Existau atât de multe lucruri ce purtau amintiri dragi legate de ele în conacul bătrân al familiei Bloom. Lucruri despre care am uitat, care se aflau exact în fața ochilor mei, dar eu eram mult prea oarbă pentru a le vedea. Vreme de atât de mult timp, am fost atât de cuprinsă de dorința mea de a evada, de a găsi o scăpare pentru a fugi din cuibul sufocant al casei părintești, doar pentru a realiza când dorința mi-a fost îndeplinită, că deși libertatea și pura dorință de a mă simți în viață era lucrul la care încă tânjeam cu disperare, dar puține lucruri aveau să îmi aducă liniștea aceasta interioară și siguranță călduroasă incontestabilă pe care acest loc mi-o oferea.

        Puteam număra pe degete locurile în care mă simțeam cu adevărat în siguranță, fericită și liniștită. Conacul Bloom era unul dintre ele, dar cu siguranță nu primul la care m-am gândit când mi-am pus această întrebare. Era pe locul doi, cu siguranță. Nu mă puteam gândi la această persoană ce ocupa primul loc în acest clasament mintal făcut de mine fără ca pieptul să îmi fie cuprins de o durere ce prima dată când am simțit-o m-a speriat îngrozitor și chiar am sfârșit povestindu-i doamnei Myers despre toate astea. Era un gest necugetata pe care l-am făcut din disperarea de a fi luminată de răspunsuri, iar atunci când în sfârșit l-am primit, nu am avut cale de întoarcere.

        — Iubita mea, îmi răspunse ea cu un zâmbet cald și înțelegător pe chip, așezându-și mâna peste a mea. Suferi din dragoste în aceste clipe! Acesta este răspunsul pe care-l cauți.

        Câteva clipe mai târziu am regretat faptul că i-am cerut sfatul doamnei Myers, deoarece ea a cerut numaidecât detali, iar în acel moment nu eram pregătită să împărtășesc cuiva despre toată aventura mea în Wonderland. Mi-a fost greu să vorbesc despre tot ce s-a întâmplat până și cu tatăl meu pentru o bună perioadă de timp. Nu eram sigură de ce. Poate fiindcă mă temeam de faptul că odată ce aveam să vorbesc despre asta cineva avea să îmi dea o palmă rece menită să mă trezească la realitate, făcându-mă să realizez faptul că nu aveam să mă mai întorc vreodată acolo, iar tot ce mi-a rămas acum era o geantă de amintiri și dorul ce creștea pe zi ce trece. 

        Iubirea nu a fost vreodată un lucru pe care voiam să-l prioritizez. Nu când toate modelele mele în materie de relații romantice păreau că duceau lipsă de elementul cel mai important dintr-o astfel de relație. Romantism. Iubire. Dorință și lista poate continua. Nu mi-au fost vreodată oferite răspunsuri, cel puțin nu de la persoanele care trebuiau să mă învețe, cu privire la toate aceste lucruri care erau mai importante decât mi-am imaginat vreodată. Nirvana și Olivia au fost un mare ajutor cu privire la educația mea, cunoștințele mele cu privire la toate aceste lucruri ce la prima vedere pot fi considerate jenante. Ele m-au învățat tot ce Liv mi-a spus că doica mea trebuia să o facă la un moment dat, dar n-a făcut-o.

        Nu îmi condamn sora pentru lipsa acestor informații din vocabularul meu, dar nu voi uita prea repede neputința și curiozitatea care m-a acaparat atunci când Emma aducea un astfel de subiect în conversațile noastre, iar tot ce puteam să fac era să ascult și să întreb, încercând să capturez cât mai multe detali pe care până și bruneta mi-a spus că trebuia să le știu. Nu puteam să nu mă întreb însă, dacă nu cumva și ea s-a găsit în aceași situație ca și mine atunci când a ieșit în societate, iar acum se răzbuna pe mine dintr-un anumit motiv. Preferam să îi simt mânia, decât să n-am parte de niciun fel de sentiment din partea ei, lucru care se întâmpla în aceste clipe.

