Dimineața începu frumos pentru Rosè care se trezi într-un miros îmbătător de cafea și clătite. Își luă telefonul de pe noptieră ca să verifice cât e ceasul și văzu că era deja trecut de 10:00.

Se ridică leneșă din pat,realizând că azi e sâmbătă și nu mergea la facultate. Luându-și botoșeii,se îndreptă către baie. Se spălă pe dinți și își făcu obișnuita rutină de dimineață,după care ieși din baie,îndreptându-se către bucătărie.

Acolo îl zări pe Dylan stând cu spatele la ea,fiind foarte concentrat la aragaz. Se apropie cu pași mărunți de el și îl cuprinse cu brațele pe la spate.

-Neața,somnorici!

-Neața!spuse fata,zâmbind.

-Cum ai dormit?o întreabă,întorcându-se cu fața spre ea.

-Foarte bine. Tu? îl întrebă și ea la rândul său,așezându-se pe scaun.

-Și eu. Ți-e foame?o întreabă,punându-i farfuria plină cu clătite în față,așezându-se și el.

-Îhâm,spuse ea trăgând farfuria spre ea.

Dylan începu să râdă. Era adorabilă,mai ales dimineața. Mâncară în liniște,după care merseră în living pentru a se uita la un film.

-La ce ne uităm?întreabă Dylan,așezându-se pe canapea.

-Hmm...nu știu,la ce ai vrea?

-Nu știu,alege unul care să-ți placă.

-Ce gen de filme îți plac?îl întreabă ea.

-Iubito,cu tine m-aș uita la orice film. N-am preferințe,dacă ție îți place,și mie îmi place.

Zâmbind,Rosè căută filmul "10 Things I Hate about you",în timp ce Dylan aduse popcorn-ul.

Se așezară pe canapea,și se uitară liniștiți. Pe parcursul filmului,Dylan încerca să-i distragă atenția Rosèi prin mici săruturi pe obraz.

-Dylan!șopti Rosè,amuzată.

-Mhmm...?întrebă el,zâmbind.

-Înceteaza!rosti Rosè,râzând.

În acel moment,Dylan o întoarse cu fața spre el,sărutând-o lacom. Rosè se așeză la el în poală,prinzându-l cu mâinile ei micuțe de după gât. Acesta își așeză mâinile pe talia ei,apropiind-o și mai mult de el. Rosè îl lăsă să o guste,iar ea își încolăci picioarele în jurul abdomenului său. Dylan coborî cu buzele spre maxilar,dar fix în acel moment îi sună telefonul Rosèi:

-Alo?Mami,ești bine? Poftim? Bine,venim cât de repede putem.

-Ce s-a întamplat?sare și Dylan în picioare.

-Mama,m-a sunat și mi-a zis că bunica se simte foarte rău și e la spital.

-Hai să mergem! spune Dylan,luându-și geaca și cheile.

-Conduci tu?îl întrebă Rosè,luându-și și ea geaca.

-Da. Oricum,va trebui să te aduc acasă apoi.

-Bine,aprobă fata.

Ajunşi în parcare,Dylan deblocă maşina,îi deschise uşa Rosèi,apoi se urcă şi el şi plecară.

În acest timp,Rosè o sună pe mama sa.

-Mama,la ce spital sunteți? întreabă aceasta,încercând să-şi controleze respirația. Bine,ajungem şi noi.

-La ce spital sunt?întreabă Dylan,prinzând-o de mână,încercând să o distragă de la gândurile ei.

-La cel din centru...,raspunde aceasta.

-Hei...totul va fi bine!spune Dylan,încercând să fie optimist. Nu cred că e ceva grav,poate e doar o scădere de calciu.

-Sper să fie aşa cum spui...,răspunde Rosè într-un final. Dar eu n-o ştiu pe bunica să fi fost vreodată bolnavă.

-O să fie bine,spune acesta luându-i mâna într-a sa şi depunându-i un sărut pe încheietură.

După încă zece minute de mers,ajung în parcarea spitalului. Rosè iese grăbită din maşină,la fel făcând şi Dylan.
Ajung la recepția spitalului,iar Dylan o întreabă pe doamna de acolo:

-Bună ziua! Suntem pentru familia Anderson,iubita mea este nepoata doamnei. La ce etaj sunt?

