Missed her? Cause I sure did!

Castelul Reginei Minerva

        Minerva căzu înfrântă cu botul în palmă, sprijinindu-și cotul pe masă și suflându-și din ochi cu un oftat gălăgios o șuviță din bretonul ei, acum tăiat scurt, în trepte, care i-a ieșit rebelă afară din agrafele în care s-a chinuit să le întemnițeze. S-a blestemat pe sine însuși pentru că nu a avut răbdare ca Zemora să se întoarcă acasă pentru a o ruga să se ocupe de părul ei, viitoarea ei mână dreaptă fiind singura persoană în care regina avea încredere totală indiferent de domeniu. Avea însă de gând să își roage verișoara să o ajute cu o schimbare, oricât de mică ar fi, de look, fiindcă în nici o lună de când și-a revendicat trupul uman, a conștientizat faptul că își urăște părul lung și ușor odulat, care nu stătea niciodată așa cum voia ea și mereu o încurca.

        Aflată în biroul ei, privirea i-a căzut pe micuța ramă din lemn în care, spre confuzia și fericirea reginei, se afla fixată ca și turnată o foaie subțire din gheață, în privința căruia regina se temea ca nu cumva să se crape în mii de bucăți dacă sufla în vreun fel spre ea. În gheața subțire din ramă o imagine vie dansa în fața ochilor ei, iar brusc, privind spre ea, sentimentul copleșitor de singurătate fu absorbit de către un burete afară din sistemul ei. Era o amintire specială, primită de la surioara ei mai mică, Livie, drept cadou de încoronare. Întreaga ei familie era practic vie, zurlie și animată, fără pic de filtru, așa cum îi știa ea, în amintirea ce derula pe gheața din ramă, chiar dacă încă se lupta să construiască un minim de încredere în ei. Regina avea problemele ei, dar își iubea familia. Minerva nu era sigură ce o oprea din a nu se topi, dar adevărul era că nu îi păsa. Nu când Livie era așezată pe un scaun, lângă iubitul ei Wezen, ținându-l de mână și zâmbind spre ea de parcă era mult prea ocupată prețuind fiecare minut alături de familia ei pentru a lăsa războiul care le bătea la ușă să îi umbrească ochii în vreun fel.

        Livie însă nu pierdu multă vreme privind spre Minerva, și chicoti, ridicându-și privirea spre Wezen, care aduse mâna iubitei lui la buzele sale pentru a-i săruta degetele, având desenată în ochi aceeași fericire ce se citea și în cei ai surorii ei. Apariția lui Mad Hatter ar fi fost cu totul eclipsata de tabloul minunat schițat de cuplul regal, aproape fiind cuvântul cheie în întreaga ecuație. Păcat că mezina familiei Bloom avea cu totul alte planuri pentru acest tablou de familie, apărând ca și de nicăieri în cadru, sărind în spatele pălărierului în ciuda rochiei lungi pe care o purta. Hatter râse, prinzând numaidecât coapsele acoperite de rochie ale iubitei lui în mâini, cât timp Mora își încolăcii brațele în jurul gâtului său, chicotind la rândul ei când Hatter se învârti cu ea în brațe, atrăgând atenția concurenței lor, Liv și Wez. 

        Caspian își făcu apariția în imagine, clătinând din cap, cu toate că avea un zâmbet simpatic pe chip, spre Hatter, care printr-o mișcarea lină a adus-o pe Zemora în brațele lui, făcând-o să-și înfășoare picioarele în jurul taliei lui în timp ce el sărută sufletul afară din iubita lui copleșită chiar în fața tuturor. În acel moment, ultima piesă care lipsea din puzzle fu așezată într-un final la loc, Cheshire Cat — sau Nirvana pe numele ei real — în forma ei de ghepar a încercat să își imite cea mai bună prietenă, dărâmându-l pe Caspian când sării în cârca lui, recreând până și sărutul dintre cei doi îndrăgostiți când îi prinse capul lui Caspian între colții ei bine ascuțiți, făcându-i până și pe Hatter și Zemora, care pentru câteva clipe s-au aventurat în propria lor lume, să rupă sărutul pentru a râde alături de Wezen și Olivia de strigătele lui Caspian. 