        Octavianna s-a izolat complet. Fugea de mine, dintr-un oarecare motiv pe care nu-l puteam descifra, dar știam că toată această atitudine rece a ei își atingea scopul și mă afecta mai mult decât ar trebui cu toate că încercam din greu să o ascund. Doi pot juca jocul indiferenței, iar dacă un lucru era știut despre mine, era acela că nu știam să pierd și nu refuzam vreodată o provocare, mai ales că unul din frații mei era cel care mă călca pe nervi și trebuia pus la punct. Era o regulă nescrisă între frați. 

        Octavianna fugea de mine, de amintirile noastre dragi care ne-au clădit prietenia, de iubirea care ne aducea împreună drept o familie. Eu una, nu fugeam. Mi-am petrecut întreaga viață fugind de emoțile mele. De tot ce se afla în fața mea. Fuga nu mă ajuta să avansez. Frica nu mă făcea să devin o persoană mai puternică, dar nici o persoană cu care aș putea să mă mândresc. Așa că nu mai fugeam. Acum m-am oprit în loc și priveam tot ce se afla în fața ochilor mei, căutând lucruri care s-au aflat exact sub nasul meu în tot acest timp, dar eu blocată în egoismul meu nu le-am văzut.

         Îmi aminteam acele patru zile din primul și singurul meu sezon londonez de parcă s-au petrecut cu doar șapte luni în urmă. Poate fiindcă pentru mine au trecut doar șapte luni de la întreaga tărășenie. De fapt, au trecut trei ani, iar acum urma să îmi fac revenirea în societate înaintând pe „piața măritișului" de parcă nimic nu s-a întâmplat. Pentru restul lumii din jurul meu nu s-a întâmplat nimic interesant, dar pentru mine? Pentru mine s-a schimbat totul.

        Grădina conacului nostru nu s-a schimbat absolut deloc. E unul din lucrurile care au fost mereu acolo, de când eu, Lian și Vianna fusesem niște mucoși insuportabili care făceau mai multe lucruri rele decât bune, neschimbat. Aceleași tipuri de flori erau plantate timp de douăzeci de ani. Florile preferate ale mamei. Același leagăn vechi pe care l-a meșterit tata cu cincisprezece ani în urmă pentru a găsi o ocupație celor trei copii mici ai lui și în același timp pentru a avea câteva clipe de liniște. Același gard înalt din fier peste care Lian a încercat să sară odată pentru a se juca fotbal cu ceilalți băieți din zonă, dar a sfârșit cu o mână ruptă și un ochi vânăt.

        Exista însă un loc liber unde odată s-a aflat o tufă de trandafiri splendidă și glorioasă pe care mama o crescuse și cu care se mândrise nespus de mult. Astăzi, priveam locul în care trandafiri mamei au fost înlocuiți de către o bancă albă care era mai mult decorativă, decât folosită în vreun fel, și nu puteam să nu surâd la amintirea întregii tărășeni. Îmi aminteam totul de parcă s-a întâmplat ieri, nu cu treisprezece ani în urmă.

        Normal că eu, Lian și Vianna am fost vinovați de dispariția acelui tufiș. Era ziua de naștere a Octaviannei, iar tata cerut ca o masă mare să fie așezată în curte ca familia noastră să se adune pentru a sărbătorii. Bunica era încă în viață, iar până și unchiul nostru s-a alăturat petrecerii, cu toate că prezența lui Caspian, Wezen sau Luka îmi era inclară la acest eveniment. Vianna s-a supărat dintr-un oarecare motiv pe care nu mi-l amintesc pe Lian, petrecându-și următoarea jumătate de oră urmărindu-l prin jurul curții pentru a-și face dreptate.

