ZEMORA 🦋

        — Te comporți ca și un copil, Zemora! vocea iritată a Viannei mă urmări până în fața ușii dormitorului meu, unde m-am întors pentru a o confrunta pentru ultima dată în acea seară. Te rog, întoarce-te la bal. Pentru mine?

        — Prietenii mei din Franța sunt aici, i-am răspuns eu, strângând în brațe dosarele umplute din mâinile mele, cu un calm pe care habar n-aveam de unde l-am adunat. Vreau să îmi petrec timpul cu ei.

        Nu am petrecut aproape opt luni făcând chiar nimic, cu toate că nu puteam să nu simt câteodată că de fapt așa era. Pașii mici de bebeluși făcuți de un adult în toată regula care e obligat să îi facă nu sunt tocmai ușor de acceptat cu răbdare și speranță, când tu vrei totul pe repede înainte. Răbdarea nu a fost vreodată un cuvânt care petrecea prea mult timp în vocabularul meu înainte de a fi azvârlit pe vreo ureche de către însuși nerăbdarea. Octavianna mereu mi-a spus că lucrurile bune se întâmplă oamenilor care așteaptă, iritată de faptul că nu ascultam niciodată cuvintele ei. Cel puțin asta cred că spunea. Nu stăteam vreodată să o ascult cu adevărat când intra în modul de ,,mama urs", fiindcă era enervantă și să-ți auzi sora făcând pe șefa cu tine este literalmente un alt nou-nouț nivel de iritare la care personal nu voiam să ajung.

        N-am să uit prea repede privirea dezamăgită a Octaviannei și cuvintele ei dezaprobatoare în clipa-n care am încercat să ies cu câteva luni în urmă la o plimbare prin parc, încurajată de gândul că teoretic aveam 21 de ani, fiind considerată oficial o femeie bătrână în ochii societății. Cu toate că ar trebui să fiu supărată din pricina acestui fapt, fiindcă nu însemna un lucru foarte bun pentru mine, am putut doar să mă bucur de acest nou statut, crezând că poate, acum aveam să primesc măcar un gram de libertate, afară de pe raftul măritișului pe care eram aruncate din prima clipă ieșite în societate. Octavianna m-a mustruit puțin din cauza incompetenței mele și m-a trimis înapoi în camera mea, spunând că nu aveam voie să părăsesc incinta casei noastre fără însoțitor. Câteodată câștigi, altădată nu.

        Speranțele mele că reputația mea va fi deja distrusă suficient după dispariția mea bruscă, astfel încât toată lumea să mă taie cu o linie dublă din lista lor de doamne eligibile pentru căsătorie au fost literalmente zdrobite când Octavianna mi-a arătat scrisorile pe care tatăl meu le-a primit de la anumiți bărbați prin care i-au cerut permisiunea de a mă curte. Chiar credeam cu adevărat că vârsta mea plus scânteia de scandal care mă urma oriunde mergeam ar fi de ajuns pentru a-i pune pe fugă pe fiecare bărbat care îndrăznea să-și arunce privirea în direcția mea. Se pare că m-am înșelat. Se pare că zestrea mea generoasă sclipea mai tare decât fiecare steag roșu pe care îl fluturam chiar eu cu propriile mâini în încercări eșuate de a îndepărta fiecare pețitor de sub umbrela mea.

        — Familia ta e jos, în sala de bal, continuă ea imediat, revenind numaidecât în forță. Prietenii tăi pot aștepta! Viitorul tău e în joc! Reputația ta e pe punctul de a fi distrusă!

        Se pare că nu mă chinui destul încât reputația mea să fie distrusă suficient încât până și sora mea să mai aibe vreo speranță. Trebuie să mă strădui mai mult!

        — Cred că logodnicul meu s-ar putea să nu fie de acord, am bombănit eu, clătinând din cap pentru a-mi întări dezamagirea. Urăsc să ți-o spun, dar am cam ieșit de pe piață, dragă soră!

