Ar trebui să fiu fericită. Eram acasă, în Londra, alături de familia mea, la primul bal din cel de-al doilea sezon al meu. Valsam alături de Oliver Persky, fiind total plictisită. Căutam mai tot timpul să întâlnesc privirea vreunui bărbat din familia mea, cum ar fi Lian sau tata, dacă nu chiar unchiul meu. Până și pe sora mea aș fi rugat-o în genunchi să mă smulgă din brațele lui. Persky vorbea în continuu, tot felul de lucruri legate de propria lui persoană. Mă prefăceam că eram atentă. De fapt, chiar încercasem la un moment dat să fiu atentă, crezând că poate chiar voi găsi ceva care să mă atragă la posibilul meu „viitor soț". Am încercat este cuvântul cheie. Vorbea într-una doar despre proprietatea lui de care este el atât de mândru. Mereu vorbea despre ea. Doar despre ea.

        Ce m-a făcut să renunț a fost momentul în care Persky a adus în discuție un posibil moștenitor și căsătoria. Atunci am clacat.

        Adoram să dansez, și am mulțumit zeilor că știam absolut fiecare vals pederost, fiindcă asta a fost salvarea mea. Valsul pe care îl dansam avea în coregrafie un schimb de parteneri la un moment dat. Slavă Domnului, soarta era de partea mea, iar acest schimb de parteneri m-a despărțit de Oliver Persky și de conversația ce îmi chinuia fiecare coșmar, salvându-mi fundul, iar printr-o piruetă inițiată cu ajutorul lui Persky, mâinile lui s-au desprins de pe talia mea, și m-am refugiat mai mult decât ușurată în brațele noului meu partener de dans.

        Mâna mi-a căzut peste niște degete lungi și înmănușate la rândul lor, ca și ale mele. Brațul stâng s-a așezat ușor pe cel drept al lui, aproape ajungând să îi cuprind gâtul pentru al trage mai aproape. Mâna care s-a așezat ușor pe spatele meu a făcut timpul să se oprească în loc în jurul nostru, iar când privirile noastre sau întâlnit, focuri de artificii mi-au răsunat victorios în cap.

        Oh, la naiba.

        — Tocmai ce ți-am salvat fundulețul dansator, Zemurici! A doua oară. Îmi ești datoare!

        În mod normal, într-o situație de genul nu aș știi dacă să pufnesc enervată sau să râd în hohote. Acum eram mult prea pierdută în ochii lui atât de frumoși și speciali, în cele două nuanțe pe care întreaga Londră nu e pregătită să le vadă. Nu merita să fie oglindită în cele două culori splendide de albastru și verde. Nici măcar eu personal nu eram sigură că meritam să îi privesc în vreun fel. Dar uite că o făceam.

        Era de parcă retrăiam momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Mad Hatter. Pe Luka. În prima mea seară, din prima mea zi în care am ieșit în societate. Singura diferență era faptul că eu acum știam foarte bine cine era el. Și știam foarte bine ce influență avea atingerea sa asupra corpului meu. Am intrat în joc, totuși, ignorând și țopăind practic peste poate principile mele. Călcându-le cu bocancii plini de noroi. Zdrobindu-le.

        — Eroul meu fermecator! vocea mea de abia ce s-a auzit peste muzica ritmată ce ne ținea corpurile în mișcare. Care ai vrea să îți fie răsplata?

        — Hm, greu de decis, spuse el, mai apoi am fost despărțiți unul de altul când coregrafia a purtat toate domnișoarele care eram prinse în vals, apropiindu-ne unele de altele.

        Nu după mult timp, brațele partenerului meu m-au primit la fel de călduroase ca și rânjetul pe care îl avea întipărit pe chip. Aveam un sentiment că nimic bun nu avea să îi iasă pe gură curând.

        — M-am gândit.

        — Ce miracol, l-am întrerupt, zâmbind la rândul meu la tachinarea adusă.

