Mai dă-mi timp câteva zile să aflu ceva. E imposibil să se ascundă într-o gaură de șarpe la nesfârșit.

       — Bun, oficial pot fi numită regina întârzierii!

       Mă învârt prin casă ca o găină fără cap în căutarea unor afurisiți de pantofi pe care nu îi găsesc de nicio culoare! Mă uit fugitiv la ceasul din perete și constant că mai am doar zece minute până să o zbughesc la muncă și n-am nici cea mai mică intenție să merg desculță până acolo. Oftez zgomotos, prinzându-mi vârful nasului între degete. Un cârâit și un fâlfâit de pene mă face să tresar, apoi arunc o privire urâtă păsării ce tocmai s-a urcat pe șifonier.

       — Întârziată... întârziată...

       Asta se întâmplă când ai un papagal vorbitor ca și animal de companie. Fac un gest copilăresc către Pako, și anume că scot limba la el. După ce că deja am avut draci, vine el și îmi face și mai mulți. Regret că l-am luat cu mine când m-am mutat, dar măcar nu mă face să mă simt singură cuc prin apartamentul ăsta. 

       Pasărea multicoloră continuă să mă tachineze, tot spunând „întârziată", de parcă nu sunt conștientă de asta, însă prefer să-l ignor, continuându-mi vânătoarea după pantofii problematici. Mă pun în genunchi în fața canapelei de culoarea cafelei cu lapte, aplecându-mă pentru a vedea dacă sunt sub ea. Scot un „aha!" destul de tare, nu într-atâta încât să îmi vină vecinii la ușă și să mă întrebe de sănătate sau de... altceva.

       Apuc tocurile și le bag în picioare cu viteza luminii. Mă ridic, netezindu-mi fusta și, în același timp, scuturând-o de praf, apoi mă uit pentru ultima dată în oglindă să mă asigur că părul nu-mi stă ridicat. Răsuflu ușurată când constat că totul e în regulă și iau geanta, portofelul pe care îl introduc în ea, geaca de piele și cheile. Arunc o ultimă privire lui Pako, zâmbindu-i drăcește. Ei, de data asta nu a avut dreptate, nu o să întârzii!

       Închid ușa în urma mea, dând de două ori cu cheia, după cobor în grabă. Sper să nu pierd metroul, că de altfel nu știu ce voi face! Am un obicei extrem de prost ca în zilele de vineri să ajung mai târziu la muncă, iar asta nu i-a scăpat din ochi superiorului meu, cât și scorpiei companiei. Lucrez de doar câteva luni la Beauregard's Empire, cea mai mare companie din New York, ce se ocupă cu diferite proiecte umanitare. Ajută diverse state, mai puțin favorizate din punct de vedere financiar, dar nu numai atât, mai sunt și alte lucruri de care n-am aflat până acum.

       Din nefericire, cred, nu am studii și suficientă experiență pentru a ajunge la sectorul umanitar. Pentru moment, lucrez în cadrul comunicațiilor cu diferiți clienți. Nu pot spune că îmi displace, dar nu m-am văzut niciodată aici, lucrând într-un birou. Oricât de mult mi-aș dori să fiu ce mi-am dorit, nu se poate. Visul meu s-a prăbușit odată cu lăsarea trecutului meu în urmă.

       Oftez în sinea mea, scuturând din cap frenetic pentru a nu lăsa restul de gânduri să îmi acapareze mintea. Știu că nu mai am cum să schimb faptele ce s-au petrecut acum mai bine de doi ani, mergem înainte cu capul sus pentru că numai așa vom putea să rămânem puternici. Prezentul e pentru a ne trăi viața și pentru a decide viitorul prin deciziile luate, chiar dacă ele nu sunt, poate, cele mai potrivite.  

       Abia realizez că m-am dat jos din metrou și că merg pe străzile gălăgioase ale Manhattan-ului. E aproape ora nouă, iar lumea parcă a luat-o razna dis de dimineață. Mă opresc în fața clădirii unde îmi petrec mai bine de opt ore, timp de cinci zile pe săptămână, și mă uit în sus la ea. Are, dacă nu mă înșel, vreo cincizeci de etaje, dacă nu cincizeci și cinci? După părerea mea, ar putea concura ușor cu Everestul, la ambele te uiți cu ochii cât roțile de la mașină.

       Încetez din a mă holba la construcție, de parcă ar fi o bucată de ciocolată apetisantă, și împing ușor de ușa rotativă, având grijă să nu o fac prea tare. Țin minte că prima dată când am pășit aici, am ajuns în șpagat, devenindu-mi un mic dușman, totodată. Ele și scările rulante, nu înțeleg cum de copii sunt fascinați până peste cap de ele. Cum îmi fac apariția în hol, un anumit cap brunet se întoarce spre mine, apoi o sprânceană conturată frumos i se ridică puțin în sus. Ochii căprui îi scânteie în modul lor unic, doar că pot zări de la o poștă tachinarea din ei. Se pare că azi voi fi ținta glumelor prietenilor mei, abia aștept, ce pot să zic.