         Asta pare să o scoată din sărite, mâncând până și ultimul ei gram de răbdare rămas pe fundul bolului, fiindcă explodă:

        — Oh, te rog! începu ea să gesticuleze, făcându-mă să fac un pas în spate: Habar nu am unde l-ai găsit pe bărbatul ăla sau cât l-ai plătit din banii furați de la tata, dar cu siguranță nu e logodnicul tău!

         Am privit-o direct în ochi, crezând că voi simții din nou acea tornadă în stomac, acea mânie ce-mi mușca din rinichii și îmi scuipa în nas mândria. O asemenea insultă m-ar afecta mai mult decât ar trebui în alte circumstanțe. Practic pe lângă că m-a făcut inabordbila, a insinuat și că aș fi furat chiar de la bietul nostru tată, care a fost atât de înțelegător cu mine și m-a ascultat cu atâta încredere. Nu am simțit nimic totuși. Nici măcar milă pentru sora mea pe care pur și simplu am încetat să o mai caut în manechinul acesta umblător în care odată s-a ascuns sufletul ei bun și iubitor. Chicotind la cuvintele ei, n-am apucat să mai răspund, fiindcă ea nu terminase.

        Odată ce a spart întreg zidul ce i-a ținut închise cuvintele, ele au curs și au tot curs înundând holul cu volumul lor. Mi-a spus cât de supărată era pe mine fiindcă eram o pramatie inabordbilă care stătea pe capul ei. Mi-a mărturisit că răceala mea din ultima perioadă, distanțarea mea, a afectat-o deplin și trebuia să mă opresc. A continuat să vorbească, turnându-și toată inima în cuvintele ei, până când nu a mai putut să respire, așa că a trebuit să se oprească pentru a inspira adânc și lung.

        Am urmărit fiecare mișcare făcută de ea, cu sprâncenele ridicate, clipind, rezistând tentației de a-mi plimba mâna pe față într-o încercare de a spăla toate cuvintele, insultele pe care mi le-a aruncat pe față. M-am holbat la ea, nesigură că a terminat, până când nu am mai putut să-mi păstrez fața serioasă și am izbucnit în râs ca și cum tocmai s-a spus cea mai bună glumă auzită de urechile mele. Strângând în brațe dosarele pentru a nu cauza un dezastru colosal scăpându-le pe jos, am clătinat din cap printre hohote de râs, forțându-mă să mă opresc pentru o clipă, odata ce ochii mei s-au lovit de figura neimpresionată a surorii mele, tușind ușor într-o încercare de a mă calma, doar pentru a pufni o clipă mai târziu, reluându-mi râsul, fără să-mi mai pese de iritarea emanată de Octavianna.

        — Oh, iertare! am rostit printre râsete, astupându-le în palmă. N-am mai râs atât de bine de mult timp!

        — Zemora! țipă ea, oripilată.

        — Vai, ce bine am râs! zic eu, ignorând tornada de mânie cu care ea amenința să mă fulgere. E timp de calitate pe care l-am petrecut împreună, dragă soră. Să o repetăm mai târziu!

        Enervată, dar totuși buimăcită de reacția mea, a sărit imediat să mă oprească, realizând că voiam să îmi fac ieșirea, dând să pun mâna pe clanța usii în spatele căreia, Luka și ceilalți membri ai găști noastre vesele sigur au auzit întreaga conversație. Un al treilea glas ne-a proptit pe amândouă în loc:

        — Suntem foarte vorbăreți în seara asta, nu-i așa?

        — Oh, bun! pufni Octavianna, aruncându-și mâinile în aer. Alt membru al familiei Bloom care trăiește ca să-mi mănânce zilele! își lovi ea mâinile de coapse, lăsând un oftat obosit să îi chinuie corpul.