        Ce? Stai, nu e de bine..

        — Ascultă-mă. Ce zici de mine și de tine? Fugind de la această petrecere de rahat?

        — Unde? am șoptit aproape de urechea lui, în timp ce ne roteam, purtați de muzica de pe fundal.

        Era atât de simplu. Atât de comod. Atât de ușor să vorbesc cu el astfel. Dorul îmi aduse lacrimi în ochii, iar frica mă făcea să îl strâng mai tare în brațele mele astfel încât piepturile noastre erau lipite unul de altul pe parcursul valsului.

        — Oriunde vedem cu ochii. Undeva unde să fim singuri. Nu sunt suficient de generos încât să las toți masculii aceștia în călduri să te privească atât de mult! Ești superbă!

        Chicotind la șoaptele lui, fiind surprinsă de faptul că mă atrăgea atât de mult modul în care era foarte protectiv, am aprobat din cap.

        — Ce mai aștepți? Să mergem!

        Nu m-am putut abține. Am râs ca și un copilaș care tocmai și-a primit bomboana preferată, când eu și Luka ne-am învârtit împreună, ascunși de ochii familiei mele de către ceilalți dansatori, cât timp ne-am croit drum în cel mai haotic mod posibil spre ușa sălii de bal. Propriul lui râs m-a făcut să mă opresc o secundă să-i privesc chipul. Voiam să ating micile linii formate lângă ochii lui pentru a o reține pe fiecare în parte de parcă viața mea depindea de acest lucru și să îi sărut gropițele adorabile din obraji pentru a pune capăt suferinței pe care buzele mele o simțea acum. Voiam să fac toate astea doar pentru a-mi hrăni curiozitatea, pentru a primi o reacție de la el. De obicei eu mă rușinam și sfârșeam copleșită de fiecare atingere a sa. Visasem de ceva vreme la momentul în care îl voi prinde cu grada jos pentru a obține o reacție asemănătoare.

        Odată ieșiți din sala de bal, am lăsat muzica ritmată făcută de multiplele instrumente și vociile ciripite ce de abia ce se auzeau peste ea, în urma noastră cât timp l-am tras pe Luka după mine, fugind pe holurile conacului. Mă săturasem până peste cap de fațada pe care o etalam în timpul fiecărui bal și eram pregătită să o arunc oriunde vedeam cu ochii, deodată cu toate protestele și șicăneala pe care urma să o primesc a doua zi de la sora mea, odată ce va conștientiza dispariția mea misterioasă de la balul pe care ea însuși îl găzduia. Puțin îmi păsa de toate astea în aceste clipe, când după atât de mult timp Luka era aici. Înapoi unde îi era locul, alături de mine.

        Lăsând ușile mari din lemn să se trântească în urma noastră, am coborât în fugă numeroasele trepte ale întrării conacului, oprindu-ne la baza lor pentru a ne agăța din nou unul de altul, flămânzi unul după atingerea celuilalt. Briza rece a nopții friguroase de iulie nici măcar nu mă lovi, având parte de toată căldură necesară lipită de corpul lui.

        — Te iubesc, îmi șopti el atunci, bombardându-mi chipul cu săruturi, când eu mi-am așezat mâinile pe talia sa, disperată să mă agăț de ceva pentru a nu-mi pierde echilibrul. Te iubesc!

        ,,Și eu te iubesc!"

        Pentru că într-adevăr îl iubesc.  Eram atât de neputincios și tragic de îndrăgostit de el. O știam acum. Iubesc felul în care îmi ascultă mereu problemele stupide și înțelege fiecare parte din ele. Iubesc felul în care mă ține în brațe înainte de a adormi. Iubesc felul în care ochii lui strălucesc mereu când îi întâlnesc pe ai mei. Iubesc tot ce ține de el. Îl iubesc pentru că a fost mereu acolo când am avut nevoie de el.  Tradată de un prieten și aruncată într-o colivie gigantică? A apărut și m-a salvat.  Pierdută între gândurile mele cele mai întunecate fără o ieșire? El a fost calea mea de ieșire. El a fost mereu acolo. Am fost îndrăgostit de el atât de mult timp fără să accept asta, dar sunt gata acum. Accept fiecare bucată din el.  Sunt aici să rămân și să-l iubesc până când va trebui să lupt cu moartea în persoană pentru a o opri din a ne despărți din nou.