       Mă îndrept către recepție, locul în care Charis, prima prietenă de când am venit în acest mare oraș, care m-a ajutat să mă acomodez și a dovedit o bunătate imensă fix din prima mea zi aici. Își încrucișează brațele la piept, având un zâmbet amuzat pe chip.

       — Măi să fie, ai căzut din pat cumva? E vineri și ai reușit să vii la timp sau e rodul imaginației mele? mă șicanează ea, mușcându-și buza ca să nu bufnească în râs.

       — Mă crezi dacă îți zic că afurisitul ăla de papagal e de vină? Efectiv m-am trezit cu el în cap, plus că am zis că voi închide ușa de la dormitor!

       — Și ai uitat, concluzionează bruneta. Of, Rubin, chiar ești de belea uneori, însă mă bucur că nu și azi. Thindrel e în toane proaste, probabil nu i-au convenit cearșafurile în care s-a trezit.

       Nyx Thindrel, managerul oficiului de Resurse Umane și, probabil, cea mai mare scorpie pe care am întâlnit-o în viața mea, culmea e că am dat nas în nas cu multe de astfel de persoane. Rezumatul relației dintre noi două este următorul: ea nu mă suferă, eu nu o sufăr. Se comportă la fel cu toate femeile din companie, de teamă să nu îi furăm potențialii pretendenți, de parcă tot ce ne-ar interesa e să ne tăvălim prin paturile unor bărbați cu o situație financiară mai bună decât a noastră.

       Însă, râd la afirmația amicei mele. Mereu găsim ceva de bârfit la ea când suntem doar noi, plus că așa ne mai destindem. Le cam compătimesc pe cele ce lucrează în sectorul ei, să fie nevoite să o vadă zilnic... eu n-aș fi în stare, asta dacă nu i-aș zice vreo două. Da, doar gura e de mine acum, nu aș avea curajul să îi spun în față niște adevăruri care i-ar răni orgoliul la fel de mare ca sânii ei. 

       — În fine, crezi că ne putem vedea la prânz la Luigi? Dacă nu avem niciuna programul prea încărcat, sugerea ea, punând câteva foi într-un top imens. Mamă, câta hârțogăria!

       — Îți dau mesaj, pentru moment am nevoie de o cafea tare.

       Îi fac cu mâna, apoi mă îndrept cu pași repezi către lift. Sper să nu am norocul să mă întâlnesc cu o oarecare siliconată, nu de alta, dar nu cred că aș rezista tentației de a-i arăta degetul meu mijlociu plin de inele. Ce? Vreau să mă laud cu propriile bijuterii!

       Drăcușorul de pe umărul meu stâng îmi zâmbește și îmi face cu ochiul, lăudându-mă, în timp ce îngerașul de pe dreptul mă roagă din tot sufletul să nu fac asta, amintindu-mi că se plătește bine job-ul ăsta și că am nevoie de bani pentru a trăi. Decid să îmi ascult vocea rațională, lăsând afară un oftat. E greu să te abții din a face unele lucruri, pe bune!

       Cum ușile culisante se deschid, pășesc înăuntru, îndreptându-mi automat atenția către panoul cu numere. Apăs pe treizeci și cinci, etajul la care trebuie să ajung, privind cum ușile de metal se închid în fața mea. Încă nu îmi vine să cred câte s-au petrecut din momentul în care am ajuns în orașul ăsta imens, câte clipe în care îmi doream să renunț la scopul pe care mi l-am propus, doar că știam și știu în continuare că sunt nevoită să-l duc la capăt. Pentru el.

       Înghit în sec, scoțându-mi telefonul din geantă și căutând printre contacte. Sper că idiotul ăla n-a uitat că azi trebuie să ne vedem, că de altfel moștenitorii lui vor avea de suferit! Se aude un „ding", semn că am ajuns. Îmi fac loc prin mulțimea ce e adunată în fața liftului, scăpând, naiba știe cum, nevătămată și neșifonată. 

       — Am impresia că îmi trebuie ochelari pentru că nu-mi vine a crede ochilor! exclamă un anumit bufon ce îmi face viața de zi cu zi mai ușoară. 

       Îmi dau ochii peste cap la replica lui Russel, colegul meu grafician, cu care mai facem anumite dosare ce ni se dau. Ochii lui de un albastru pal scâteiază în felul lor caracteristic și tachinant, iar rânjetul lui îmi spune că e pe cale să facă o remarcă prostească. Doar de asta e un bufon, nu?

       Ar face mulți bani dacă s-ar angaja la circ, dar cred că din cauza fizicului lui și am șarmului pe care îl emană, doar femeile l-ar accepta, restul ar fumega de invidie. Vorbesc serios, colegul meu întoarce capetele ori de câte ori ies pe stradă cu el să ne luăm o cafea sau să ne luăm ceva de mâncare, de cele mai multe ori din cauza stomacului lui. La cât mănâncă, încă mă mir cum de nu a pus puțină grăsime pe el, numai că îmi amintesc că face box de multă vreme. 