        Nu-mi aminteam cum am sfârșit fiind amenințată de mânia Viannei, dar următoarea dată când am clipit m-am trezit cocoțată în spatele lui Lian, strigându-i în urechi să grăbească pasul, fiind fugăriți de sora noastră prin curte, printre râsetele familiei noastre, care urmărea întreaga scenă ca și la teatru. În graba lui, Lian — neîndemânaticul anului — s-a împiedicat de prima piatră care i-a ieșit în cale, iar înainte de a-mi da seama de ce se întâmplă în jurul meu, atât eu, cât și Lian am îmbrățișat tufișul plin cu spini și trandafiri pe care mama l-a crescut. Vianna — câștigătoarea locului doi al concursului — s-a împiedicat de aceeași piatră, belindu-și fața alături de noi în spinii nemiloși ai tufișului. 

        O amintire a cărui dureri o puteam simții până și în ziua de astăzi. Tata a cerut ca tufișul — pe care oricum l-am cam nenorocit noi între timp — să fie mutat, astfel încât o asemenea pățanie să nu se mai întâmple sub ochii lui. Puțin știa el, copiii lui puteau găsi un loc nou în care să-și spargă capul într-un timp record, ca mai apoi să se mândrească cu asta.

        Bieții mei părinți. 

        Amintiri ca și aceasta în cauză mă trăgeau în spate și mă făceau să îmi mușc limba când subiectul „Octavianna" îmi strica pacea interioară pe care oricum mă chinuiam să o mențin zilnic. Mă făceau să sper că sora mea era încă ascunsă pe undeva, în spatele acestei persoane crude și pline de acid, deoarece persoana care colinda în aceste clipe coridoarele bătrânului conac Bloom nu era deloc Octavianna Bloom, sora mea mai mare, cea care risca să fie pedepsită de către mama noastră vitregă atunci când mă ajuta să mă strecor din fața pianului. Octavianna Sprayberry controla acum întreaga situație, iar această nouă persoană nu semăna deloc cu prea iubita mea soră mai mare.

        Probabil că și ea era conștientă de toate astea. Însă, atunci când ești înfundat în rahat până la nas, ieși mai greu.

        — Zemora! mi-am auzit brusc numele strigat, aducându-mă înapoi cu picioarele pe pământ, iar când mi-am întors capul spre persoana respectivă chipul mi s-a relaxat într-un zâmbet la vederea doamnei Myers: Acestui micuț îi este dor de tine!

        Toate gândurile reci și întunecate ce mi-au umbrit până acum capul au dispărut, ca și șutate afară pe geam când micuțul băiețel strigă la rândul său fericit când mă zări, ridicându-și brațele spre mine, zbătându-se în brațele doamnei Myers.

        — Zenny! am chicotit, făcând clona în miniatură a tatălui nostru să se zbată de două ori mai tare. Oh, băiatul meu special!

         — Sora ta te roagă să ai grijă de el, râse și doamna Myers, când într-un final micuțul își găsi locul în brațele mele, încolăcindu-și ușor brațele în jurul gâtului meu pentru o îmbrățișare rapidă, înainte de a fi distras de buclele bogate din părul meu.

        Un alt fapt care îmi trăgea o palmă răcoritoare peste față amintindu-mi că pentru familia mea din Londra au trecut trei ani lungi de când m-au văzut ultima dată, era nou-nouța achiziție a familiei noastre, Zen Sprayberry. Copilașul adorabil al lui William și Octavianna. Sinceră să fiu, aproape am avut un infarct intern când mi-a fost pus în brațe pentru prima dată, încă fiind chinuită de realizarea faptului că sora mea avea un fiu în vârstă de doi ani, iar eu am frecat menta printr-o pădure fermecată din Regatul Wonderland în loc să fiu aici, acasă, alături de ea în timpul acestor vremuri dificile.

        Un lucru care compensa pentru atitudinea de rahat pe care Vianna o avea în preajma mea, era faptul că avea un copil adorabil, care alerga prin întregul conac cât era ziulica de lungă strigându-ne numele. Mă rog, încă învăța să o facă, iar în loc de „Zemora" eu eram cunoscută sub nou-nouța mea poreclă „Zuzu", iar în loc de „Aurelian", unchiul copilașului în cauză era cunoscut drept „Aulian".

