— V-am spus vreodată cât de frumoasă sunteți în lumina zilei?

        Clipind buimacă după ce mi-am petrecut jumătate din zi încercând să mă pregătesc psihic și fizic pentru primul meu bal din acest sezon, mi-am ridicat privirea spre locul din care vocea verișorului meu, Morgan Bloom, s-a auzit și am mijit din ochi când l-am zărit pe acesta apropiindu-se cu pași mici de mine. E crud dacă recunosc faptul că el este ultima persoană pe care eu vreau să o văd în aceste clipe? Pentru că este extrem de adevărat.

        — Fiindcă ești extrem de frumoasă, domnișoară Bloom!

        Dacă acest compliment al său era sincer, atunci îl apreciam. Dacă încă încerca să mă cucerească după ce i-am spus foarte clar, atât lui cât și surorii mele că inima mea aparținea deja cuiva, iar ochii mei erau fixați doar pe această persoană misterioasă lor, dar atât de dorită de mine, atunci nu aveam de gând să-l accept. 

        „Sunt de asemenea și foarte logodită/luată" erau cuvintele ce stăteau pe vârful limbii mele și așteptau să primească undă verde pentru a-l biciui pe verișorul meu fără milă. Exageram oare?

        — Îți mulțumesc, domnule, am spus într-un final, făcând o mică plecăciune. 

         Câteodată mă amuzam singură imaginându-mi-o pe Octavianna căutând întregul nostru arbore genealogic pentru a găsi pe cineva de care mă îmi lipească șoldul pentru tot restul vieții, deoarece de fiecare dată când Morgan Bloom îmi apărea în cale — fiind mai des decât e omenesc acceptabil — nu puteam să nu mă întreb de unde l-a mai pescuit sora mea prea iubită și pe omul acesta. Era o mare durere în fund.

        Mi-am spus la un moment dat că poate ar trebui să mă simt flatată. Poate Octaviannei chiar îi păsa de mine și de viitorul meu, dar modul prin care îmi arăta toate astea lăsa de dorit. De la un moment dat, când treci de la ați păsa de acea persoană, la a controla întreaga lor viață pentru a te asigura că erau cu adevărat bine, nu mai era iubire, ci totul devenea pur și simplu toxic. Trebuie să știi când să te oprești cât ți-e bine, deoarece într-o zi cineva va găsi un buton de stop pentru tine, iar acea zi va fi practic începutul sfârșitului tău.

        Una din miile lecții pe care le-am învățat pe drumul cel mai greu, lovindu-mă de zeci de probleme până când cuvintele mi-au intrat în cap așa cum trebuie. Oare asta era școala vieții despre care am tot auzit? 

        — Sper că șederea ta în conacul Bloom este cât se poate de plăcută, domnule Bloom, i-am spus atunci, trăgând de firul minuscul de politețe rămas intact înăuntrul meu.

        — E o casă magică, într-adevăr, aprobă el, zâmbindu-mi.

        — Timp de nouăsprezece ani nu am găsit un adjectiv potrivit prin care aș putea să o descriu, mi-am ridicat privirea spre pereții exteriori ai conacului a căror culoare a fost de curând reîmprospătată, iar acum albul lor era limpede ca nicioadată. „Magică" nu e deloc ce trebuie, am oftat, reîntorcându-mi atenția spre el. Aș spune mai degrabă magnific. Excepțional!

        Deși mi s-a spus deseori că moștenisem atitudinea mult prea pasională a bunicii, iar acum orice lucru îndrăgit de mine este mirific. Nu-mi ajungeau degetele de la ambele mâini pentru a socoti de câte ori am fost numită „dramatică", în principal de către sora mea, dar de obicei majoritatea lumii era de acord cu ea în această privință, spre iritarea mea.

          — Timpul tău petrecut în Paris s-a lipit mult prea bine de limba ta, clătină el din cap, sub încruntătura mea ușoară, pe care m-am grăbit să o ascund numaidecât.

        „Nu vorbi despre limba mea."

        — Les limites de ma langue sont les limites de mon monde.

        Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele. Sau cel puțin o femeie foarte înțeleaptă obișnuia să spună când era în viață. Era una din puținele lecții pe care mama mea ne-a învățat pe mine și pe frații mei, iar eu am înțeles-o din prima, fără să am nevoie de timp pentru a mă maturiza, pentru a experimenta și pentru a ajunge la concluzia că „vorbele mamei au fost adevărate, păcat că n-am ascultat atunci". De data aceea ascultasem din start. Așa că am învățat. Unul din singurele lucruri care nu scandalizau o întreagă societate de femei ale secolului optsprezece era pe lângă croșetatul sau învățarea unui instrument, învățarea unei limbi străine. În special franceza, pe care am urât-o nespus la început și am ajuns să o iubesc de abia după ce mama mea, cea care a insistat să o învăț, a murit.

