Fac asta pentru siguranța lor.

       — Cum naiba am ajuns în situația asta? 

       Îmi vine să mă plesnesc singur la cât de tâmpit pot să fiu. Încerc să-mi aduc aminte dacă am fost vreodată mai în rahat decât acum, însă e cam imposibil. Ei, asta e o primă experiență de acest gen, cine s-ar fi gândit că va trebui să ies dintr-un spital fără să fiu văzut? Nimeni, nici măcar drăcușorul și îngerașul de pe umerii mei. Cred că i-am luat și pe ei prin surprindere. Mișto.

       Oftez, lipindu-mă și mai mult de peretele după care mă ascund de mai bine de câteva minute. Dacă credeam că va fi ușor să mă furișez afară din salon, m-am înșelat amarnic. Ieșitul din cameră ca ieșitul, dar cel din spital, când doctorii și asistentele mișună mai ceva ca furnicile într-un mușuroi în timpul zilei, e mai complicat, să fiu sincer. Eu și încăpățânarea mea.

       Îmi arunc ochii pe ceasul de la telefon și chiar atunci când vreau să îl bag înapoi în buzunar, un mesaj apare pe ecran. Îmi trec limba peste buzele uscate, nervos, uitându-mă în stânga și în dreapta. Ar cam fi timpul să o iau din loc dacă vreau să scap de mirosul de medicamente care mi-a umplut plămânii cât pentru o viață întreagă. Urăsc spitalele.

       Arunc în spinare rucsacul negru, scoțând din el o șapcă gri pe care mi-o pun pe cap. O las mai în jos, cât să îmi acopere chipul și o iau în stânga spre liftul de urgență. Mă asigur în ambele părți, pășind în el și apăs rapid pe butonul „Parter", doar ca să nu mă întâlnesc cu vreun medic sau, mai rău, cu cineva din familie.

       Mi se strânge stomacul într-un nod al naibii de inconfortabil. Lovesc pumnul de peretele din metal, scurgându-mă pe el în jos. Mă doare sufletul. Mă doare pentru că trebuie să plec și să o las în starea în care e, conectată la aparate. Sper să supraviețuiască, e tot ce-mi doresc în acest moment. Cu greu îmi abțin lacrimile care se adună în colțul ochilor și îmi vine să urlu. E numai vina mea pentru toate astea, iar acum dau bir cu fugiții pentru că e singura soluție. De când am ajuns un laș?

       Mi-aș dori să dau timpul înapoi și să repar acea greșeală abominabilă a mea, să nu îi bag în toată nebunia asta și să trăiască fără nicio grijă. Însă, fapta e consumată de multă vreme, iar regretele nu vor crea o mașină a timpului ca să repar ceva. Acum îmi dau seama de ce soarta ne pune piedici la fiecare pas. Să realizăm când nu procedăm corect sau când trebuie să ne oprim înainte să fie prea târziu, înainte să pierdem o floare din grădina sufletului nostru, iar acum două zile a fost cât pe ce să pățesc asta.

       Simt cum mi se usucă gâtul. Trebuie să ies cât mai repede de aici, că de nu, nu voi mai putea găsi curajul să o fac. Mă sufoc, inima începe să o ia din loc când se aude un sunet care anunță că am ajuns. Ușile se deschid, lăsându-mi capul în jos și intrând într-un salon gol. Bun, nu pot să o iau pe la ușa principală. Acolo mai mult ca sigur e recepționera la post și șansele să scap sunt sub zero.

       Oare ăștia au și ei vreo ușă prin spate?

       Scot telefonul din buzunar, glisând ecranul în sus și încep să tastez un mesaj către persoana care așteaptă să îi răspund de ceva timp. Nici bine nu-l trimit că omul meu îmi confirmă bănuielile. Hm, de ce mama dracului nu-mi expediază și un plan al afurisitei ăsteia de clădiri?!

       Ca și cum mi-ar fi auzit gândurile, o fotografie cu toate camerele și holurile apare în conversația mea cu Jaxon, un prieten vechi și un mare ajutor. Măresc poza și ajung la concluzia că trebuie să merg de-a lungul holului, apoi să fac dreapta la a doua, stânga la prima și tot înainte. Dacă nu mă rătăcesc, pot spune că orientarea mea în spațiu a rămas la fel de bună ca întotdeauna. Modest mai sunt, știu.