        Octavianna se mutase înapoi în conacul Bloom după ce cu un an în urmă a rămas văduvă, altă informație care mă făcu să cad în fund exact în fața doamnei Myers, care m-a pus la curent cu tot ce s-a întâmplat alături de Lian. Moartea lui William nu se afla pe cardul meu de bingo, dar cu toate că nu l-am avut vreodată la inimă pe acel bărbat, nu am putut să nu îi las o floare în fața mormântului, drept mulțumire pentru faptul că el și Octavianna mi l-au dăruit pe Zen. E singurul lucru bun care a ieșit din întregul lor mariaj, deoarece eram foarte sigură că sora mea nu a fost vreodată fericită alături de el. 

        Acum, mă trezeam cel puțin odată pe săptămână cu el în brațe, sub pretextul că „sora ta are niște lucruri de rezolvat și tu trebuie să ai grijă de el", fapt care nu mă deranja deloc în principiu, având în vedere că eu și Lian îl răsfățam pe pruncul ce se afla în brațele mele de mama focului. Ce mă deranja pe mine cu adevărat era modul în care Octavianna făcea chiar și imposibilul pentru a mă evita și o trimitea mereu pe doamna Myers pentru a comunica orice avea ea să îmi spună.

        — Normal, i-am zâmbit bătrânei care nu avea nicio vină, înainte de a adăuga: Putea însă să mă roage ea în persoană toate astea.

        Doamna Myers mi-a răspuns cu un zâmbet trist:

        — Dă-i timp. O să se dea ea pe breazdă până la urmă!

        — Sunt sigură că o va face, oftez eu, clătinând din cap: dar voi fi eu capabilă să o accept înapoi în viața mea când toate astea se vor întâmpla?

        Chipul trist al doamnei Myers aproape că mă făcu să îmi doresc să-mi retrag toate aceste cuvinte. Să mă întorc în timp pentru a-mi trage o palmă peste gură, pentru a mă opri din a le mai rosti. Era adevărul, însă.

        — Timpul vă va aduce din nou împreună, draga mea! zise ea, înainte de a se întoarce în casă, lăsându-mă la mila drăcușorului ce își lăsa balele pe umărul meu în tot acest timp. 

        Când atenția mea a căzut în totalitate pe micuțul din brațele mele, am devenit brusc conștientă de faptul că el a ascultat întreaga conversație și a înțeles chiar mai multe decât căpușorul său de doi anișori ar trebui să o facă, întrebându-mă, pronunția sa adorabilă, dar pocită, făcându-mă să mă topesc chiar atunci și chiar acolo când zise:

        — Ești supărată pe mami, Zuzu?

        Păi, n-am crezut că micuțul nostru Zen avea să îmi pună o astfel de întrebare atât de serioasă, atât de repede, dar uite că se întâmpla. 

        Eram eu supărată pe mama lui? Da, dar doar fiindcă ea era o scorpie insuportabilă că mă călca pe ultimul nerv. Dacă era cineva supărat cu adevărat în această situație, ea era. Ea făcea pe inabortabila și mă trata ca pe un rahat 24/7 când tot ce voiam eu era ca să vorbim. Să ne împăcăm și să fim din nou cele mai bune prietene, ca și atunci când eram copii. Urma să îi spun toate astea unui copil de doi anișori? Nu. Normal că nu.

        — Nu, Zenny, am clătinat eu din cap, așezându-mă pe o bancă. O iubesc pe mama ta, n-aș putea să fiu supărată pe ea!

        O minciună și un adevăr. Una caldă și una rece.

        Băiatul se încruntă curios când îmi auzi cuvintele, agățându-și pumnii în părul meu când mă întrebă cu atât de multă inocență:

        — Papa mi-a spus că eu am fost făcut din iubire. Dacă tu și mami vă iubiți, înseamnă că o să apară un alt eu prin casă?