       Însă, nu stau cu el de doar de dragul înfățișării lui. Alături de Charis, el a fost un stâlp de sprijin, alături de încă câteva persoane, odată cu mutarea mea în acest oraș și cu intrarea mea în companie. E un prieten bun și știu că îi pot spune orice, nu m-ar judeca nici cât negru sub unghie, mi-ar da sfaturi și m-ar ajuta să o scoatem la capăt. Mi-a fost alături când am simțit că explodez și că viața mea nu o ia pe drumul bun. De asta îmi place să-mi petrec timpul cu el, e ca o doză de energie zilnică.

       — Îți pot da o pereche de ochelari de cal, dacă tot insiști, glumesc în timp ce îmi așez geaca pe spătarul scaunului. 

       — Sigur, și cu ăia tot aș spune că am probleme cu vederea. Cum de nu a trebuit să îi zic o scuză bună șefului?

       — Mulțumește-i lui Pako, zic strâmbând din nas la amintirea ghearelor blestematului de papagal în capul meu. Pe bune, nu mai poate omul să doarmă din cauza unei păsări ce s-a trezit că îi e foame la ora șase dimineața!

       Russel bufnește în râs, foarte tare de altfel, reușind că întoarcă câteva capete în direcția noastră. Îmi duc o mână la frunte, oftând din toți rănchiunii. Eu am zis că e un bufon, iar principala lui calitate e să atragă atenția, desigur. 

       Lucrând într-un spațiu deschis, automat că și în liniștea ce se lăsase, au auzit și muncitorii din capătul opus de unde ne aflăm. În aceste clipe, îmi doresc să îi dau una amicului meu ca să se oprească, dar asta ar însemna să îi provoc o criză de râs și mai mare. Îmi pun bărbia în palmă, privindu-l cum își dă sufletul în modul lui caracteristic.

       Aștept puțin până când îl văd cum se șterge la colțul ochilor cu podul palmei. Pățaniile mele cu Pako sunt subiectul preferat lui Russel, iar eu nu-l condamn, după ce îmi trec nervii pe papagalul meu, până și eu zâmbesc la ele. Îl iubesc prea tare, chiar dacă îmi face unele dimineți un iad.

       — Ți-am mai zis că îți ador pasărea? mă întreabă el, mai calm acum.

       — De patru milioane de ori, răspund, plescăind puțin. Hai să trecem la muncă până nu vine...

       Îmi țin cuvintele pentru mine și imediat pun mâna pe un dosar, deschizând și laptop-ul în același timp. Ochii mei urmăresc o anumită brunetă tunsă scurt, cu sâni imenși și mers de divă, cum se apropie de masa noastră de lucru, prevestind orice, dar nimic bun. Deschid documentul, începând să tastez, făcându-mă că lucrez. Mai arunc niște ocheade în direcția scorpiei, nu foarte prietenoase și nu foarte lungi. Vreau să scap de afirmațiile ei acide măcar o zi și chiar vreau ca acea zi să fie cea de azi.

       Trece pe micul coridor dintre masa mea și a vecinului de pe cealaltă parte, fără să ne acorde vreo importanță sau să se întoarcă către noi. Răsuflu ușurată, conștientizând că sunetul tocurilor ei se îndepărtează. Chestia e că nu mă pot abține din a nu mă răsuci puțin în direcția ei. Observ cum mâna ei e încleștată tare, atât de tare că degetele ei sunt albe, în jurul unei mape de culoarea piersicii. Charis a avut dreptate, e destul de nervoasă, poate mai nervoasă decât m-am obișnuit cu ea.

       Decid că e mai bine să revin la locul meu, nu de alta, dar nu vreau să îi simt ochii măslinii cum aruncă săgeți spre mine. Îi fac semn lui Russel să stăm potoliți până la ora prânzului, acesta aprobând discret din cap. Nu vreau să îmi fac probleme cu Nyx ca mai apoi să îmi iau adio de la job-ul ăsta. Am zis că nu am crezut niciodată că voi ajunge să lucrez într-o companie apreciată, visul alor mei, însă nici de faptul că am legat câteva prietenii frumoase aici. Și, în plus, nici nu știu ce îmi rezervă viitorul, poate nu voi mai fi aici peste câțiva ani...

***

       — Mamă, bine că veni ora prânzului!

       Pufnesc amuzată de comportamentul copilăresc al lui Russel, face așa numai când vine vorba de mâncare. Uneori mă întreb cum de poate mânca atât de mult, dar nu se lipește pic de grăsime de el. Apoi, desigur, îmi aduc aminte că face box, nu ca lenea de mine ce se trântește pe canapea, cu picioarele pe măsuța de cafea și cu o pungă de sărățele. Bine, când nu am treabă fac asta.

