuse și decanul,conducându-i până la ușă.

Imediat de cum ieșiră de pe poarta universității,Dylan spuse:

-Rosè,de ce dracu' nu mi-ai spus? Chiar trebuia să aflu așa?se răsti bărbatul,trecându-și mâinile prin păr.

-Dylan,pot să-ți explic...

-Nu,Rosè. Nu vreau nicio explicație. Nici măcar una! Parcă trebuia să ne spunem totul,corect? Chiar nu crezi că meritam să știu?

-Dylan...

Heiiii!
Ce mai faceți? Sper că sunteți bine!
Știu că v-am lăsat cam mult în așteptare,dar am avut o perioadă cam agitată. Sper ca de acum să am mai mult timp să scriu.
Vă îmbrățișez cu drag,așa,prin intermediul tehnologiei.

Mă găsiți si pe insta:
@Anonima_0212