          Chipul reginei se destinse într-un zâmbet blând, simțind nebuneasca dorință de a fi și ea prezentă în următoarea amintire care avea să fie transformată cu atâta ușurință într-un tablou de familie. Era atât de fascinant pentru ea. Putea să privească amintirea din ramă din nou și din nou fără să se plictisească vreodată. Ba chiar, de fiecare dată parcă observa mai multe detali pe care anterior nu le zărise, cum ar fi modul în care Hatter nu își putea lua mâinile de pe Zemora, chiar și atunci când râdeau împreună de Nirvana și Caspian, el îi mângâia obrazul cu palma, cât timp cealaltă mână încă se afla pe coapsa ei, ținându-le corpurile lipite unul de altul. Sau Olivia, care și-a așezat capul pe umărul lui Wez, privind cu o sclipire în ochi cum Hatter și Zemora se învârteau, râzând, spre ei. Iubirea plutea în aer în jurul lor și era sigură că dacă ar fi fost prezentă în acele clipe alături de ei, ar fi putut să o taie cu cuțitul.

        Minerva, care și-a petrecut jumătate din viață într-un corp de rozătoare își dorea să înțeleagă cum era să simți astfel de sentimente puternice, așa cum Hatter și Zemora sau Liv și Wez simțeau unul pentru celălalt, dar era în același timp fericită pentru ei.

        Regina oftă din nou, privirea mutându-i-se fără tragere de inimă, de la frumoasa ei familie, la teancul de hârtii care trebuiau citite și semnate. Pentru următorul cadou pe care cu siguranță Liv i-l va face surorii ei, Minerva avea de gând să îi sugereze un ștreang, fiindcă gâtul îl avea pregătit deja, de asemenea cu ambiția de a-și pune capăt zilelor, tot ce-i mai trebuia era sfoara. Fix când să-și izbească fruntea de birou, într-o încercare probabil nereușită de adormi singură, cineva bătu de câteva ori în ușa ei, așteptându-i aprobarea înainte de a intra:

        — Pregătită pentru a doua tură, Regină Minnie? apăru Ares cu un zâmbet compătimitor pe chip, ținând un alt teanc de hârtii într-o mână, închizând ușa în urma lui cu cealaltă.

        — Cred că îți bați joc de mine, păli regina, trântindu-se înfrântă de spătarul scaunului ei. 

        — Mă tem că nu, spuse roșcatul, așezând foile pe biroul reginei cu un zâmbet obosit. Ar fi o farsă pe cinste, totuși, Nu m-aș reține din a pune-o-n aplicare!

        Minerva își dădu ochii peste cap:

        — Foarte amuzant, privi ea îngrozită cele două teancuri. Ar trebui să te promovez, nu crezi? Clovnul castelului cum îți sună?

        — Cât timp pot aduce un zâmbet pe chipul tău, poți să mă faci și preșul tău personal, maiestate, rânji el, strecurându-și mâinile în buzunarele uniformei sale.        

        Minerva clipi confuză la vorbele lui și modul în care au făcut-o pe moment să se simtă înainte de a-și reveni repede, schițând un zâmbet geamăn cu al său:

        — Ești sigur că nu ți-a fost dat greșit titlul și nu trebuia să fii tu numit „Cheshire Cat"? îl tachină regina, rânjetul lărgindu-i-se odată ce chipul roșcatului păli brusc.

        — Să nu spui asta vreodată de față cu Nirvana, clătină el din cap. M-ar jupui de viu! înghiți în sec înainte de a-și duce mâna pe piept, în dreptul inimii, spunând: Crede-mă, regina mea, oricât de frumos ar putea fi chipul acesta împăiat, moartea nu îmi vine mănușă!

        Minerva râse, simțind toată tensiunea adusă de toate foiile nenoricite ce așteptau să fie completate de pe masa ei, părăsindu-i treptat umerii. Ea oftă, relaxată într-un sfârșit.

        — Cred că am să aștept ca Mora să se întoarcă, clătină ea din cap, de-a dreptul înfrântă. Măcar dacă îmi nenorocesc ultimii neuroni, o fac alături de ea..