        Modul în care destinul așeza lucrurile nu înceta să mă sperie pe zi ce trece.

        — Je n'ai jamais douté de ta langue.

        „Nu m-am îndoit vreodată de limba ta."

        În regulă. Deloc înfiorător..

        Așa va arăta viața mea de acum? Am să privesc în gol spre soare cât timp verișorul meu apărut din pământ, pierdut de pe vremea zmeilor, mă curtează?

        Cred că Luka și Nirvana s-ar sparge în adevăratul sens al cuvântului de râs dacă mi-ar vedea chipul în aceste clipe. Mă rog, asta până când Luka nu-și va pierde răbdarea cu acest om și trezindu-se având brusc chef să facă ciorbă de perișoare din mațele lui, timp în care Nirvana ar râde și ar tot râde în continuare pe fundal. Îmi lipseau nespus momentele de genul. 

        — Aș aprecia mai mult comentariul acesta dacă ar veni din gura unei persoane care chiar mă cunoaște, dar mulțumesc, am zâmbit spre el indulgent, sperând să înțeleagă mesajul din spatele cuvintelor și se va retrage ușor înapoi în casă.

        Desigur, norocul nu e de partea mea în ultima vreme, așa că normal că Morgan a rămas nemișcat lângă mine.

        — Aș putea să te cunosc, dacă mi-ai permite să mă așez lângă tine, profită el de ocazie pentru a-și arunca replica, păstrându-și zâmbetul acela iritant de forțat pe chip. 

        Poate, dacă Morgan nu s-ar afla aici cu intenția de a mă curta dintr-un oarecare motiv în jurul căruia nu-mi pot înfășura gândul pentru a-l putea elucida, ne-am înțelege de minune. Am putea fi prieteni chiar, așa cum am ajuns să mă împrietenesc cu Olivia și Cab, verișoarele mele din Regatul Wonderland, pe care am sfârșit îndrăgindu-le nespus de mult. Chiar și în această clipă îmi e dor de Olivia și de conversațile noastre fără sens despre familia noastră și cât de mult timp pierdut aveam de recuperat împreună.

         Mă întrebam cum era Cab și cum tranziția ei decurgea. Faptul că nu puteam fi acolo la fiecare pas așa cum mi-am dorit mă afecta mai mult decât ar trebui, mai ales când eram atât de conștientă de faptul că eu, Lian și Octavianna eram singura familia cu care Cab a rămas, iar frații mei nici măcar n-au știut de existența ei până acum. Lian și tata știau acum, dar acum, când nu aveam o cale accesibilă prin care ne-am putea întoarce în Regatul Wonderland, nu puteam face nimic pentru ea sau restul persoanelor care ne așteptau în spatele portalului acum inactiv.

        — Păi, dragul meu verișor, nu pot să te opresc din a lua loc lângă mine, am oftat, privind neputincioasă spre casa noastră, deoarece cât timp locuiești sub acoperișul tatălui meu, acest loc este și casa ta. Așa că ia loc, fiindcă grădina aceasta este a ta să o admiri, de asemenea. 

        Adoram să-mi petrec timpul în grădina familiei mele. Poate fiindcă era un loc contaminat de mirosul mamei mele, deoarece ea și-a lăsat amprenta pe fiecare floare, pe fiecare lemn ce înconjura plantele într-un micuț gărduleț, pe fiecare bancă. Când mă aflam aici, era de parcă ea se afla chiar în aceste clipe lângă mine, privindu-mă. Îmi aducea o liniște interioară pe care rare ori o puteam atingea în ultimul timp între pereții casei noastre, așa că nu aveam de gând să-l las pe Morgan Bloom să strice acest lucru, intrând cu bocancii plini de noroi în spațiul meu confortabil și sigur. 

        — Nu ești deloc așa cum Octavianna te-a descris, zise el câteva clipe mai târziu, timp în care am căzut într-o liniște confortabilă de care am fost recunoscătoare.

        Am pufnit la auzul cuvintelor lui, spunând fără să îmi întorc privirea spre el:

        — Îmi pot doar închipui ce ți-a putut spune sora mea despre mine!

        Numai lucruri de bine în cel mai ironic mod posibil. Mai ales acum, când suntem prinse în cearta secolului, atât de grav încât nici măcar timpul nu cred că are cum să vindece tot ce e stricat între noi, Octavianna probabil s-a forțat să scoată pe gură cele mai mari minciuni posibile și imposibile despre mine pentru a mă face în ochii acestui om o domnișoară respectabilă și cu capul pe umeri, entuziasmată de noul sezon londonez, așa cum ei i-ar plăcea ca eu să fiu în aceste clipe.