       Obișnuiam să alerg din când în când, nu zilnic pentru că nu-mi permitea timpul, dar de două ori pe săptămână făceam mișcare. A trecut aproape un an de când nu mai fac asta, poate ar fi bine să revin la această obișnuință a mea. Măcar așa nu-mi voi mai da sufletul pe trotuar de fiecare dată când alerg spre serviciu.

       Îmi îndrept atenția spre geanta mea, lucru în care scotocesc pentru a mă asigura că am portofelul, n-ar fi prima dată când aș merge la Luigi fără bani, iar prietenul meu cârcotaș ar fi nevoit să îmi plătească masa. Cum de mă mai suportă, nici eu nu știu. Dau să îmi iau, după ce am zărit obiectul meu blestemat, telefonul pentru a-l pune lângă el, doar că nu e pe masă. Dau la o parte toate foile, care erau deja împrăștiate pe masă, să fie și mai și. Zici că a avut loc un război pe bancul meu de lucru, de unde nu au ieșit vii prea mulți.

       — E totul în regulă, rebelo? 

       Îmi vine să-mi dau ochii peste cap la porecla pusă de bufonul de Russel. Mi-a zis prima dată așa când am venit într-o zi cu părul în toate părțile, cauza principală fiind vântul, apoi m-am luat la harță cu managerul nostru. Adevărul e că am cam prins drag de ea, mai mult decât cealaltă poreclă de care nici nu vreau să-mi amintesc. Cu toate că mă caracterizează cuvântul „pușlama", nu?

       — Nu-mi găsesc telefonul, mă poți suna să văd pe unde e? Îl am pe vibrații, deci ar trebui să aflăm rapid.

       Prietenul meu aprobă din cap, scoțându-și mobilul din buzunarul de la spate. Tastează de câteva ori, ridicându-și privirea din el și uitându-se pe mesele noastre. Așteptăm câteva secunde până când se aud slab niște vibrații. Russel merge către laptop-ul lui, întrebându-mă cum naiba a ajuns acolo. La cum stau încruntată, reluându-mi pașii pe care am făcut, iar realizarea apare și ea. Scot un mic „Aa", mai silențios.

       Eu l-am pus acolo ca să nu mă distragă, iar din câte îmi aduc aminte, primisem un mesaj. Probabil de asta și din cauza scorpiei în toane proaste, chiar nu voiam să pornesc o ceartă cu ea dacă mă prindea tastând. Mai bine eviți decât să tratezi, indiferent de situație.

       Russel revine lângă mine, cu ochii pe ecranul telefonului meu. Pufnesc nemulțumită, lovindu-l în umăr și readucându-l cu picioarele pe pământ. Îmi întind mâna, așteptând ca bufonul să-mi pună mobilul în palmă, doar că înainte să o facă, are un zâmbet amuzat pe buze. Ce o fi văzut? Mi-e și frică să întreb, sper doar să nu fie vecinul de la doi să-mi zică că Pako a ieșit din apartament și i-a ciufulit pisica.

       — Ăm, înainte să plecăm, am și eu o curiozitate. Care e ghinionistul sau ghinionista pe care l-ai numit sau numit-o „suricată perversă"?

       Gura mi se deschide de la sine, șocată de ce am auzit. Afurisitul, i-am zis să nu-mi trimită mesaj cât sunt la muncă!

       Iau telefonul rapid, plesnindu-l pe bufonul meu peste ceafă. Mârâie nervos, aruncându-mi o ocheadă urâtă cât îmi iau geanta. Păi, nu e vina mea că se uită unde nu trebuie, mai ales că e viața mea privată și nu sunt obligată să îi spun fiecare lucru din viața mea. 

       Acum sunt cam răutăcioasă... ceea ce încerc să spun e că nu sunt pregătită să îi dezvălui toate persoanele importante din viața mea, mai ales dacă ar afla cine e, de fapt, suricata perversă. Nu i-ar pica bine.

       — Nu contează, spun sincer. Îmi place să dau porecle fiecărui prieten de al meu, nu e ceva ieșit din comun.

       — Da? întreabă el curios. Și pe mine cum mă ai trecut?

       Îl las puțin să aștepte, așa că mă îndrept spre lift, cu el în spatele meu. Mă uit la ceas, constatând că mai avem o oră și jumătate pauză și că suntem nevoiți să ne grăbim pentru a ajunge la Luigi și să și mâncăm. Îmi aprind ecranul, văzând două mesaje. Unul e de la Charis, spunându-mi că vine cu noi, iar pe celălalt îl las pentru moment.

       Apăs pe butonul de la parter, așteptând liftul. Mă întorc către Russel care mă privește cu ambele sprâncene ridicate, așteptând să zic ceva. Rânjesc drăcește, abținându-mă să nu bufnesc în râs. Am un talent pentru alegerea unor nume amuzante, de zile mari.