        — Înțeleaptă decizie, aprobă el din cap.

        — Apropo, își aminti brusc regina, tu n-ar trebui să fii alături de echipa minune, prin Londra, în căutarea ei? ridică Minerva din sprâncene spre companionul ei.

        Ares îngheță în loc, clipind confuz spre regina lui, de parcă un al treilea cap ar crește sub ochii lui din gâtul ei. Minerva a citit literalmente pe chipul său cum la început n-a înțeles vreo iotă din ce i-a fost spus, mai apoi cum procesează cuvintele ei, ca într-un final realizarea să-l lovească peste față ca și un jet de apă rece. Întregul Regat Wonderland a auzit cum Ares a țipat:

        — AU PLECAT DEJA?!

ZEMORA 🦋

        Luka era neschimbat.

        Același păr castaniu și des aranjat precum ar cerși ca degetele mele să pătrundă prin el pentru a-l ciufuli. Niciun centimetru nu oferea mâinilor mele mai mult aur prin care să se joace, dar era perfect așa cum era. O cutia de nisip mătăsos prin care mâinile mele de abia așteptau să se aventureze.

        Uitasem cât de înalt era, sau am uitat cât de scundă puteam fi eu față de majoritate lumii. Modul în care mă domina cu înălțimea lui, fără să mă facă să mă simt în vreun fel inferioară lui mereu mi-a făcut genunchii să tremure. Să cedeze sub greutatea mea, fără frică, fiindcă știam că Luka era mereu acolo să mă prindă când cădeam, indiferent de situație. Indiferent de taberele în care ne aflam. Indiferent de zidul care ne despărțea. 

       Buzele lui au rămas același dezastru sărutabil din care am luat o mușcătură cu mult timp în urmă și de care aparent, acum, nu mă mai săturam. Un drog care fizic nu m-ar putea răni în vreun fel, dar psihic ar putea să mă distrugă și reconstruiască, ridicându-mă înapoi pe piedestalul înalt al dorinței pe care doar el mă putea așeză.

        El a fost întotdeauna locul cald unde mă puteam ascunde de lume chiar și atunci când nu știam cât de mult îl iubesc. Chiar și atunci când credeam că el este tipul rău, cel în care nu puteam avea încredere, cel care voia să mă rănească. Chiar și atunci, când m-am forțat să-l urăsc, nu m-am putut abține să nu cedez în fața sentimentului de siguranță pe care mi-l aducea de fiecare dată când mă privea sau mă atingea.

        Mi-am imaginat nopți la rând momentul acesta, scenarii peste scenarii, unul mai nebunesc ca și altul, dar nici una din fanteziile fictive aruncate prin colțurile minții mele, loc în care mă aventuram de fiecare dată când totul era prea greu de suportat, știind foarte bine că el era singurul care îmi putea aduce alinare în asemenea momente, nu se compara cu realitate.

        Îmi aminteam privirea uluită a lui Morgan, care urmărea fiecare mișcare, fiecare mângâiere, fiecare atingere prin care mâinile lui Luka îmi venerau obrazul și gâtul, spunându-mi astfel fără să fie nevoie de milioane de cuvinte inutile, cât de mult i-am lipsit lui. Aproape am rânjit când ochiul lui Morgan a început să se zbată, realizând cât de relaxată eram de fapt în urma fiecărei atingeri, ba chiar fiecărui cuvânt pe care Luka îl rostea. Arăta de parcă era pe cale să-mi scuipe în față de ciudă, având în vedere că în jurul lui eram mereu agitată, cu garda ridicată, încordată.

        Fusese atât de sigur că Luka nu era o persoană reală, iar eu îndrugam doar baliverne pentru a scăpa de vreo căsătorie, pe care oricum nu mi-o doream în primul rând, încât acum, fiind pus cu botul pe labe, părea că mai avea puțin până intra în pământ chiar sub ochii noștri.