        — Zemora, îmi șopti el numele de parcă ar putea găsi în intonația lui cele mai mari secrete ale universului, iar eu am adorat fiecare sunet pe rând. Zemora!

-♡-

        — Zemora!!

        Glasul iritant de alarmant al fratelui meu mă trezi în acel moment din visare, făcându-mă să privesc spre el clipind buimacă, de parcă tocmai aș fi fost smulsă din cel mai odihnitor vis văzut de un om în vecii - veciilor. Realizarea faptului că nimic din ce tocmai s-a întâmplat nu era real, ci doar un alt scenariu realizat de mintea mea bolnavă, contaminată de dor și dorință, m-a dezamăgit atât de mult încât mi-am dorit ca o groapă să se deschidă brusc în pământ pentru a mă înghiți pe loc, astfel încât să dispar de pe fața pământului odată pentru totdeauna. Era patetic. Eu eram patetică.

         — Dormeai? ridică Lian din sprâncene, având un rânjet amuzat pe buze. Cu ochii deschiși?

        Masându-mi obrajii mai iritată ca niciodată, m-am abținut din a-i arunca o înjurătură cu care putea să se spele pe cap timp de două săptămâni, Zen aflându-se în brațele lui, avându-și obișnuitul zâmbet adorabil pe buze. Copilul ăsta aducea beneficii persoanelor din jurul său așa cum nu cred că și-ar putea imagina că ar putea vreodată, iar faza proastă era că nici în cele mai groaznice coșmaruri n-aș putea să fiu supărată pe el, indiferent de situație. Zen are prea multă putere asupra oamenilor din jurul lui, având în vedere că avea doi ani și cinci dinți în gură.

        — Vezi-ți de treabă! a fost tot ce am spus ca și răspuns, întinzându-mă pe canapeaua albastră de parcă tocmai m-am trezit dintr-un somn lung și adânc.

        Rânjetul său s-a lărgit în acel moment, făcându-mă pentru câteva clipe să mă îngrijorez, știind foarte bine că un astfel de zâmbet pe chipul lui Aurelian Bloom nu era deloc o piază bună. Cel puțin nu de când m-a ajutat să îi pun broaște sub pernă surorii noastre când eram mici.

        — Oh, haide! zise el, așezându-se pe unul din scaunele căptușite de lângă canapea, cu un Zen agitat în brațe. Eu și Zozo vrem să auzim ultima bârfă, nu-i așa amice?

        Băiețelul nu i-a răspuns, în schimb, și-a afundat chipul în cămașa unchiului său, fiind dintr-o dată secătuit de orice fel de energie. Păi, măcar pruncul pare a fi de partea mea. Eram tentată să îi răspund din nou în același fel, deoarece cu toate că i-am povestit lui Lian despre Wonderland și despre tot ce s-a întâmplat în ultimele sapte luni, care pentru ei au fost de fapt trei ani, iar el chiar părea să mă creadă, aveam nevoie de clipele mele de singurătate. În plus, nu cred că m-aș putea spăla vreodată de rușinea adusă de tachinările lui, odată ce el afla că eu visam la cai verzi pe pereți, cunoscuți și sub numele de Luka Tamarson, bărbatul care mi-a cam pus inima pe jar și după care tânjeam zi și noapte.