       — Crocodil gagicar, răspund când se aude un bipăit scurt și pășesc înăuntrul liftului.

       Începe să râdă tare, ținându-se de burtă. Cred că am exagerat la partea că e crocodil, dar la faptul că e un Don Juan nu prea. Nu ratează nici măcar o clipă să le facă cu ochiul fetelor care se holbează la el de parcă ar fi Johnny Depp mai tânăr sau să filtreze cu ele, însă nu mă plâng, e viața lui până la urmă, iar când va întâlni pe acel cineva, tot am să îi rămân alături. Prietenia noastră e mai presus de toate, de asta nu-mi voi permite vreodată să cad sub șarmul lui.

       Cât el se șterge la ochi, pentru că i-au dat lacrimile de la criza de râs pe care a avut-o, mă uit rapid la mesajul pe care îl aștept de câteva zile. 

       „ Diseară, ora șapte, la vilă. S-ar putea să fi aflat ceva important."

       La final, inițialele I.G. sunt prezente, ca întotdeauna. Acum, curiozitatea mi-a fost stârnită ca o flacără aprinsă în mintea mea. Pentru prima dată în atâția ani, s-ar putea să fac un pas înainte în misiunea mea, cea care a început cu aproape un an în urmă. Nu se mai poate ascunde pentru mult timp.

       Decid să las gândurile la o parte și să mă bucur de pauza pe care o am liberă. Nici nu simt timpul cum trece de când ne întâlnim cu bruneta, când mâncăm, întorcându-ne înapoi la muncă. Orele s-au transformat în minute, unele scurte, iar în momentul în care închid încă un dosar, constat că e ora cinci deja. În seara asta nu pot rămâne peste program ca să mai câștig ceva bani, având în vedere că la șapte am întâlnirea cu suricata, iar până ajung acasă să mă schimb, fac vreo jumătate de oră, plus drumul până acolo.

       Închid monitorul, adunând foile împrăștiate pe birou și mă ridic, aranjându-le frumos. Îl zăresc cu coada ochiului pe bufonul ce se dă pe spate cu scaunul cu rotile, arcuindu-și o sprânceană. Se joacă cu pixul, apoi își țuguie buzele, punând obiectul cu pricina acolo și uitându-se cruciș. Încep să râd ca o nebună, clătinând din cap. Ce m-aș face fără el? Zilele mele ar fi anoste, fără pic de umor sau voie bună sau cineva cu care să bârfești persoanele pe care nu le suferiți.

       Îmi iau geaca pe umeri cum mă strigă încet. Mă sucesc către el, așteptând să îmi spună ce are în minte. Sper că nimic prostesc sau pervers, cum mai are el obiceiul uneori.

       — Mă gândeam..., începe el, aruncându-și pixul pe masă, am vorbit ieri cu un prieten de al meu și mi-a spus că trupa lui susține mâine seară un concert la „Falling Star". Nu e foarte cunoscută, însă eu și Charis îl știm pe solist. Ai vrea să vii cu noi? Asta dacă nu ai alte planuri, desigur.

       Îmi las ușor geanta în jos, privind în gol câteva clipe. Nu am nimic în program, ceea ce ar fi o ocazie bună să mai petrec timp cu bufonul și bruneta. Nici nu mai știu când a fost ultima dată când am avut o ieșire în oraș într-un final de săptămână. Zâmbesc slab, mergând către el.

       — Mi-ar plăcea, spun scurt. Dacă ai fi drăguț să îmi zici numele trupei și ce tip de muzică creează, aș fi recunoscătoare.

       Își duce o mână la ceafă, parcă puțin la nelalocul lui. Am zis ceva greșit?

       — Dark Horse, ăsta e numele lor, doar că nu știu dacă îți place rock-ul...

       — Port haine de piele și conduc o motocicletă, deja știi asta, deci rock-ul e parte din mine la fel de mult ca celelalte genuri. Ne vedem mâine atunci, Russel.

       Îi fac cu mâna prietenului meu, aruncându-mi geanta pe umăr și cu mintea în mai multe părți. Gândul mă poartă pe șiragul amintirilor în care zâmbetul meu a fost prezent tot timpul datorită unui adult ce a crezut în mine mai mult decât în oricine. El m-a învățat tot ce știu astăzi, el m-a introdus în lumi atât de diferite, dar în care mă regăsesc complet, cele pe care le voi striga mereu „acasă".

       Da, lumea motoarelor care torc când învârți cheia în contact este una din ele. De mică am fost atrasă de ele și de mică am stat pe lângă el când lucra în atelierul unde repara fel și fel de autovehicule. Cunosc toate mașinile la ora actuală, însă nu am apucat să repar toate modelele, mai ales cele mai scumpe. Mereu mi-am zis că e timp pentru toate, așa că nu mă grăbesc, fiecare lucru e stabilit la momentul potrivit.