        — Nu te înșeli, să știi! rânji el spre ea, întinzându-se să plaseze un mic pupic pe obrazul meu când ajunse lângă noi: Tu ce faci aici, piticot? se încruntă ușor. E o seară importantă pentru tine! Du-te petrece-o cu prietenii tăi!

        Știa. Normal că știa. Era fratele meu favorit (și unic) dintr-un motiv.

        — Aurelian! protestă Octavianna, fiind gata să mă târască înapoi în sala de bal pentru a mă transforma într-un bibelou la care Morgan Bloom avea să se hlizească pentru tot restul seri.

        — Noapte bună, Mora! zise mai apoi, ignorându-ne sora pentru o clipă, înainte de a o prinde ușor de braț, evaporându-se alături de ea din fața ușii mele.

        Nu știam dacă să fiu ușurată de apariția lui Aurelian sau iritată, fiindcă i-am spus foarte clar că nu voiam ca el să se mai implice în vreun fel în toată situația dintre mine și Octavianna. Uram faptul că frații mei nu puteau sta în aceași cameră fără să sară la begerata celuilalt, motivul principal fiind neînțelegerile față de mine. Puteam doar privi cum cei doi se îndepărtează ușor, oftând neputincioasă la cuvintele pline de acid pe care și le aruncau. O frază rostită de Lian mi-a pus capac însă, umplându-mi ochii de lacrimi, speriindu-mă de controlul inexistent pe care l-am avut în toate astea:

        — Aceasta este surioara mea cea mai mică cu care încerci să te joci ca și cu păpușile! se răsti el la ea în soaptă, cel mai probabil crezând că nu voi auzi. Nu-ți voi permite să-i strici viața așa cum a încercat tata să facă cu tine!

-♡-

        Pot jura că am mai văzut tabloul ce prinse viață și se derula sub ochii mei în aceste clipe. De parcă s-a mai întâmplat odată într-un trecut ce stă la un colț de stradă distanță de mine. Valul de nostalgie ce mă lovi ca și un bine meritat jet de apă pentru a-mi demonsta faptul că nu mi-am piedut mințiile de tot, iar tot ce se întâmpla acum era real, nu un alt vis crud care avea să mă pună la pământ imediat cum avea să se sfârșescă. Nu cred că inima mea micuță și slabă ar putea accepta o asemenea dezamăgire.

        Toată lumea părea fericită, liniștită, de parcă un bolovan imens a fost ridicat brusc de pe umerii lor, dar în același timp deasupra unor cearcăne fantomatice care le bântuiau chipul de când îi știu, oboseala și un alt sentiment pe care nu îl puteam descifra era umbrită de scutul subțire al pleoapelor ce le ascundeau ochii. Cu toate că războiul de pe pământurile Regatului Wonderland a luat sfârșit, dar cel din sufletele lor de abia a început și era unul pe care fiecare dintre ei în parte era nevoit să-l poarte pe propriile picioare, singuri.

        Acest fapt era eclipsat momentan de entuziasmul pe care reuninea noastră. Olivia și Wezen erau mult prea captivați de un tablou de familie pe care blonda în cauză l-a șterpelit de pe hol sau mai bine zis, Olivia era prinsă în mresmele tabloului pictat cu doisprezece ani în urmă, în care și mama, dar și bunica Lilian erau prezente, iar Wezen era mult prea ocupat analizând fiecare punct, fiecare umbră și fiecare sentiment ce îi trecea chipul în acele clipe pentru a acorda vreun gram de atenție tabloului propriu-zis.

        Unchiul Henry, care recent a decis că noua lui menire în viață era să mă calce pe ultimul nerv, încercând să mă țină cât mai departe de Luka, tocmai ce a căzut lat pe canapeaua inconfortabilă din camera mea după ce noul meu erou și unchi preferat, Caspian l-a luat din cârca mea înainte ca eu să plec în căutarea dosarelor din brațele mele, ademenindu-l cu una din sticlele bune de vin ale tatei. De reținut: unchiul Henry nu avea toleranță la alcool. Această informație de aur avea să își găsească un loc de onoare în pușculița cu „lucruri bine de știut".