        Lian știa că exista cineva. I-am spus că mă îndrăgostisem, iar acum căutam cu disperare o modalitate de a mă întoarce la ei. La el. Nu i-am spus numele bărbatului căruia i-am permis să-mi fure inima, acest lucru fiind de asemenea o informație care i-ar deschide fratelui meu ruta spre milioane de șicăneli din care aveam să scap doar după ce îi aruncam o piatră în cap făptașului. Mai era nevoie doar de câțiva stropi până când paharul se va umple, iar ce am prezis cel mai probabil se va întâmpla.

        În ultimele luni am încercat să mă întorc înapoi în Wonderland. Au existat zile întregi petrecute în pădurea misterioasă din apropierea casei căutând scorbura de copac în care am fost împinsă cu câteva luni — ani chiar — în urmă, iar odată ce am găsit-o zilele sau transformat în nopți în care am sfârșit târâtă înapoi acasă de către Lian și tata cu buza umflată și cu buzunarul gol. Nu exista vreun portal spre Wonderland. Nu mai exista un portal spre Regatul Wonderland. Timp de cinci luni niciun portal spre Regatul Wonderland nu s-a deschis. Pădurea, cu toate că era plină de copaci și verdețuri, mi se părea dintr-o dată foarte goală, acum că această necesitate a dispărut fără urmă. Existau zile în care mă simțeam captivă în locul în care cu puțin timp în urmă, am vrut cu ardoare să îl revăd. Poate vorbea vina și dorul, dar era adevărat. 

        — Serios vorbind, Mor, vocea lui Lian mă smulse din visare, făcându-mă să îmi ridic privirea spre el. Știi că poți vorbi despre orice cu mine, nu-i așa?

        Eram conștientă de asta. Preferam însă să îmi scot timpanele cu o furculiță, decât să îi explic fratelui meu situația mea amoroasă actuală. Era îndeajuns de ciudat rușinos faptul că el știa că se întâmplă ceva, nici nu îmi puteam imagina cum mâncam prăjiturele și îi povesteam despre tot și toate fratelui meu în timp ce îi împleteam cele trei fire de păr pe care le avea în cap. Nu cred că psihicul meu ar putea duce în spate o astfel de traumă. Asta era limita mea.

        Simțeam prosteasca nevoie de a striga în fața tuturor cât de mult îmi doream să fiu lăsată în pace, singură, în aceste clipe, dar am făcut asta înainte și nu m-a ajutat așa cum am sperat eu că aveam să o facă, așa că mi-am mușcat buzele, știind foarte bine că Lian nu avea nicio vină și nu merita să suporte toată ura și veninul format în interiorul meu, doar fiindcă eu nu știam să îmi exprim sentimentele și gândurile așa cum un om normal ar trebui să o facă. Câteva lucruri sunt învățate mai greu, dar contează doar că erau până la urmă învățate. 

        — Habar n-am, mi-am lăsat obrazul să îmi cadă în palmă într-un final când am oftat: Sunt momente în care nu simt absolut nimic și mă simt ca și o cisternă umblătoare goală! i-am explicat eu, cât timp el aprobă ușor din cap. Dar sunt momente ca și acesta în care simt mult prea multe lucruri pe care nu sunt pregătită să le înfrunt!

        Am reușit să îmi închei tot discursul fără să fiu trădată de propriul râs când am observat modul în care Zen îl imita pe Lian, aprobând la rândul său încet din cap.

        — Îmi, m-am trezit rostind, doar pentru a mă opri speriată de tremurul ce tocmai mi-a trădat glasul, îmi e dor de el.

        Lian se opri brusc din mișcarea aceea din cap în care păru pentru câteva clipe că era blocat și clipi buimac spre mine, ca și trăsnit de fulger.

         — Stai, mă opri el când am vrut să continuu. Dacă ai de gând să vorbești despre gândurile tale impure legate de bărbatul acela, am să te opresc chiar acum și chiar aici, zise, așezându-și palmele peste urechile micuțului său nepot. Sunt minori prezenți!

