Nobody knows me, I'm cold, walk down this road all alone

It's no one's fault but my own, it's the path I've chosen to go 

- Eminem

       Deschid ochii încet, dar îi închid imediat ce constat că lumina din cameră e mult prea puternica pentru ochii mei. După câteva minute și alte câteva încercări, ochii mei se obișnuiesc cu lumina și încep încet, încet să deslușesc lucrurile. Privesc înmărmurită la imaginea ce se întinde în fața mea și nu pot să cred că nu mai sunt în pivnița aceea nenorocită.

       Închid ochii și inspir puternic lăsând ca imaginile din noaptea trecută să îmi invadeze mintea. Celula, bărbatul necunoscut, cadavrul... apoi totul a devenit negru. Deschid ochii imediat ce îmi dau seama că probabil am fost răpită din nou și încerc să mă ridic. Durerea din brațul stâng mă oprește din a face vreo altă mișcare și încep imediat să îmi plimb ochii peste trupul meu. Constat că înafara vânătăilor de care nu am scăpat niciodată, o branulă îmi este prinsă în mana stângă. Încep să ma panichez și mai tare, dar nu reușesc decât să îmi provoc un nou val de durere. Prind branula cu mâna liberă și o zmulg. O altă durere îmi traversează trupul, dar strâng din dinți și încerc să o ignor. Sângele începe să păteze așternuturile albe în care sunt așezată, dar nu îmi pasă. Singurul lucru care îmi acaparează memoria în acest moment e cum să scap de aici... sau mai bine spus dacă am vreo șansă să scap de aici.

       Împing plapuma care mă înconjoară jos de pe mine, apoi îmi forțez trupul să se ridice. Odată ridicată în fund constat că nu mai am hainele acelea mizere pe mine, ci un tricou mare negru. Panica începe să mă cuprindă din nou și sar ca arsă din pat. Mă îndrept prudent spre ușă și rămân surprinsă când apăs pe clanța și constat că e deschisă. Deschid ușa doar cât să îmi strecor capul afară, iar după ce verific drumul pășesc prudent pe coridorul mare. Pășii îmi sunt mici și prudenți, iar privirea ațintită în toate direcțiile. Odată ajunsă în dreptul scărilor aștept câteva secunde ascultând atent în căutarea unui sunet care m-ar putea avertiza că este cineva jos. După câteva secunde în care liniștea predomină iar singurul lucru care o tulbură este respirația mea, cobor timid scările.

       Cu fiecare treaptă coborâtă un living mare se afișează în fața ochilor mei. Înghit în sec în timp ce privirea mea se plimbă prin toate colțurile încăperii. Privirea se oprește pe ușa mare și albă ce se află într-o parte a încăperii. Odată ce sunt sigură că drumul e liber încep să înaintez grăbită spre ușă. Apăs ușor pe clanță și constat din nou că este deschisă.

       Cercetez cu atenție curtea, iar când privirea mea întâlnește doi bărbați îmbrăcați în negru... mai bine spus două gorile încep să mă panichez. Intru înapoi în casă în speranța că nu m-au văzut și încerc să născocesc un plan care să mă scoată vie din încurcătura asta. O speranță îmi apare în momentul în care privirea mea întâlnește o mașină neagră și încep să îmi fac diferite scenarii în cap. Dacă reuşesc să ajung până la ea fără să fiu văzută, pot sării gardul până ce cele două gorile să mă prindă. O să am un avantaj de câteva secunde să fug cât mă țin picioarele.

       Planul îmi este dat peste cap odată ce două mâini îmi cuprind trupul. Rămân blocată pentru câteva secunde, iar apoi încep să dau din mâini și din picioarele în speranța de a scăpa.

—Lasă-mă! Țip cât pot de tare muşcându-l de mâna pe cel care m-a atins.

—Evelyne calmează-te! Nu îți fac nimic!

       Țip din nou, brațele și picioarele continuând asaltul asupra bărbatului care mă ține.

—Evelyn! Țipă și bărbatul din spatele meu, dar îl ignor din nou.

        Dau din mâini și din picioare până ce trupul îmi cedează și cad pe jos alături de bărbatul din spatele meu. Nu mă opresc nici în momentul în care trupul meu face dureros contact cu podeaua și cu ultimele forțe îl lovesc în față pe cel care a îndrăznit să mă atingă.

—Ce se întâmplă aici..

       O altă voce se aude înainte de a putea să mă eliberez definitiv din brațele bărbatului.

       Am fost atât de aproape...

       Îmi întorc privirea spre locul din care s-a auzit vocea și încep să tremur imediat ce constat că bărbatul de noaptea trecute se află în fața mea. Îi mai aplic un cot în burtă bărbatului căzut lângă mine și încerc să mă ridic cât de repede pot. Nu am de gând să mă las prinsă fără să lupt. Măcar dacă am să mor, am să mor cu conştiinţa împăcată... măcar am încercat.

       Reușesc cu greu să mă adun de pe jos și nu mare îmi este uimirea în momentul în care simt cum picioarele încep să îmi cedeze din nou și sunt nevoită să mă sprijin de ușă pentru a nu face din nou contact cu podeaua.

—Evelyn calmează-te... nu îți facem nimic. Kyle nu te mai apropria de ea!

