"  Feels like a close, it's coming to

Fuck am I gonna do?It's too late to start overThis is the only thing I, thing I know  "
- Eminem 

       " Ușa așa numitei temnițe sau a " infernului " cum îmi place să o numesc se deschide brusc făcând din nou vizibilă silueta bărbatului care mi-a devenit călău în ultimii ani. Furia din privirea sa mă face să înghit în sec și să îmi plec capul în fața sa, în speranța ca măcar de data asta să nu își verse furia nebună pe mine.

        Speranța îmi dispare odată ce îl văd înaintând spre mine și fără vreo avertizare îmi prinde părul cu una dintre mâini trăgându-mă puternic. Mă ridic în picioare în speranța de a mai atenua din durere, dar nu durează mult până ce sunt împinsă în unul din pereții temniței cu o forță prea puternică pentru trupul meu slăbit. Capul îmi face contact direct cu peretele, iar câteva firicele de sânge încep să îmi alunece încep de față. Mă prăbușesc din nou la pământ simțind cum totul în jurul meu începe să devină încetul cu încetul negru.

—Ești la fel de patetică ca ei...

       Cuvintele sale îmi atrag din nou atenția și pentru a mia oară nu înțeleg la cine se referă.

—Nu meriți să trăieşti! Aceeaşi voce se face auzită în timp ce eu încerc cu ultimele forțe să rămân trează.

—Și atunci de ce nu mă omori?

       Întrebarea mea îi provoacă un râs forțat și îl văd cum înaintează din nou în direcția mea.

—Și să pierd distracția? Nu meriți să mori fără să suferi... cel puțin nu încă.

        Piciorul său face contact cu stomacul meu și simt cum tot oxigenul din plămâni dispare lăsându-mă să gâfâi în durere. Ca și cum nu fusese deja de ajuns, repetă aceeași acțiune de mai multe ori făcându-mă să mă scald într-o durere care nu poate fi descrisă în cuvinte.

       Încăperea începe să devină din nou neagră și după alte câteva clipe de chin, clipe care par o adevărată eternitate, corpul îmi cedează, întunericul cuprinzându-mă întrutotul. "

       Mă trezesc țipând pentru a cincea oară săptămâna asta, cu un șiroi de lacrimi curgându-mi pe obraji și cu amintirile celor întâmplate imprimate încă pe suflet.

        Inspir și expir de câteva ori, urmând ca mai apoi să mă ridic din pat și să îndrept spre șifonier. Apuc o pereche de colanți și o bustieră pe care le îmbrac imediat și mă îndrept spre ușă. Înainte de a părăsi camera, arunc o privire fugitivă ceasului aflat pe una dintre noptiere și nu mare îmi e mirarea când constat că nu e nici cinci dimineață. Oftez zgomotos și părăsesc încăperea înaintând prin întunericul care de-a lungul timpului mi-a devenit unicul prietenul și probabil singurul care mi-a văzut toate gândurile și demonii care mă înconjoară.

       Cobor silențios treptele care duc spre subsol și mă opresc în față ușii care adăpostește sala de sport. De când m-am întors am devenit un client fidel al acestei încăperi și a liniștii care îmi este oferită.

       Înaintez spre sacul de box agățat într-un colț al încăperii și încep să îmi vărs toată frustrarea, furia și neputința pe obiectul care până la urmă nu mi-a greșit cu nimic.

        Trecuseră patru luni de când m-am întors între cei vi, cum îmi place să le spun și nu pot spună că m-am obișnuit câtuși de puțin cu ceea ce mă înconjoară. Demonii sunt prezenți în permanență făcându-și de cap mereu. Nu reușesc să dorm mai mult de 3, 4 ore pe noapte trezindu-mă mereu din cauza unui alt coșmar. Am început să mă antrenez dintr-o dorință teribilă de exteriorizare. Furia și dezamăgirea mă înconjoară mereu și nu știu cât va mai dura până voi înnebuni.

       Abandonez sacul în momentul în care pumnii mi-au devenit roșii și juliți, iar picioarele încordate la maxim. Cedez din nou și cad la pământ odată cu șiroiul de lacrimi care continuă să mă înconjoare. Nici eu nu știu de unde mai am puterea să plâng, dar cert e că o fac doar când sunt singură. Să arăt vreun semn de slăbiciune nu este benefic pentru mine, iar faptul că sunt pe care să devin parte a lumii care mi-a distrus părinții și pe mine nu mă ajută de loc.