        — Tu ai întrebat, am rânjit spre el, așezându-mă mai confortabil pe canapea.

        — Într-adevăr, ridică din umeri resemnat înainte de a se adresa din nou copilului din brațele sale: iar asta este lecția numărul douăzeci și patru, Zozo! Ascultă aici, proverb lăsat din moș în strămoș: „Si tacuisses, philosophus mansisses."

        „Dacă tăceai, filozof rămâneai."

        Fusese proverbul preferat al mamei. Fiind primul născut, Lian fusese de asemenea și cel care a cunoscut-o pe mama cel mai bine. Folosindu-se de acest proverb mama ne-a învățat să nu vorbim mult și prost atunci când nu era deloc necesar.

        — Când nu ai nimic bun de spus, mai bine nu spui nimic! spunea ea de fiecare dată înainte de a-și arunca proverbul preferat la înaintare: „Si tacuisses, philosophus mansisses!"

       A fost enervant o lungă perioadă de timp, până când am sfârșit înțelegându-l cu adevărat. Era trist că mama nu a apucat să vadă ziua în care noi am înțeles cu adevărat însemnătatea proverbului ei preferat. Uram să recunosc acest fapt, dar pe zi ce trece, uitam tot mai mult sunetul vocii ei când rostea toate aceste cuvinte. Dacă aș putea, mi le-aș tatua pe creier fără să stau să mă gândesc prea mult la această decizie. Nu era omenesc posibil însă, iar într-o zi mă voi trezi realizând că am uitat sunetul vocii propriei mele mame și nu cred că voi fi vreodată pregătită pentru asta. 

        Aurelian semăna atât de mult cu mama noastră. Poate chipul său era geamăn cu cel al tatălui nostru, dar a moștenit înțelepciunea și răbdarea mamei, iar în aceste clipe se folosea de toate astea pentru a mă ajuta. Observase că subiectul „Luka" mă întrista mai mult decât cuvintele puteau dezvălui și a sucit întreaga situație astfel încât atmosfera din încăpere să capete o nuanță mult mai deschisă la culoare, făcând toată tensiunea ce îmi chinuise corpul până acum să se evapore treptat din umerii mei.

        Presupun că toți trei am furat câte o bucățică din personalitatea persoanelor mature din familia noastră. Eu semănam cu bunica mea. Lilian. Aurelian era bucățică ruptă din mama noastră, iar Octavianna era o copie în miniatură a tatălui nostru, ca și cum chiar el a scos-o pe gură. Pe măsură ce creșteam și mă maturizam, toate aceste mici detali erau din ce în ce mai clare, neștiind cum au scăpat neobservate de ochiul meu până acum. Poate am fost mai oarbă decât credeam. 

        — Mora? vocea slabă a doamnei Myers ne-a făcut pe amândoi să ne întoarcem capul spre ușa maro din lemn, unde bătrâna se agățase de margini. Prezența îți este solicitată.

        Clipind confuză spre ea, m-am ridicat ușor de pe canapea, aruncând o scurtă privire în direcția lui Lian, care ridică la fel de curios ca și mine din sprâncene. Cineva voia să mă vadă? Ciudat. N-am avut vizitatori de mult timp. Nici nu așteptam musafiri. Având în vedere că abilitățile mele în domeniul socializării erau aproape inexistente, nu avea cine să îmi solicite prezența dintr-o dată. Doar dacă nu cumva tatei îi era lene să coboare din biroul său pentru a vorbi cu mine, iar Octavianna nu avea program cu publicul astăzi, asta incluzând și propria ei familie.

        — Ciudat, mi-am dat glas gândurilor, aranjându-mi fustele ușor îmboțite. Despre cine este vorba?

        — Este un domn la intrare, draga mea, care pretinde a fi logodnicul tău!

        Logo-ce?!