       Rămân uimită pentru câteva secunde de ceea ce tocmai am auzit, dar într-un final aleg să ignor spusele bărbatului. Odată ce văd că face un pas spre mine îmi adun toată forța rămasă și deschid ușa într-o ultimă încercare de a scăpa. Sunt conștientă că singurul lucru care mă mai ține acum în picioare este adrenalina, iar după ce această va dispărea cel mai probabil corpul meu o să cedeze din nou.

       Încerc să ajung la mașină printr-o încercare patetică de a fugi, dar odată ajunsă în dreptul ei corpul îmi este prins din nou. Îmi întorc privirea în stânga dreapta mea și văd cele două matahale îndreptându-se spre mine... corpul îmi cedează din nou și mă las moale în mâinile bărbatului care m-a prins. Nu mai am cum să scap... nu atâta timp cât corpul refuză să îmi asculte ordinele, iar două matahale cu se îndreaptă spre mine cu pistoalele în mână... asta și să nu uităm de bărbatul în a căror brațe sunt prinsă.

—Ai rămas aceeași copilă încăpățânată...

       Ignor comentariul răutăcios care reuşeşte să mă bage în ceață și mă las din nou pradă întunericului.

***

       Ochii mei se deschid din nou, dar de data asta lumina nu este prezentă și îi mulțumesc Domnului pentru asta. Privesc în jur și constat că sunt din nou în camera în care m-am trezit și prima dată. Privesc spre mână stângă și observ că un bandaj micuț acoperă locul în care cel mai probabil a fost prinsă branula. Mă ridic încet în fund și constat că branula acum se află în mâna dreaptă... cred că glumești...

        Prin din nou branula decisă să procedez la fel ca prima dată, dar nu apuc să îmi duc planul până la sfârșit pentru că o voce ușor răgușită inundă încăperea.

—Nu te-aș sfătui să faci asta... deja ai un hematom la mâna stângă, nu cred că vrei unul și la dreapta.

        Înțepenesc cu mâna pe branulă și încep să îmi mut privirea prin încăpere. Privirea mi se oprește în locul în care o siluetă este slab luminată. Înghit în sec și constat că orice plan care mi-ar trece acum prin cap ar fi inutil. Era imposibil să facă aceeași greşeală de două ori.

—Unde sunt? Reușesc să murmur într-un final.

       Silueta pășește spre mine și rămân înmărmurită din nou când constat că e același bărbat de mai devreme.

—Într-un loc sigur.

       Vocea bărbatului umple din nou încăperea și îi văd apropiindu-se.

—Nu te apropia de mine! Țip imediat și mă dau mai în spate.

- Calmează-te Evelyn... nu îți fac nimic.

        Înghit nodul care mi s-a format din nou și îmi fac curaj să întreb:

—Cine ești?

       Bărbatul aprinde o lampă micuţă aflată pe una dintre măsuțe, iar apoi se apropie din nou de patul în care mă aflu. Lumina provenită de la lampă luminează camera cât să reușesc să îi desluşesc trăsăturile.

—Nu mă recunoști? Întrebarea este adresată pe un ton mai rece decât înainte, iar eu închid în sec.

—Nu... murmur slab și nu sunt sigură că m-a auzit.

—Mă simt rănit.

       Deschid gura pentru a spune ceva, dar o închid imediat ce constat că s-ar putea să spun o prostie.

—Ar trebui? Întreb din nou cu mai mult curaj.

       Bărbatul rânjește, dar nu spune nimic. Liniștea se așterne din nou și profit de acest lucru pentru a îi analiza.

        Pare un bărbat în jurul vârstei de 21, 22 de ani. Statura impunătoare îi oferă un aer superior, iar rânjetul de pe fața lui îmi spune că nu e un bărbat cu care să te joci. Continui să îi analizez, iar după ce reușesc să îmi dezlipesc privirea de pe trupul bine sculptat îmi oblig ochii să îi privească față. Părul de un maro închis îi este ușor ciufulit, iar rânjetul nu îi dispare de pe față. Privirea mi se mută asupra ochilor și rămân surprinsă de culoarea lor. Căprui închis.. acel căprui închis...

—Kevin ?!

       Surprinderea din glasul meu este ușor sesizabilă și sunt nevoită să îi privesc mai atent pentru a mă asigura că e chiar el.

—În persoană... răspunde imediat.

—Dar cum, cum se poate așa ceva?

       Kevin pufnește odată ce întrebarea îmi părăsește buzele și se aproprie de mine.

—Tu ar trebui să îmi spui asta. Te-am crezut moartă timp de 9 ani! Ce naiba s-a întâmplat cu tine?

—Nouă ani? Întreb surprinsă.

—Da...

—Eu... cum e posibil? Unde sunt părinții mei?

        Îl văd pe Kevin înghițind în sec și probabil ceea ce urmează să îmi spună nu o să îmi placă.

—Aau murit...

All Rights Reserved © LoveeToDream 2015  

---------------------------------------------------------------------

Heii dragilor ! :*

Îmi pare rău pentru lunga perioadă în care nu am postat ... nu am avut pe ce să schimb și nici timp. Cursurile , meditații și grădinița îmi ocupă tot timpul . Maine de exemplu am ore de la 8 dimineața până la 8 seară ... Sunt mai ocupată ca mama ... E aiurea ca la 18 ani să am mai puțin timp liber decât mama :( Cei care tocmai au intrat la facultate probabil mă înțeleg ...

Mă rog, trecând peste asta, vreau să vă mulțumesc pentru toate lecturile și voturile . Aștept părerile voastre și până data viitoare când ne recitim vă doresc o seară frumoasă și spor la scris / citit !

D.M.