       Trag aer în piept, rugându-mă să nu intru în cineva. Atunci voi fi și mai în rahat decât sunt, ce frumos. Scot capul pe ușă, mișcându-l de la stânga la dreapta, iar în mai puțin de o secundă, ies val-vârtej. Încetinesc în momentul în care ajung pe al doilea hol, aruncând câte o privire în spatele meu. E liber.

       Pulsul îmi răsună în urechi cu fiecare pas făcut către ușa aia blestemată, cu fiecare secundă care trece pe nesimțite, cu fiecare părere de rău care se încolăcește în jurul sufletului meu și care strigă să nu fac asta. Degetele mele se lipesc de metalul rece, împingându-l. Razele soarelui mă orbesc aproape instantaneu. Cât aș vrea o pereche de ochelari de soare acum pentru că sunt sigur că mă strâmb mai ceva ca atunci când mănânci o felie de lămâie.

       Caut cu privirea printre mașinile puse anapoda. Bănuiesc că medicii n-au mai avut loc să parcheze în fața spitalului, nu știu. Îl zăresc imediat pe Jaxon, bine, mâna lui care îmi semnalează unde să merg. O singură dată mă mai uit în spate, scăpând o înjurătură ceva mai colorată, înainte să merg în pas mai vioi către mașina prietenului meu. Știam că are gusturi bune în materie de motoare, dar mă surprinde de fiecare dată.

       Monstrul, altcumva nu cred că l-aș putea numi, de un negru metalizat, rage silențios. Nu are nici mai mult, nici mai puțin de trei sute zece de cai putere și care, în mai puțin de nouă secunde, ajunge la o sută de kilometrii la oră. Mercedesul-Benz CLS 350 CDI pare că îmi face cu ochiul în lumina dimineții. Sunt sigur că ei i-ar plăcea să facă o tură cu acest model...

       Argh, afurisită de inimă și de vinovăție! Acum nu mai pot da înapoi, trebuie să fac asta până nu îi pierd pe amândoi. Chestia e că, deja simt că i-am pierdut.

       Creier tâmpit, nu te mai gândi acum la toate astea. Deschid portiera, aruncându-mă în scaunul șoferului, iar rucsacul își găsește loc pe bancheta din spate. Mă întorc către prietenul meu, care mă privește într-un mod straniu.

       — Ăm, mai așteptăm pe cineva? murmur întrebarea, ridicând din sprânceană.

       Nu știu de ce, dar având în vedere că nu ne mișcăm, iar Jaxon clar nu are de gând să plece imediat, mă face să intru la bănuieli. Dacă mă apucă paranoia acum, e clar că la bătrânețe o să ajung într-un azil de psihiatrie. Frumos mod să îți finalizezi viața, ce pot spune?

       — Da, răspunde el sec. Te așteptăm pe tine.

       Clipesc des. Cum adică pe mine? Sunt în mașină, gata să plec, iar el spune că așteptăm persoana mea. Sunt mai buimac decât la orice oră de fizică din liceu la care am participat.

       Văzându-mi expresia, prietenul meu bufnește într-un râs slab. Trăsăturile i se înmoaie, la fel și privirea pe care mi-o oferă câteva secunde mai târziu. Are un zâmbet trist pe chip, trăgând aer în piept și bătând darabana în volan. E normal să nu îi înțeleg atitudinea? Sau am luat-o razna de pe acuma?

       — Amice, ce vreau să spun e că vreau să te mai las două minute. Știu că ai nevoie, mai ales că săraca fată e încă în comă. N-aș vrea să fiu în locul tău să simți ce simți tu acum, de asta vreau să mai stăm puțin. Pentru tine.

       Gâtul mi se usucă și mai tare, apoi aprob din cap. Dacă am învățat ceva în întreaga mea viață, este faptul că mai există loialitate, bunătate și curaj. Prietenii sunt familia pe care ți-o alegi, iar de data asta sunt atât de fericit că îl am pe maimuțoiul ăsta lângă mine. Am trecut prin foc împreună, mai avem să ieșim din Iad, cu toate că asta va fi extrem de dificil.