        Până și micuțul Zen a tresărit surprins din brațele unchiului său la auzul balivernelor rostite de către doamna Myers. Din ce pământ udat cu lacrimile unei zeități ar putea ieși acest om care pretindea că era „lodognicul meu". 

        N-am fost eu oare atentă când doamna Myers în spunea despre planurile pe care Octavianna le avea pentru mine sezonul acesta, iar acum m-am trezit cu optzeci de kilograme de logodnic la ușa mea? Nu cred că acesta era cazul, având în vedere că doamna Myers părea la fel de buimăcită pe cât eram eu. Nici măcar nu a început sezonul. Mai era o săptămâna până la primul bal la care familia mea a acceptat să participe și la care cel mai probabil urma să fiu târâtă pentru a-mi face marea întoarcere în societate. Și totuși, deja eram curtată, dacă nu chiar logodită.

        Adevărul era că, am fost curtată de când mă știam de către Oliver Persky. Omul nu se chinuise vreodată să o ascundă, iar acum am scăpat într-un final de el, după ce tata l-a pus la locul lui cu doar câteva zile în urmă după ce a îndrăznit să își arate chipul în casa noastră pentru a cere o explicație pentru banii donați clubului său care au fost recent anulați de către tata. Mare greșeală. Ochiul vânăt căpătat din această peripeție nu îi va permite omului să își arate chipul la un bal prea repede. În orice caz, era un câștig enorm pentru mine indiferent de situație.

        Dacă nu era Oliver Persky, care speram din tot sufletul că a înțeles mesajul — iar dacă nu, sunt destul de sigură că Lian era mai mult decât fericit să îi învinețească și celălalt ochi, momentan sănătos — atunci cine era suficient de nebun încât să apară la ușa mea pentru a încerca să mă „revendice". Era cel mai prost mod prin care îți puteai anunța dorința de a mă curta. Eram destul de sigură că întreaga societate știa foarte bine cât de „arogantă" puteam fi, astfel încât nu acceptasem vreodată această obiectizare sub care eram pusă de către lume și nu îmi era frică să o spun cu voce tare. 

        Doar dacă nu cumva..

        Nu. Nu era posibil!

        O singură persoană a pretins în trecut că era logodnicul meu, iar eu cunoșteam foarte bine acea persoană. Mă rog, el și Jonah Whitt, dar Jonah își pierduse dreptul la a mai fi considerat „ființă umană" în clipa-n care a încercat să îmi abuzeze sexual bunica. O imagine care nu îmi va părăsi prea repede gândurile.

        „— Apreciez faptul că i-ai ținut companie logodnicei mele cât timp am fost reținut! spuse el fără pic de reținere. Dar dacă o scuzi, mi-a promis cel puțin un vals în această seară!"

        El nu putea fi aici. Nu acum. Nu astăzi. Sau putea? Era posibil?

        Speranța mi-a dat un bust de energie venit ca și de nicăieri, urnindu-mi picioarele din locul în care părea că rămaseră blocate, ca și îngropate în nisipuri mișcătoare. Oare m-am gândit atât de mult la el încât i-am manifestat apariția? Oare dorințele chiar deveneau realitate atât de ușor?

        Aproape am doborât-o pe doamna Myers când am trecut în fugă pe lângă ea, strigând un „îmi pare rău" fără să mai arunc vreo privire în urma mea. Nu când el era aici. A venit după mine. A găsit o modalitate prin care să deschidă acel portal idiot, sfidând mama natură însuși și a venit să mă ducă acasă. În sfârșit, se întâmpla! În sfârșit!

        Îmi era atât de dor de el. De micile certuri pe care le aveam în privința celor mai stupide lucruri, doar pentru a sfârși împăcându-ne, râzând de argumentele stupide aduse de cealaltă persoană. De modul în care el își întorcea privirea spre mine când Nirvana sau o altă persoană din cercul nostru îl irita, cerșind ajutor astfel încât să nu sfârșească strangulând persoana respectivă. Îmi era dor de Nirvana și de conversațile noastre lungi și gălăgioase în care discutam fiecare legendă despre zeii grecești, doar pentru a ajunge simultan la concluzia că Zeus trebuia castrat, iar restul aveau nevoie de terapie.