       În zilele mele libere sau în serile în care ies mai devreme de la muncă, mereu merg la micul atelier pe care l-am cumpărat din primii mei bani. Nu spun că nu se câștigă bine în compania în care lucrez, doar că vreau să fac și ce-mi place ca să iau bani pe asta. E relaxant și am amintiri frumoase din clipele petrecute acolo, luându-l pe Pako cu mine ca să nu mai stea singur în apartament. La cât de des merg, papagalul meu a învățat denumirile fiecărei unelte, iar câteodată mi le și aduce, asta dacă e în toane bune. De obicei, îmi face mai multă dezordine.

       Singurul lucru aiurea e că nu vin des clienții, mergând mulți pe mentalitatea că femeile n-au ce căuta cu cheia franceză în mână sau pline de ulei. Mă cam enervează atitudinea asta, deși sunt conștientă că nu am cum să îi schimb. Cu toate că, mai sunt oameni ce vin și mă întreabă dacă mă descurc cu așa ceva, pe lângă prieteni. Russel are și el o motocicletă, iar de fiecare dată când „cade", cum spunem mai zic eu, vine la mine. Nu de alta, dar știe că nu îi iau bani pe reparație și în schimb mă lasă să o conduc de câte ori vreau. Are un model mai nou de Yamaha, un monstru pe roți dacă e să fiu sinceră.

       Mă găsesc zâmbind trist. Oriunde ar fi cel ce m-a făcut să iubesc și să respect motoarele, să le îmbunătățesc și să le conduc, să trăiesc fiecare clipă când sunt la volan sau la ghidon, sper să fie mândru de mine și că îi lipsesc măcar puțin, că mie sufletul îmi e zdruncinat de dorul ce s-a abătut din prima clipă în care nu i-am mai văzut chipul. Înghit în sec, trăgând aer în piept să mă liniștesc. 

       Nu-ți arăta durerea decât atunci când nu mai ai forță să o ascunzi. Intenționez să îl ascult acum, deoarece starea mea de spirit o să se schimbe cum mă voi întâlni cu suricata problemă. Nici nu realizez când ajung în cartierul meu până nu intru pe strada principală. Se vede că stau prea mult pe gânduri, n-am apucat să studiez de la depărtare vreo mașină! 

       Deschid ușa de la apartament, fiind întâmpinat imediat de o pereche de aripi multicolore. Îmi ridic capul către papagalul meu ce are capul lăsat într-o parte. Mă privește curios și începe să cârâie slab, ca după să se așeze pe umărul meu. Chiar nu îl înțeleg pe Pako uneori, însă oricât m-ar enerva și m-ar face să mă întreb de ce naiba îl mai am, țin la el enorm. 

       Mă descalț de pantofii ce parcă vor să mă omoare, răsuflând ușurată, apoi merg în bucătărie să îi dau ceva de mâncare. Nu mai e prea mult până la șapte, deci ar trebui să mă schimb în ceva comod și să o iau din loc. Scap rapid de fustă și de cămașă, înlocuindu-le cu perechea mea de blugi negri, rupți pe alocuri, și cu un tricou de aceeași culoare ce are logo-ul de la Nightwish, o formație de metal simfonic finlandeză.

       Îmi încalț rapid bocancii, iau geaca de blugi și cheile de la motocicletă, cele de la casă și telefonul pe care îl îndes în buzunar. Îi fac cu mâna micii mele bestiuțe și o zbughesc pe ușă. 

       Atelierul e situat undeva în susul străzii, la câteva blocuri distanță. Mi-am spus, atunci când l-am cumpărat, să nu fie foarte departe de unde stau, tocmai pentru că fac multe drumuri în acea direcție. Cred că e singura parte din mine la care nu am renunțat, singura care o ține pe vechea Rubin în viață, care... care continuă să îmi aducă aminte de cele mai frumoase momente din viața mea.

       În multe cazuri se întâmplă să renunțăm la ce ne aducea zâmbetul pe chip, dintr-un motiv sau altul. Eu am făcut-o pentru că fericirea mea a dispărut odată cu dispariția lui, așa că s-a dus și pasiunea ce îmi devenise oxigen. Cine știe ce ne aduce ziua de mâine, poate dacă una din dorințele mele se va întâlni, voi învăța să trăiesc din nou.

       Când ajung în fața clădirii, deschid cu chiu, cu vai ușa. Se tot blochează, plus că am și zis că o schimb. Am uitat, evident. Pășesc înăuntru, zâmbind la bestia foarte dragă mie. E același model ca a lui Russel, numai că mai vechi decât al lui, însă la fel de funcțională ca întotdeauna. Apăs pe un buton de lângă bancul meu de lucru ce ridică ușa garajului. Apuc coarnele motocicletei, scoțând-o afară. 

       Urc pe ea, introducând cheia în contact. Am o satisfacție imensă când motorul pornește, fără să facă foarte mult zgomot, apoi mă uit în stânga și în dreapta, turând motorul cum am cale liberă. 