         Poate că aș fi entuziasmată de noul sezon, cel care practic ar fi încă primul meu sezon, deoarece cu primul nu am apucat nici măcar să ajung la jumătatea lui, dacă m-aș putea distra cu persoanele dragi la toate aceste baluri extravagante așa cum mereu mi-am dorit. Nu distracția era scopul acestor baluri însă. Cel puțin nu pentru o domnișoară necăsătorită ca și mine. Practic încă mă aflam pe piața măritișului, spunând că aveam un logodnic fiind un scut extrem de subțire și transparent, mai ales când nimeni nu l-a văzut vreodată pentru a-i confirma existența. Bărbații, ca și Morgan Bloom încă aveau tot dreptul să își ofere intențile de a mă curta, iar eu nu puteam face prea multe în privința asta, doar să tac și să înghit. Și eventual să zâmbesc pentru a nu goni întreaga națiune din jurul meu, fapt care nu ar fi tocmai oribil.

        Aceste șapte luni petrecute acasă câteodată cădeau peste mine ca și un exil crud și rece, gând care mă întrista nespus, mai ales că, oricât am încercat să mă mint că nu era adevărat, iar eu dramatizam totul, de fapt în spatele tuturor aparențelor, existau momente în care pe bună dreptate mă trezeam realizând că într-adevăr asta simțeam cu adevărat în zilele mele cele mai negre. Nu voiam să o fac, dar era mai ușor de spus decât de făcut. 

        — Mi-a spus că ești visătoare și retrasă, a început el atunci, atrăgându-mi atenția într-un final în direcția sa. Nu mi-a spus însă că ești pasională și grijulie.

        Rânjind cu un gând malefic în prim-plan, nu am putut, dar nici n-am încercat în același timp să opresc în vreun fel cuvintele pline de acid și ironie care mi-au țopăit zurli cât ai clipi de pe limba mea:

        — Nu ți-a spus nici că sunt logodită, am spus, înghițindu-mi la loc un chicot dar uite că suntem aici!

        Drept vorbind, Octavianna nu a știut până acum că inima mea avea chipul și numele altcuiva tatuată direct în jurul vaselor subțiri care pompau sânge în cele patru camere în care de asemenea, această persoană misterioasă familiei mele, dar atât de iubită de mine, a început să redecoreze pereții, sau că eu eram logodită. Nici măcar eu n-am știut că eram logodită până când nu am venit cu minciuna ca și de nicăieri, blocată în momente mizerabile și pline de panică. Norocul meu se înfășura în jurul faptului că rotițele creierului meu începeau să se învârtă când mă aflam sub presiune și nu m-am lăsat pradă disperări. 

        Râsul lui Morgan mă făcu să ridic curioasă dintr-o sprânceană spre el, următoarele lui cuvinte fiind sfârșitul propriului meu zâmbet:

        — Cred că amândoi știm foarte bine că Matt Hatterson al tău nu există cu adevărat, domnișoară Bloom. 

        Pentru câteva momente îndelungate l-am privit de parcă tocmai ce m-a scuipat între ochi, oferindu-mi cel mai nerespectuos comentariu pe care mi l-ar putea oferi cineva în această viață, ca mai apoi să clatin din cap neimpresionată:

       — De unde ai scos-o și pe asta, domnule Bloom? mi-am abținut propriul pufnet, prefăcându-mă confuză, ci nu ofensată. Normal că dragul meu logonic e cât se poate de adevărat. E brunet, are cei mai frumoși ochi care ar putea privi spre acest cer vreodată și cele mai călduroase zâmbete în care aș putea să mă refugiez. Ce mi-aș putea dori mai mult de atât?

        Toate aceste cuvinte m-au lovit dureros ca și o sabie a adevărului direct în stomac. Voiam să îi spui lui Luka însuși toate aceste micuțe detali pe care eu le iubeam la el, nu verișorului meu. Brusc, m-am trezit din nou năvălită de nevoia de a-mi plânge dorul meschin, dar mi-am mușcat buzele, deoarece să plâng în fața lui Morgan Bloom nu se afla pe lista mea de moduri prin care mi-am imaginat că aveam să mă fac de rahat în ultimul hal în acea zi.

        — Ești o mincinoasă bună, înclină el din cap, mijindu-și ochii spre mine. Dacă nu aș știi mai bine chiar te-aș crede!

        Omul ăsta începe să mă calce pe nervi. Cât de nervos l-aș putea găsi pe tata dacă aș folosi chipul lui Morgan pentru a sculpta un nou model pe peretele exterior al casei?

        — Nu apreciez deloc cuvintele tale îndrăznețe, domnule! m-am încruntat, strângând materialul rochiei mele verzi în pumni. Ca viitoare mireasă suferindă, îmi este foarte greu să fiu departe de logodnicul meu. Sunteți foarte crud, așa că vă voi ruga cu respect să mă lăsați singură acum!