        Îmi era dor de Olivia și de Wezen care nu știau să își țină mâinile departe unul de altul și mereu făceau ce făceau și ajungeau ciondănindu-se dintr-un oarecare motiv cu Caspian. Îmi era dor de Ares și de gogoșile lui pentru care mi-aș da un rinichi la schimb. Mă temeam de stadiul în care aveam să o găsesc pe Minerva odată ce mă întorceam acasă. O lăsasem pe mâinile Oliviei, care fusese regina acelui regat în tot acest timp și aveam încredere în ea fără dar și poate. În același timp, Minnie a primit o putere gigantică într-un timp atât de scurt. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla cu adevărat în spatele cortinelor. Am ales în schimb să am încredere în familia mea. 

        Îmi era dor de unchiul meu și de glumele lui de unchi, la fel de proaste precum prăjitura făcută de Vianna pentru ziua tatei cu câțiva ani în urmă. Voiam ca să vizitez din nou alături de Luka acel copac magic din orașul St. James. Voiam să mă asigur că bunicul și bunica și-au găsit într-un final liniștea. Voiam să dansez până luna somnoroasă va fi înlocuită de soarele matinal. Să beau din cel mai bun vin găsit în Regatul Wonderland. Să ascult cei mai buni muzicieni pe care spiritul Miranei îi aducea în calea mea. Voiam să îmi beau ceaiul zilnic cu Camille, Olivia și Octavianna în timp ce Mary, Jaden și Scott se jucau împreună cu noua achiziție a grupului lor, Zen. Voiam totul și nimic în același timp.

        Acest „totul sau nimic" s-a transformat cât ai clipi în praf și pulbere când am dat ochi cu „logodnicul meu". Realizarea faptului că în locul celor doi ochi total diferiți unul de altul, vopsiți în cele două culori de albastru și verde, m-am lovit de unii străini, căprui. M-am oprit la doar câțiva pași de cele două persoane aflate în fața ușii de la intrare, ca și pălmuită de cel mai crud adevăr și am privit, fiind singurul lucru de care m-am găsit în stare.

        — Oh, aici erai, Zemora! mă întâmpină sora mea, vocea ei atât de blândă făcându-mă să tresar, luată total prin surprindere, după ce timp de luni întregi sora mea nu mi-a adresat vreun cuvânt. Sincronizare perfectă. Vreau să întâlnești pe cineva special!

        Aveam un sentiment foarte prost legat de tot ce se petrecea în aceste clipe exact sub ochii mei, simțindu-mă ca și un vinovat fără drept de apărare care își asculta sentința neputincios. Totul se derula în fața ochilor mei, iar eu nu puteam face nimic pentru a schimba ceva.

        — El este lordul Morgan Bloom, verișorul nostru, îl prezentă ea, mai entuziasmată ca niciodată, probabil nici la propria ei nuntă nu a fost atât de fericită, cât timp bărbatul se înclină ușor în fața mea. Logodnicul tău. 

        Îți bați joc de mine?!

        — Dar, am început, chinuindu-mă să procesez fiecare cuvințel pe care ea tocmai l-a rostit. E verișorul nostru!

        Incest! Dezgustător.

        — Da, aprobă sora mea din cap, zâmbitoare. Și logodnicul tău.

        Asta nu se întâmpla. Nu era posibil. Nu în viața asta, nici într-o viață anterioară, dar nici într-una viitoare. Nu!

        În regulă. Puteam face asta. Era timpul să scot la înaintare artileria grea. Asul din mâneca asului. Încercând să îmi revin șocului, mi-am reluat postura dreaptă când mi-am dres ușor glasul, pregătită să șterg acel zâmbet tâmp de pe chipul surorii mele:

        — Cred că faci o greșeală surioară.