-Bună ziua! Pentru doamna Rosalia Gilbert? întreabă doamna de la recepție,ridicându-şi scurt privirea.

-Da,este bunica mea! La ce etaj se află?

-Etajul 2,penultimul salon pe dreapta.

-Mulțumim!spuse Dylan,după care o urmă pe Rosè care o luase deja înainte.

Urcară tăcuți pe scări,ținându-se de mână. Rosè fu cea care o zărise prima pe mama ei,stând de vorba cu mama iubitului ei.

Ajunşi în dreptul celor două,Rosè o luă direct pe mama sa:

-Pot intra la buni?întreabă,ignorându-le pe amândouă femei şi uitând complet de bunele maniere.

-Sigur,scumpo. Dar ai grijă,să nu stai foarte mult. Doctorul ne-a zis să nu o sufocăm,spune Melysa zâmbind.

Rosè doar aprobă scurt din cap,dar chiar înainte de a intra în salon,Dylan o opreşte:

-Vrei să vin cu tine?spune,parcă rugând-o din priviri să nu-l lase singur cu cele două femei.

-Dacă vrei,da.

Fără să mai zică nimic,Dylan intră în urma lui Rosè.

Imediat cum păşi în salon,Rosè o zări pe bunica sa stând liniştită pe obişnuitul pat alb al spitalului,uitându-se pe tavan. Imediat cum auzi paşii lui Rosè apropiindu-se de pat,femeia îşi ridică privirea spre neapoata ei prea mult iubită.

-Buni?întrebă fata,uitându-se cu durere la femeia care se află pe pat.

-Rosè,scumpa mea! Bună şi ție,Dylan,dragule! Ce faceți?întreabă bunica Rosèi,zâmbind duios. Mi-a fost dor de voi,de când nu v-am mai văzut!

-Bună ziua!spune Dylan,zâmbind. Îmi pare bine să vă văd,dar nu în circumstanțele acestea.

-Şi nouă ne-a fost dor de tine,buni. Dar ce ai pățit? Eu nu te ştiam bolnavă!spune Rosè,încruntându-se către bunica ei.

-Rosie,draga mea,nimeni nu ştia că sunt bolnavă,înafară de bunicul tău.

-Dar bunicul a murit de câțiva ani,cum să ştie?întreabă fata,nedumerită.

-Oh,draga mea,eu am aflat că sunt bolnavă încă de pe când bunicul tău trăia. Chiar aveam de gând să le spun părințiilor tăi,deoarece tu încă erai micuță,dar după ce a murit bunicul tău,n-am vrut să mai afle nimeni adevărul.

-Buni,dar meritam să ştim. Doar suntem familia ta,te-am fi ajutat! spune Rosè,aproape venindu-i să plângă şi să urle.

-Da,ştiu. Ştiu că am greşit şi aveți tot dreptul să fiți supărați pe mine,dar trebuie să încercați să mă înțelegeți. Când am aflat că bunicul tău a murit,am jurat că nu-l voi lăsa singur prea mult. Nici n-am vrut să aflați,tocmai de aceea nu îmi luam întotdeauna medicamentele.

Rosè îşi strânse pumnii şi trase adânc aer în piept. Nu putea să creadă şi nici nu voia să accepte că bunica ei ar fi fost în stare de aşa ceva. Era adevărat,mereu citea,stătea foarte mult timp în biroul ei sau în bibliotecă,mânca foarte puțin şi rar,dar niciodată nu bănuise că ar fi bolnavă.

Fata se uită adânc în ochii bunicii sale şi văzu că bunica ei chiar spuse adevărul. Când realiză că bunica ei nu minte şi că totul este real,Rosè ieşi furioasă din salon,fugind către ieşire fără a băga de seamă nimic.

Ajunse în parcare,unde deblocă repede maşina iubitului ei şi ieşi în trombă din curtea spitalului,îndreptânduse către nicăieri. Voia şi avea nevoie să fie singură,departe de toți şi toate.

Heiii,dragii mei cititori! În primul rând,vreau să vă mulțumesc pentru o mie de ochişori!
Când am început cartea,nici nu credeam că voi ajunge aici,doar în câteva luni. Vă mulțumesc din suflet că mă urmăriți şi că sunteți aici.
Aveți aici un capitol nou,care sper să vă placă!
Toate cele bune şi,nu uitați,#stayhome #staysafe!