       Îmi sprijin cotul de ușa mașinii, înghițind în sec. Are dreptate, nici eu n-aș fi vrut să fiu în locul meu, nu doresc asta nici celui mai mare dușman al meu. Îi fac semn lui Jaxon, sunetul motorului spărgând tăcerea mormântală. Iese din parcarea spitalului, se asigură din ambele părți și semnalizează în dreapta. O ținem lungă, ochii mei rămânând fixați pe reflexia în oglindă a clădirii vopsite în alb până când dispare din raza vizuală.

       E normal să pleci cu inima grea? Am lăsat-o acolo, singură, în starea în care e, băiatul nu vorbește cu mine, ai lor nici nu vor să audă. Mă doare sufletul, mă doare ca dracu'! Și eu sunt singurul vinovat pentru situația asta. Dacă nu mă duceam acum două zile să mă întâlnesc cu măscăricii ăia, ea nu ar mai fi venit să-mi scape fundul, iar accidentul nu ar mai fi avut loc.

       Doamne, în momente ca acum, prefer să fiu la câțiva metri sub pământ, dar fata să fie bine și sănătoasă, nu... conectată la aparate. Soarta îmi dă atâtea șuturi în fund, crezând că mă voi învăța minte și voi încerca să repar ce am stricat. Și o voi face, dar cu ce preț? Prețul îndreptării e scump și nu și-l permite oricine, însă eu plătesc din ce „am furat", dacă e să o spun pe șleau.

       Vreau să mă bat singur acum, vorbesc foarte serios. Să fie și din cauza medicamentelor? Habar n-am ce mi-au pus medicii în perfuzie, dar mă doare capul de îmi explodează. Asta clar nu e cea mai bună zi a mea.

       — Înainte să ieși, spune Jaxon puțin ezitant, știi cumva dacă...?

       — Nu, dar ieri am dat numărul meu unui medic. I-am zis că e mama ei și că atunci când se va trezi să sune la acel număr.

       — Presupun că l-ai mituit, nu? întreabă șatenul cu o grimasă pe buze.

       Nici nu mai este nevoie să zic ceva, mă cunoaște prea bine. Își ia ochii de la drum, iar irișii lui albaștri se fixează într-ai mei, timp de câteva secunde. Știu că nu-i prea convine că am făcut asta, însă ce altceva aș fi putut? Oricum, sunt sigur că ea mă va considera un laș, nu mai sunt eroul care obișnuiam să fiu pentru ea. Și doare, doare pentru că sunt conștient că am dezamăgit-o, nu doar pe ea, ci și pe băiat, poate nu la fel de tare. Nici nu știu întreg adevărul și îmi vine să urlu.

       Îmi trec degetele prin păr, răvășindu-l în toate părțile. În clipa asta, nu-mi mai pasă nici de cum arăt, nici de ce părere ar avea Jaxon despre mine sau oricine altcineva. Dacă îndepărtarea mea de ei îi va ține departe de probleme, atunci e musai să o fac, chiar dacă îmi va aduce mie o durere de nedescris. Nu vreau să fiu egoist, nu de această dată. De dragul lor.

       Prins în gânduri, nu realizez că îmi sună telefonul. Vibrațiile ce le simt în buzunarul de la blugi mă readuc cu picioarele pe pământ, așa că îl scot. Mă încrunt la ecran, nerecunoscând numărul, apoi ridic din sprânceană. Oare să fie... nu, să fie și Diavolul, doar nu ei. 

       Cred că pulsul mi se accelerează dintr-o dată, efectiv simt că nici respirația nu o mai pot controla cum trebuie. Glisez într-o parte pentru a răspunde, ducând telefonul la ureche. Dintr-o dată, se aude un strigăt care îmi trimite fiori pe șira spinării, apoi un plânset sparge tăcerea dintre mine și cel care a sunat. Ochii mi se măresc de groază, nu îmi dau seama cum ar trebui să interpretez asta, iar cele mai negre gânduri îmi umbresc mintea.

      Și chestia e că, îmi stă aerul în gât când recunosc persoana care pare să-și dea sufletul pe podea de durere. Pentru prima dată îmi doresc să nu o fi cunoscut atât de bine, vorbesc serios. Sunt nevoit să clipesc mai rapid, să nu las umezeala ce mi se adună la nivelul ochilor să preia controlul.