        Ea se încruntă confuză, zâmbetul fiindu-i neatins, intact pentru câteva clipe.

        — Ce vrei să spui? tărăgănă ea, amenințându-mă din priviri înainte de a adăuga printre dinți: Surioară.

        Schițând un zâmbet prin care îmi prezentam scuzele, l-am privit într-un final pe așa-zisul meu „logodnic" și verișorul nostru apărut ca și din pământ pentru prima dată cu adevărat.

        — Îmi pare nespus de rău, domnule Bloom, am spus, făcând o reverență adâncă sub privirile lor confuze. Sunt sigură că sunteți un om bun, care merită pe cineva care să-l iubească așa cum un om merită să fie iubit. Nu sunt eu acea persoană, i-am zâmbit eu forțându-mi amarul în glas, clătinând din cap. Inima mea aparține altcuiva, iar eu de asemenea sunt promisă acelei persoane.

        Dacă aș putea, mi-aș tatua pe creier expresia de pe chipul Octaviannei. Cel mai bun lucru pe ziua de astăzi.

        — Ce vrei să spui, Zemora? tonul ei rece și monoton a revenit, înlocuindu-i zâmbetul enervant.

        — Sunt logodită. Am să mă căsătoresc cu persoana pe care eu am ales-o!

        O mare minciună, desigur, dar nu cred că era un lucru la care mă pricepeam mai bine decât minciuna. 

        — Cine? întrebă Octavianna, neîncrezătoare. Nume și titlu!

        Zâmbind atotștiutoare, mi-am încrucișat degetele la spate, admirând modul în care vena de pe fruntea Octaviannei mai avea nevoie doar de o replică din partea mea pentru a exploda. La un nume totuși, nu m-am gândit. Exista o singură persoană alături de care chiar m-aș vedea ajungând în punctul măritișului, într-un viitor îndepărtat și fericit, dar nu aveam de gând să îi rostesc numele real, nici dacă viața mea ar depinde de asta. Era mult prea prețios pentru mine și pentru el. Trebuia să găsesc o alternativă cât se poate de repede!

        — Matt Hatterson! am spus într-un final, ținându-mi bărbia ridicată, mai mândră ca niciodată. Ducele de Wonderwill!

        — N-am auzit vreodată de el! veni răspunsul surorii mele, părând mai revoltată ca niciodată.

        Ia-te uită!

        — Deoarece a fost micul meu secret până acum, mi-am așezat palma pe obraz, oftând visătoare. Ne-am întâlnit în mica mea aventură prin lume și am fost de nedespărțit de atunci.

        — De nedespărțit zici? răspunse numaidecât sora mea. Unde e el acum, mă rog? Unde ți-e inelul?

        Păstrându-mi zâmbetul, mi-am aruncat ultimul as de sub mânecă:

        — Un inel nu demonstrează iubirea lui pentru mine. Are niște lucruri de rezolvat cu propriile sale pământuri. O să fie aici la baluri, când am vrut inițial să ne facem logodna publică, dar uite cum mi-ai stricat planurile, surioară! Foarte frumos, am clătinat din cap, prefăcându-mă dezamăgită.

        Octavianna fumega. Părea mai nervoasă ca niciodată, iar eu mă simțeam mai satisfăcută ca niciodată. Zâmbind, m-am rotit ușor pe călcâie, dând să mă întorc înapoi în camera de zi pentru a discuta toate cele întâmplate cu cei care cu siguranță ascultaseră totul pe ascuns, oprindu-mă doar pentru câteva clipe pentru a rosti peste umăr, aruncând mișcarea mea finală înainte de a părăsi învingătoare această luptă:

        — Tata știe și e de acord cu decizia mea, apropo!

Now this is the Zemora I know and love. I must say, tho, I miss them a lot.