        Îmi aminteam cum Luka m-a ajutat să mă ridic de pe scaun și îi eram recunoscătoare pentru asta fiindcă picioarele mele au încetat să funcționeze din primul moment în care trupul meu a conștientizat faptul că el era aici, lângă mine, atingându-mă, iar eu nu visam. Nu mă puteam opri din al atinge, la fel cum și mâinile mele păreau a fi un magnet irezistibil pentru mâna lui, impletindu-și degetele cu ale mele când am trecut pe lângă vărul meu dubios, aruncându-i o ultimă privire în semn de avertisment înainte ca întreaga lui atenție să se întoarcă asupra mea.

        Era ca și cum mâinile noastre ar fi fost menite să se țină una pe cealaltă, potrivindu-se ca o mănușă una în cealaltă, chiar dacă ale mele erau semnificativ mai mici decât ale lui. Asemenea gânduri obișnuiau să mă copleșească, deoarece nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să simt niște lucruri atât de puternice față de altă ființă umană care nu făcea parte din familia mea, dar cu Luka totul se simțea atât de sigur și de interesant în același timp.

        Îmi amintesc de privirea furioasă pe care mi-a aruncat-o sora mea văzând că părăsesc petrecerea ei atât de repede, doar pentru a fi scuturată ca și cum ar fi fost lovită de un fulger, de confuzia pură a prezenței lui Luka în stânga mea.Nu-mi păsa, însă. Putea să vină și să urle la mine și să „muște" ca și „leoaica" care susținea că era, deoarece de data asta nu avea să mă ia prin surprindere. De data asta voi fi pregătită, iar dacă încearcă în vreun fel să mă despartă de Luka al meu în aceste clipe, am de gând să mușc înapoi.

        Îmi aminteam cum, inevitabil, mâinile mele și-au găsit drumul spre părul său, trăgându-l jos, spre mine, în timp ce propriile lui buzele disperate și-au găsit drumul către ale mele, imediat cum am lăsat agitația balului în urma noastră și am intrat pe un coridor ușor întunecat. Nu-mi aminteam însă cum am ajuns în camera noastră de zi. Îmi aminteam cum el mi-a mușcat buza de jos, precum ar vrea să mă pedepsească în cel mai frumos mod posibil pentru tot timpul pe care l-am pierdut departe unul de altul ca și doi prostănaci. Nu-mi aminteam cum Luka a reușit să închidă ușa camerei fără să își ia mâinile de pe șoldurile mele pentru o clipă. Îmi aminteam cum geamătul său a trimis milioane de fiori prin corpul meu când unghile mele i-au zgâriat scalpul, drept răspuns mușcăturii sale.

        Lacrimi de ușurare și fericire mi-au trădat ochii, pătându-mi ușor obrajii doar pentru a fi șterse numaidecât de către mângâierea trecătoare a lui Luka, care mă ridică brusc în brațele lui, furând un icnet uimit dintre buzele mele, timp în care mâinile mele i-au părăsit părul pentru a-i strânge umerii în disperarea de a-mi găsi echilibrul, fără să întrerupă măcar pentru o clipă mărunțică sărutul. 

        L-am tras mai aproape de mine, adâncind sărutul, când mi-am înfășurat brațele în jurul gâtului lui, ținându-l strâns. Când a căzut pe un scaun cu mine în poală, plămânii noștri fără suflare ne-au forțat să ne despărțim, fiindcă încă nepregătiți să dăm drumul unul altuia, el își lipi fruntea de a mea, recăpătându-și treptat suflarea.

        — Ești cu adevărat aici, am clipit două lacrimi trădătoare afară din ochii mei, el ștergându-le ușor înainte de a-mi prinde obrazul în palmă. E real?

        — Sunt aici, Zmeurici, vocea lui blândă a fost singura asigurare de care voi avea nevoie vreodată. Tu și cu mine!

        — Tu și cu mine, am scăpat un suspin, mângâindu-i obrazul cu atingerea mea, înainte de a mă apleca înapoi spre buzele lui.

        — Pe bune, voi doi! vocea iritată a lui Caspian apăru ca din pământ în spatele meu. Nu puteți sta un minut fără să vă băgați limbile în gâtul celuilalt?

        L-am ignorat, scâncind în sărut când mâna lui Luka s-a aventurat brusc în părul meu, sărutându-mă mai profund și mai intens.

        — Ha! strigă și Liv victorioasă. Ți-am spus că așa o să fie! Îmi datorezi un săculeț cu monede, Cas!