       O săptămâna a trecut de când nu am mai făcut o tură cu ea, cam regretând că nu mi-am făcut timp să o conduc chiar și pentru câteva minute. Ador să apăs accelerația pe timpul nopții în locurile nu foarte populate, ca să nu se petreacă vreo nenorocire, să simt cum vântul mă taie peste față, cum îmi răvășește părul, cum am senzația că sunt liberă de orice emoție trăită până atunci.

       Îmi încarc bateriile în acest fel, adrenalina curgându-mi prin vene ca un drog. E o senzație fantastică, cu fiecare bătaie de inimă, țiuit în urechi sau zâmbet ce apare pe chipul meu. După mine, e o metodă eficientă să scapi de stresul unei zile de muncă ce te-a epuizat, uiți efectiv tot. Te concentrezi numai pe senzație, numai pe ce vezi în jurul tău, scoțându-ți din minte orice altceva. 

       Încep să încetinesc când observ că mă apropii de vila suricatei, poreclă de care nu știe apropo. Intru pe poarta deschisă, înaintând câțiva metri și parchez, luând-o după aceea spre intrarea în vilă. De câte ori am venit aici, am memorat fiecare cameră, ușă, fereastră, totul, de asta nici nu bat să mă fac anunțată. 

       Poate și pentru că prefer să o iau prin spate, pe la bucătărie. De fiecare dată când ajung în această cameră, nu încetez să mă minunez de mărimea ei. Ochii mei se plimbă pe dulapurile suspendate de culoarea norilor pe un cer senin, ce se întind pe doi pereți. Cele de pe podea au aceeași culoare cu ale de sus, iar pe ele sunt plasate blaturi cu modele ca de pietricele. 

       În mijlocul încăperii, tronează o masă mobilă din material asemănător cu restul mobilei, pe ea fiind o vază cu trandafiri roșii, cam singura pată de culoare ce iese în evidență. Însă, ținta mea în acest moment nu e să caut persoana ce m-a rugat să vin aici, ci fabulosul frigider ce mă cheamă la el.

       Apuc mânerul, sperând din tot sufletul să fie plin, însă când dau de interior, îmi cam pică fața. Bate vântul prin el, dacă e să fiu sinceră, cu toate că ceva îmi atrage atenția. Mă las pe vine, înaintea mea apărând o sticlă de lapte din orez. Având în vedere că e singurul lucru ce îmi stârnește curiozitatea, o iau și închid ușa. Nici bine nu beau o înghițitură că mă trezesc cu niște ochi albaștrii ce mă privesc amuzați.

       Tresar speriată, încercând să prind sticla ce îmi alunecă printre degete ca uleiul de motor. Răsuflu ușurată după ce mă asigur că nu face contact cu pământul.

       — Să te ia dracul, Ian!

       Brunetul începe să râdă, lucru ce îmi amintește de fratele lui. Suricata din fața mea e fratele geamăn al lui Russel, doar că, spre deosebire de colegul meu pe care îl știu de trei-patru luni, pe Ian l-am cunoscut acum un an. S-a întâmplat să îi fac un bine imens, iar el să mi-l răsplătească cum voiam. Ne-am apropiat între timp, fiind amândoi de nedespărțit și acolo când avem nevoie de celălalt. 

       Dacă ar afla bufonul meu de prieten, sunt convinsă că s-ar supăra în primul rând că nu i-am spus, iar în al doilea că... îl cunosc, practic. Față de Russel, Ian e genul de bărbat care face lucruri ilegale, cum ar fi unele curse de mașini sau niște treburi mai murdare, în urma cărora a câștigat sume enorme de bani și a ajuns să aibă vila asta, plus conturi pline ochi. Asta a fost viața lui înainte să dau nas în nas cu el, dar acum s-a mai cumințit în anumite privințe.

       Nu e un om rău, situația lui a fost de așa natură încât să se încumete în acea direcție. Îl înțeleg, de multe ori suntem obligați să luăm niște decizii sub presiune, decizii care ne schimbă viața. Am găsit multe asemănări între noi doi, făcându-mă să mă simt mai bine că nu am fost singura care a făcut gesturi necugetate. În fine, sunt mai multe aspecte de care chiar nu vreau să-mi amintesc în acest moment, m-a chemat aici cu un scop.

        — Să știi că mâncarea e în sufragerie, spune el, arătând către frigider. O să fie și el umplut, stai calmă.

       — Ăă, nu mă îngrijorez, voiam să spun că e foarte sexy așa gol.

       Bufnește în râs la afirmația mea, bătând slab cu pumnul în frigider. Încep și eu să chicotesc, uneori chiar mă întreb de unde scot prostiile astea pe gură, pe bune. În acest timp, pot să mă uit mai atentă la ținuta lui. Ian poartă foarte multe costume sau o pereche de pantaloni și o cămașă, însă acum sunt puțin surprinsă să îl văd în blugi și un tricou alb. 