        Nimic nu m-ar fi putut pregăti de cuvintele ce așteptau să fie rostite ascunse în spatele zâmbetului său atotștiutor:

        — Semeni atât de mult cu sora ta chiar acum, clătină el ușor din cap, mulțumit de modul în care vizibil m-a făcut să înțepenesc pe locul meu, îngrozită. Te-a pregătit bine!

        „Semeni atât de mult cu sora ta chiar acum!" a fost singura propoziție pe care creierul meu a reușit să o proceseze înainte de a prăbuși complet în propria mea gură. Doar nu mi-a spus asta, nu-i așa?

        — Nu o să încetez să te curtez, contiuă înainte ca eu să îmi pot reveni din șoc în vreun fel. Cred cu adevărat că suntem meniți unul pentru celălalt, iar tu o să vezi în curând. Voi fi acolo pentru tine când micul tău truc cu logodnicul imaginar iese la iveală, dar va trebui să mă împlori să te iau înapoi în acel moment, pentru că nu sunt a doua opțiune a nimănui, domnișoară Bloom!

        Fără să-mi dea șansa să-l blestem într-un alt univers, Morgan Bloom și-a făcut ieșirea grandios de enervantă, intrând înapoi în casă prin ușa din spate, locul de lângă mine acum gol, răcindu-se sub privirea mea uimită, fiind de parcă Morgan nici măcar n-ar fi fost aici lângă mine, iar conversația asta nici măcar nu s-a întâmplat. 

        El chiar a făcut asta. Chiar acum și chiar sub ochii mei. Cum. A. Îndrăznit?!

        Tocmai ce a luat unul din cele mai mari coșmaruri ale mele și mi le-a aruncat în cap, lăsându-le să se scurgă pe fața mea ca și cel mai dezgustător scuipat posibil.

        Declarația lui tocmai mi-a spus că în viziunea lui sunt o femeie slabă, cu o minte plină de fantezii nebune, dacă cred că aș putea scăpa din mâinile crudului destin pe care societatea l-a pus în cârca fiecărei femei.  Că eram o proastă dacă credeam că alți bărbați în afară de el mă pot privi în felul ăsta. Că eram a lui și sunt norocoasă că m-a ales. A încercat să mă pună la „locul meu" pentru că o femeie ar trebui să-și sărute bărbatul, cel care îi aducea o pâine pe masă, cel fără de care ea nu ar putea exista, în fund dimineața, la prânz și seara. Mi-a spus că sunt o pradă ușoară pe care el o să pună mâna înainte ca eu însumi să îmi dau seama de acest fapt, deoarece asta vrea el ca eu să fiu.

        Îi voi asculta, pentru că asta am fost învățat să fac. Îl voi lăsa să-mi distrugă trupul cu copii pe care nu-i vreau, pentru că asta vrea el și asta am fost învățat să fac. Odată ce s-a hotărât să mă revendice, am fost al lui să facă tot ce voia el din mine. Nu eram o persoană cu sentimente, vise și dorințe. Eram un manechin menit să stea ca și un bibelou frumos și strălucitor lângă el, lumina mea fiind destul de puternică pentru a orbi fiecare trecător astfel încât urâțenia lui nu avea să fie descoperită.

        Asta se astepta de la mine. Asta voia el de la mine. Și acesta este cel mai rău coșmar al meu posibil.

        Nu eram sigură cât timp am rămas acolo, înțepenită și fără suflare, încercând să mă adun, încercând să îmi revin. Încercând să țin în frâu mânia ce îmi încețosă ochii în nuanțe de roșu nemaivăzute de ochiul meu până acum.  

        Îl detest. Îl urăsc. Nu cred că am disprețuit pe cineva vreodată așa cum îl uram pe el în momentul ăsta. Nici măcar pe Oliver Persky, care a fost ținta mea spre care aruncam săgețile mâniei timp de zece ani, dacă nu chiar mai mult. Le-am urât pe aceste creaturi care au umblat pe pământ numindu-se bărbați și crezând că penisul lor era gravat în aur. Reputația mea se afla în mâinile mele, la fel cu viitorul meu și propria putere de alegere se aflau tot acolo.

        Morgan Bloom nu era nimic pentru mine. Nici măcar un văr. Nu-l voi lăsa să râdă, pentru că îi voi distruge voința de a trăi, așa cum îmi voi distruge reputația prețioasă înainte de a părăsi pentru totdeauna această lume de rahat. Acest loc nu este pregătit pentru adevărata Zemora Bloom, la fel cum nici Regatul Wonderland nu a fost pregătit pentru Trandafirul Albastru al Armatei Negre.

Morgan Bloom hate club, anybody?
Ps: capitolele vor apărea puțin mai greu acum. Ne apropiem de sfârșit, iar eu vreau să îmi iau timp cu fiecare capitol pentru a mă asigura că absolut totul e așa cum trebuie. Wanna give justice to this series!!