        Unchiul Caspian înjurat, lovind cu palma cel mai probabil lemnul ușii albe din lemn, ca mai apoi să pufnească iritat când privirea i-a căzut din nou asupra noastră.

        — Oh, wow! Ei tot continuă! glasul chinuit al lui Wezen îi anunță prezența în încăpere, făcându-mă să zâmbesc amuzată peste buzele lui Luka, chicotind când acesta îmi ciupi jucăuș șoldul. O să am coșmaruri cu asta, continuă o clipă mai târziu.

        — Lasă pruncii în pace! zise Olivia în pace, plesnindu-l peste braț pe Wez, sau cel puțin asta am dedus, bazându-mă pe auzul meu care nu m-a trădat vreodată. Se iubesc!

        Asta a fost picătura care a umplut paharul, forțându-mă să rup sărutul pentru a-mi ascunde obrajii înroșiți în umărul lui Luka, timp în care el chicoti în părul meu, așezându-și mâna pe coapsa mea încurajator înainte de a se adresa familiei noastre:

        — Sunteți niște porci, clătină el din cap spre ei, fără să se oprească din râs.

        Caspian râse împreună cu Luka, obținându-se cu o vedere legendară a degetului meu mijlociu îndreptat spre locul în care eu credeam că el se afla. Când Luka își așeză blând mâna în jurul încheieturii mele, îndrumându-mi mâna spre locul în care Caspian se afla de fapt, mi-am ridicat puțin capul pentru a-i săruta locul în care pulsul îi bătea pe gât, înainte de a-mi ascunde chipul în umărul său din nou, cuprinsă de un alt val al rușinii. 

        — Așa îți tratezi unchiul preferat? icni el, prefăcând durerea din voce. Mă rănești, nepoată!

        Am pufnit, încă refuzând să îmi ridic chipul din ascunzătoare de nădejde în care m-am aventurat. În schimb, mi-am înfășurat brațele în jurul lui Luka, așezându-mă mai comod în poala lui. Nici măcar tata în persoană nu m-ar putea smulge din strânsoarea lui în aceste clipe.

        — Oh, haide, Cas! pufni Wezen atunci. Toată lumea știe că eu sunt unchiul ei preferat! Nu te mai înjoși așa!

        Mi-am mușcat ușor buzele pentru a nu izbucni în râs, ridicându-mi într-un final capul pentru a privi spre cei trei. Olivia își găsi un loc confortabil pe o canapea în apropierea noastră, timp în care Cas și Wez erau încă țepeni, în picioare, parcă pregătiți să sară unul la gâtul celuilalt pentru a rezolva odată pentru totdeauna această dilemă.

        — Cine o să le spună? chicoti Luka în urechea mea, înainte de a-mi mușca ușor lobul urechii, făcându-mă să tresar, înghițind la loc un icnet. 

        Olivia, așezându-se mai confortabil pe canapea, își dădu ochii peste cap înainte de a bombăni:

        — Mai lasă-i puțin. Vor dormi mai bine la noapte după asta.

        Am oftat, odihnindu-mi capul pe umărul lui Luka cu un zâmbet amuzat pe chip inainte de a mă încrunta ușor, realizarea faptului că ceva nu era în regulă, ceva lipsea, ciupindu-mă într-un final de creier. Privind spre cei din jurul meu, am numărat mintal pe degete câți eram în încăpere, realizând vag că doar patru perechi de ochi se aflau aici alături de mine, în loc de șase. Cineva chiar lipsea!

        Oh, la naiba!

        — Stai puțin, mi-am ridicat capul ca și trăsnită de fulger, privind spre Luka panicată. Unde-i Nirvana?!

Okay, let's talk. Aveam o cu totul altă rută pentru Minerva până acum, dar conversația asta dintre ea și Ares îmi face puțin cu ochiul și pare-mi-se au puțină chimie. Just me? What do you think?

Anyway, ultimul capitol din anul 2023! Fie ca următorul an să vă aducă numai fericire și liniște sufletească! Vă urez an nou fericit de pe acum fiindcă pe la miezul nopții o să fiu knock out tehnic. See ya în 2024 with a new chapter!!♡