       Am luat decizia de a mă răzbuna, de a strivi orice vierme care a avut și ceea mai mică implicare în ceea ce s-a întâmplat, iar slăbiciunea trebuie să îmi devină cel mai aprig dușman.

       Am pierdut numărul dăților în care Kevin a încercat să mă facă să vorbesc și mai ales să renunț la ceea ce mi-am propus. " Odată intrată în lumea asta nu mai e cale de ieșire! " Cuvintele sale continuă să îmi răsune în minte, dar impactul lor nu a fost suficient pentru a mă face să îmi schimb decizia. Nu am nimic de pierdut, nu mai am nimic și pe nimeni. Singurele persoane la care am ținut vreodată sunt moarte și îngropate la doi metri sub pământ, iar fetița inocentă și fericită a dispărut făcând loc unui suflet îndurerat și plin de cicatrici.

        După alte câteva minute în care mi-am plâns de milă, am reușit să mă adun de pe podeaua rece a sălii și să mă îndrept spre bucătărie. Un pahar mare de apă mi-a răcorit gâtul uscat în urma atâtor gâfâieli și sughițuri, iar după ce am aruncat pe mine primul hanorac găsit și o pereche de adidași am ieșit în aerul rece al nopții. Pasnicii casei sunt deja obișnuiți cu plimbările mele nocturne și nu ezită în a-mi deschide ușile grădinii aflate în spatele casei.

       Ne aflăm întruna dintre cele mai bine păzite sedii ale lui Kevin, sediu care acoperă o pare suprafață de pământ. Casa în care locuim se întinde pe două nivele și este mult prea luxoasă pentru gusturile mele. Kevin mi-a spus că aparențele trebuie păstrate, iar în aceasta lume luxul, bogăția și puterea fac legea.

       În spatele casei se întinde o gradină mare sau mai bine spus o poiană care continuă în pădure. Obișnuiesc să alerg în jurul acesteia în fiecare dimineață pentru a-mi putea clarifica gândurile și a pune o oarecare stăpânire asupra demonilor interiori.

       Înafară de câteva cuvinte aruncate de cele mai multe ori la nervi, am refuzat să vorbesc cu vreunul dintre frați. Deși sunt mai mult decât recunoscătoare pentru că m-au salvat, încrederea mea este limitată. După toate cele întâmplate nu pot fi sigură de nimic. Nu îmi pot permite să ajung din nou de unde am plecat. Nu îmi pot permite să devin din nou acea persoană patetică din urmă cu aproape patru luni.

       Trebuie să spun că mi-a fost destul de greu să mă acomodez din nou cu tot ceea ce înseamnă libertate și mai ales cu tona de mâncare pe care Kevin mă obliga să o mănânc. Doctorul m-a asigurat că rănile se vor vindeca, dar va trebui să mănânc și să mă hidratez foarte bine pentru a îmi reveni.

       După două săptămâni în care nu am făcut altceva înafară de a mânca și a mă odihni, am decis că e timpul să fac ceva, așa că l-am rugat pe Kevin să îmi facă rost de o persoană care să mă învețe să lupt. Deși la început a fost total împotrivă, în scurt timp şi-a dat seama că este un lucru bun pentru mine. Niciodată nu poți știi când ești nevoit să lupți, mai ales în lumea și anturajul în care ne învârtim.

       Alerg câteva ture de grădină, iar apoi mă trântesc pe leagănul aflat în dreptul unui copac. Îmi trag mânecile hanoracului mai bine, iar după ce respirația mi-a revenit la normal îmi las capul să se odihnească pe spătarul leagănului.

       Câteva minute bune trec pe lângă mine de parcă nimic nu s-a întâmplat, dar înainte de a sesiza ce se întâmplă ochii mi se închid treptat și cad într-un somn din care cel mai probabil mă voi trezi cu un alt țipăt.

All Rights Reserved © LoveeToDream 2016 

-------------------------------------------------------------------------------------------------

Hei dragilor ! :** 

Am postat și eu într-un târziu capitolul 5. Aștept păreri. Știu că este multă drama în carte, dar cam asta este ideea. 

Vă multumesc pentru toate lecturile/listările/ voturile și comentariile. Sunteți minunați ! 

Noapte bună și spor la scris/citit ! :**

D.M.