        Acum că unchiul Henry a intrat într-o mini-comă alcoolică, Caspian era eliberat de datoria lui de unchi preferat și spre șocul și groaza mea, conversa cu Nirvana. Chiar mă așteptam ca primul perete să aibe forma unchiului Caspian, după ce prietena mea l-a șutat literalmente in el, dar nu s-a întâmplat. Nirvana și Caspian chiar păreau să aibă o conversație calmă, ca între prieteni.

        Oamenii ăștia se fac că plouă și nu au auzit întreaga ceartă ce a avut loc cu câteva clipe în urmă în fața ușii mele. Ori asta, ori chiar nu au băgat de seamă și și-au văzut de treabă.

        Nici eu nu am crezut ce tocmai am gândit!

        Hatter, care până acum își găsise de lucru schițând tot felul de desene obscene pe chipul unchiului meu, a fost primul care mi-a ,,observat" apariția, oferindu-mi unul din cele mai adorabile zâmbete ale lui, venind în întâmpinarea mea. Lua muntele de documente din brațele mele, aducând la tăcere micul sunet de protest pe care eram gata să-l lansez, cu un sărut scurt, care mi-a lăsat buzele îndurerate dorind mai mult.

        — Lasă-mă să te ajut, forțoaso! zise el, făcând un pas în spate când am dat să recuperez măcar jumătate din dosarele din mâinile lui. Dacă devii mai puternică decât ești deja, voi fi ucis când vei da următorul pumn!

       Am zâmbit, acum cu mâinile libere având în sfârșit șansa de a-mi sterge lacrimile din colțul ochiului înainte de a-l urma.

       — Ce ne-ai adus, Z? spuse Nirvana, când Luka lăsă muntele de foi colectate de mine pe parcursul acestor luni petrecute în Londra să cadă pe patul meu.

        Încrucișându-mi brațele, m-am sprijinit de stâlpul din lemn al patului meu:

        — Toată activitatea lui Indigo din ultima jumătate de an, am răspuns, privind obosită spre dosare. Fratele meu are niște cunoștințe și m-a ajutat mult, dar nu am reușit să-l prindem vreodată, i-am zâmbit Oliviei care a fost prima care a îndrăznit să se aventureze prin tot dezastrul de pe patul meu. În schimb am cerut mărturi de la persoanele prezente pe stradă de fiecare dată, strict amănunțite.

        — Asta pare a fi o durere în fund, mă tachină Luka, oferindu-mi unul din zâmbetele lui, care îmi oferi un gram de confort în ceața abundentă a eșecului în care m-am aventurat.

       — Eu sunt o durere în fund, a fost tot ce i-am răspuns, ridicând din umeri.

        — Uimitor, zise și Wez, privind toate notițele adunate de peste umărul iubitei sale. Câte un dosar pentru fiecare lună, cu lux de amănunte!

         — Se pare că nenorocitul s-a împrietenit cu o persoană foarte influentă, am spus, lăsându-mi capul să se odihnească pe umărul lui Luka, când acesta se strecurase subtil în dreapta mea pentru a-și așeza brațul pe umerii mei. Nu ne-am dat seama încă despre cine este vorba, dar nu e deloc un semn bun, având în vedere minimum de informații pe care am reușit să-l strâng în atât de mult timp.

        — Acesta este un alt nivel de rahat sexy pe care l-ai făcut aici, Zmeurici, zise Luka, fluturi explodând în burta mea la mândria citită în ochii lui. Nivelul Ioanei d'Arc de sexy!

        Păi, astea sunt niște cuvinte care nu credeam vreodată că aveau să mă atragă, dar uite că o făceau.