       — Scuzați-mă, doar că pacienta s-a trezit. Ieri am primit acest număr de telefon de la domnul din salonul douăzeci și m-a rugat să sun la el. Pacienta care a suferit acum două zile un accident, s-a trezit din comă, e bine fizic, însă emoțional nu pare. Din câte se pare, era destul de apropiată de domnul cu care am vorbit ieri. Dacă vă îngrijorați pentru el, să știți că poliția îl caută în acest moment. Sperăm doar să nu fi fost răpit sau ceva de acest gen.

        — În regulă, mulțumesc, domnule doctor, spun cu glas stins.

       Închid apelul, apoi îmi prind vârful nasului între degete, oftând și abținându-mă să nu bufnesc în plâns. Mi-aș scoate inima din piept, doar să nu mai simt durerea de acum, doar ca ea să nu mai plângă și să mai sufere, doar... drace! Aș fi vrut să nu se întâmple nimic din toate astea.

       Of, Rubin...

       Am impresia că îmi scapă un suspin, deoarece mâna lui Jaxon mă prinde de umăr, zguduindu-mă cât să-mi întorc capul către ei. Are o privire blândă, ceva ce nu vezi foarte rar la el. E genul de om cu un exterior dur, care știe de glumă, dar și care muncește până nu mai poate. Însă, ce mai știu despre el e că are un suflet bun, în jurul căruia și-a ridicat bariere, să nu mai fie rănit cum a fost în trecut. 

       — De ce? De ce te distrugi emoțional atât pe tine, cât și pe Rubin și frate-său? 

       — Fac asta pentru siguranța lor, îi vreau bine și departe de orice înseamnă pericol, adică... de mine.

       Îmi iau fața în mâini, lăsându-mă pradă emoțiilor într-un final. Nu mai puteam ține în mine lacrimile ce îmi curg șiroaie întregi pe obraji. Gâtul îmi devine din ce în ce mai uscat și acum am nevoie de aer, din cauza suspinelor nu mai pot respira cum trebuie. Iau una din sticlele cu apă când vocea panicată a lui Jaxon mă întrerupe.

       — Te sfătuiesc să te liniștești mai repede pentru că avem companie. În spate e un Volkswagen Tiguan negru, cel mai nou model. E după noi de când am plecat de la spital.

       Mă uit în reflexia oglinzii laterale, dându-i dreptate amicului meu. Înjur în barbă cum reușesc să-mi dau seama cine sunt după numărul de înmatriculare, o parte din oamenii care ne-au băgat în comă și pe mine și pe Rubin. Furia îmi clocotește în vene, iar primul meu instinct e să-mi duc mâna la betelia pantalonilor. Realizez că nu mai am arma, alte cuvinte colorate scăpându-mi printre dinți.

       — E unul în bord, vezi că mai am doar patru gloanțe, prietene.

       — Suficient, deschide fereastra de deasupra, zic în timp ce încarc pistolul, lăsând siguranța la locul ei.

       Jaxon apasă pe butonul de lângă volan, apoi mă ridic pe scaun și ies deasupra capotei. Trag siguranța armei, așteptând câteva clipe înainte să apăs pe trăgaci. Glonțul ajunge într-unul dintre cauciucuri, iar mașina începe să derapeze. Mai trag unul, mașina oprindu-se în mijlocul străzii.

       Pasagerii coboară, fiecare cu câte o pușcă în mâini și trag în caroseria mașinii, lovind cauciucurile, spărgând geamul din spate, la urmă aud gemătul de durere al amicului meu. Mă bag înapoi, suficient de repede cât să observ podul neterminat spre care ne îndreptăm. Dintr-o dată, totul în jur o ia razna. Jaxon apasă pe frână, dar automobilul nu se oprește.

       Probabil au spart rezervorul cu lichidul de frână, fix ce ne trebuia! Trage de volan, poate prea tare, iar botul mașinii se izbește de balustradă. Singurul lucru pe care îl văd e privirea îngrozită a lui Jaxon, iar în urechi îmi răsună țipătul lui Rubin, plin de disperare. Cel mai oribil sentiment, să o auzi pe ea, cea care a fost și va rămâne mereu raza mea de soare.

Ok, deci ăsta e prologul de care sunt mulțumită, chiar am încercat să bag mister și să mă joc cu mintea voastră. Sper că am reușit și ne revedem curând cu primul capitol. Banner-ul și coperta sunt făcute de aridoesbooks, micuța mea talentată, kiss you. <3