       Se mai întâmplă și minuni, aparent. 

       — Ești de belea, Rubin, spune el într-un final, liniștindu-se. Hai, am luat mâncare chinezească.

       Omul ăsta e un înger pentru stomacul meu, de fiecare dată când mai vin pe la el, comandă ceva bun pentru că e conștient că eu nu apuc să mănânc când vin acasă. Îl urmez în sufrageria simplă, de altfel.

       Trei canapele de dimensiuni mari se întind pe trei dintre pereți, unul dintre ei fiind, de fapt, fereastra. Perdelele sunt de culoarea cremei de cafea, cu un model de împletitură foarte fin. Între canapele, o măsuță de cafea albă își face apariția cum intru, pe ea fiind pungile cu mâncare. Însă, ochii îmi fug spre ecranul imens al televizorului, aflat deasupra șemineului oprit. Harta întregului New York, cu câteva punctulețe pe ea, mi se impregnează pe retină. 

       Mă așez cât mai aproape de acea hartă, uitând chiar și de mirosul ce îmi face gura să saliveze. Sunt trei tipuri de punctulețe ce marchează ceva: roșii, galbene și albastre. Îmi deschid gura să îl întreb pe amicul meu însemnătatea fiecăruia, dar acesta își ridică palma în aer. Îmi presez buzele între ele, enervată și, totodată, impresionată de grija ce mi-o poartă. Vrea să mă hrănesc înainte să vorbim, probabil pentru că ce va urma să îmi zică... îmi va crea un nod în gât și îmi va strânge stomacul într-un ghem. 

       Îi arunc o ocheadă nu tocmai frumoasă, întinzându-mă după o cutie cu nudelsi cu pui. Iau o furculiță și încep să mănânc, aș fi folosit blestematele alea de bețișoare, dar nu mă înțeleg cu ele. După câteva îmbucături, îmi piere apetitul din cauza curiozității și, mai ales, a presentimentului pe care îl am. Îmi mai ridic din când în când ochii către Ian, care pare că nu vrea să se uite vreo clipă la mine.

       E de rău, o știu.

       O simt.

       Îmi dreg vocea, atrăgându-i atenția prietenului meu. Irișii lui albaștrii, uneori reci ce îți trimit fiori care te îngheață pe dinăuntru, sunt blânzi acum și... plini de compasiune. Oftează, ridicându-se de pe canapea și apropiindu-se de televizor cu telefonul în mână. Tastează de câteva ori, apoi lumina din sufragerie se stinge dintr-o dată. Deasupra măsuței de cafea se întinde harta pe care tocmai o văzusem, bănuielile mele adeverindu-se, la fel și faptul că Ian posedă o tehnologie avansată. 

       E întregul New York, câteva puncte apărând și în celelalte orașe din vecinătatea lui. O grămadă de întrebări mi se învârt în cap în acest moment, una mai prostească decât alta. Mă ridic încet, învârtindu-mă în jurul hologramei.

       — Cele albastre sunt pentru orașele în care nu a mai călcat de mai bine de o lună îmi explică Ian, arătând spre Insula Staten, mărind apoi harta și arătându-mi Washington și Philadelphia. A călătorit extrem de mult, dacă mă întrebi pe mine. Bun, cele galbene sunt locurile în care a fost văzut în urmă cu o săptămână, maxim două.

       Boston și New Haven sunt marcate cu galben, apoi Queens în New York. Mă văd nevoită să îi dau dreptate amicului meu, chiar schimbă locurile destul de mult în ultima perioadă. Însă, ce mă interesează mai mult sunt Brooklyn și Manhattan, punctul roșu stând deasupra lor.

       — Astea sunt cele mai recente, nu? îl întreb, întinzând un deget către ele.

       — Da, vreo de trei-patru zile, însă dacă ar fi fost într-un oraș, punctul roșu ar fi pulsat, să zic așa.

       A fost în Manhattan... a fost aici, lașul! Îmi vine să mă iau cu mâinile de cap, efectiv! De când am plecat de la ai mei îi tot caut, iar el îmi scapă printre degete de fiecare dată!

       — Mai dă-mi timp câteva zile să aflu ceva. E imposibil să se ascundă într-o gaură de șarpe la nesfârșit.

       Aprob din cap, trecându-mi o mână prin păr. În fiecare zi suntem mai aproape de el, însă face cum face și scapă! Oftez zgomotos, mușcându-mi buza de jos nervoasă. Nu mai fugi la infinit, nu poate, iar când îl voi prinde, va regreta toată suferința la care m-a supus timp de doi ani.

Well, hello! Ăsta e primul capitol și, drept să vă spun, sunt mândră de el puțintel. Sunt curioasă ce teorii aveți despre tot ce s-a întâmplat, ce legături, dacă am fost prea vagă sau dacă am dat prea mult din casă. Sper, totuși, să vă placă.
Kisses.