        — Poftim? Nirvana a tăiat cu o foarfecă firul ce ne-a legat pe noi doi pentru un moment, intrând ca și cu bocancii plini de noroi în momentul nostru. Cine e Ioana d'Arc?

       — De unde știi cine e Ioana d'Arc? vocea somnoroasă a unchiului meu, care aparent fu trezit într-un sfârșit de zgomotul din cameră. Apropo, fă-mi o favoare și dezlipește-te de nepoata mea până nu te teleportez în primul perete! îl amenință unchiul Henry, însă Luka nici nu îl băgă de seamă, sărutându-mi tâmpla înainte de a spune:

       — Partenera mea e cea mai inteligentă persoană de pe pământ!

       — Cred că am să vomit, gemu unchiul Henry, ridicându-se cu greu din locul în care dormise adânc, ca și valiza-n gară.

        Mi-am dat ochii este cap, înghițindu-mi la loc comentariu răutăcios și sarcastic care-mi stătea pe limbă. M-am încruntat spre el în schimb, neimpresionată, întinzându-mă după un dosar anume de pe pat fără să mă strecor afară din brațele lui Luka. Era cel mai subțire dintre toate, iar lui Lian i-a luat extrem de mult timp să-l umple cu informația dorită, dar acum era aici, se afla în mâinile mele, iar încurând avea să schimbe complet viața unei persoane importante aflată în această încăpere. 

        — Acesta este pentru tine, am zâmbit liniștitor către Nirvana, care tresări, privind într-un mix de confuzie și anticipare foile albe ce ieseau din haina inutilă oferită de galbenul spălăcit al dosarului. Așa cum ți-am promis!

        Numele meu a căzut de pe buzele ei ca o șoaptă, lacrimile trădându-i ochii, în timp ce tot ce putea face pentru moment era să se uite și să-și înghită suspinele. M-a privit în ochi pentru prima dată în atât de mult timp și mi-a rupt sufletul în mii de bucățele micuțe când a spus, atât de fragil și încet:

        — Mulțumesc, Zemora.

        Ceva lipsea.  Ceva era încă rece între noi.  Ceva încă doare și  oricât am vrut să ne comportăm de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nu am petrecut atât de mult timp supărate una pe cealaltă, nu ne putem vindeca atât de ușor acea rană.  Așa că am făcut primul pas.  Luka mi-a zâmbit, dându-se deoparte ca să pot ocoli patul meu, trăgând-o pe Nirvana în acea îmbrățișare blestemata de care amândouă știam că aveam nevoie.

        Ea a ezitat la început, dar apoi i-a permis lui Caspian să-i ia dosarul din mâini ca să mă poată îmbrățișa înapoi.  Nu mi-am mai putut reține lacrimile.  A fost o seară atât de emoționantă și nu știam cum nu am izbucnit în plâns cu ceva timp în urmă, dar nu am mai putut să le înghit înapoi.  Eram un dezastru în plin hohot de plâns, Nirvana urmându-mi exemplul nu mult timp după.  Cumva, am auzit-o pe Olivia încercând și eșuând să-și rețină propriile suspine de la locul ei.  Ea a lăsat doar un oftat puternic să iasă din piept înainte de a sări pe pat ca să se poată alătura îmbrățișării noastre. Un râset chinuit a reușit să iasă cumva din umbra suspinelor, și mi-am aruncat un braț peste umerii Oliviei, primind-o în îmbrățișare.

         — Mi-a fost dor de tine, surioară, a șoptit Nirvana în părul meu, reușind doar să pornească mai tare fântâna arteziană ce se ascundea în spatele ochilor mei, amenințând să mă sece de apă cât de curând.

        Ai crede că nimic nu putea distruge acest moment frumos, nu?

        — Deci, ne luăm și noi în brațe sau ne holbăm în continuare ca și mâța-n calendar la cum femeile înundă încăperea?

        Bărbatul meu, doamnelor și domnilor!

Who's afraid of little old me? I'M BACK!