        N-am putut să nu îmi trag o palmă mintală țeapănă la auzul cuvintelor lui. Tată, ce naiba înveți copilul acesta?

        Nu știam ce era mai impresionant, faptul că el a rostit toate astea cu atâta ușurință sau că a reținut tot ce bunicul său i-a spus. Oare cu ce îl hrănea Octavianna, având în vedere că pruncul ăsta era atât de deștept la doar doi ani? Sunt destul de sigură că eu la vârsta lui îl strigam pe tata „mami" și pe bunica „tati".

        — Nu, frumosule. Nu așa funcționează totul! n-am putut să nu chicotesc, cât timp ochișori săi gemeni cu cei ai mamei sale m-au privit confuzi. Iubirea are forme diferite și se poate găsi peste tot. Oriunde, oricum, oricând.

        — Nu cred că înțeleg, zâmbi el neputincios, dar am încredere în cuvintele tale!

        — O să înțelegi când mai crești, am spus amuzată de întreaga situație. 

        Asta mi s-a tot spus și mie când eram mică. „Ai să înțelegi când crești!" și frate! Chiar am înțeles. Am fost lovită de întreaga informație ca și de un tren în viteză ce s-a îndreptat spre mine fără oprire. 

        Să mă întrebi pe mine despre iubire nu era cea mai înțeleaptă decizie. Încă învăț să o accept și încă încercam să trec peste câteva ziduri ale nesiguranței ce au fost ridicați chiar de mine însumi în tot acest timp. Un învățăcel nu poate deveni maestru atunci când el încă învăța.

        Zen era o provocare, în principal pentru Octavianna. Eram puțin masochistă, dar adoram să o privesc în rolul de mamă. Cum și ea învăța totul și creștea zilnic împreună cu Zen, ascultând, privind și jucându-se. O făcea să pară mai puțin ,,soră mai mare înfricoșătoare" și mai mult un om obișnuit, așa cum eram și noi, restul familiei sale. Micuțul ei fiu adora să asculte povestile înflorite ale tatei cu prinți, prințese și balauri mari și răi. Povești pe care odată noi le auzeam seară de seară înainte de culcare, neputând să ne săturăm de ele. Câteodată, mă trezeam ascultând în tocul ușii povestea tatei, privind cum Zen adormea deodată cu lumânarea care se stingea sub ochii nostri, iar tata de abia ce își încheia povestea. Era un sentiment pe care n-am crezut că aveam să-l simt vreodată, dar uite că o făceam.

        În ultimul timp, Zenny prefera mai degrabă povestile spuse de mine, după ce într-o seară l-am înlocuit pe tata, care fusese prins în acte și documente și a adormit în biroul său, așa că i-am povestit lui Zen câteva ceva despre familia noastră. Mai direct, mai pe ocolite, nepotul meu a făcut cunoștiință prin intermediul cuvintelor mele cu Regatul Wonderland. I-am povestit despre pădurea în care nu se găseau copaci așa cum el știa, ci era o pădure plină de ciuperci gigantice, care mai de care având un model mai splendid decât celălalt. Zen a ascultat cu urechile ciulite mica istorioară acum modificată puțin astfel încât micul meu nepot să nu fie marcat pe viață, a celor două surori regine care au condus împreună Regatul Wonderland timp de decenii, petrecându-și fiecare zi împreună, râzând și jucându-se, de parcă ziua de mâine nu ar fi existat.  Zen iubea povestea asta. Wonderland-ul a devenit ușor subiectul lui preferat, iar de fiecare dată când ne găseam în aceeași încăpere, el voia să afle tot mai multe lucruri.

        Cum aș putea să nu îi povestesc? El, tata și Lian erau singurii care credeau și mă ascultau când venea vorba de aventura mea în Wonderland.

        Adora poveștile în care Luka era personajul principal de asemenea. Poate deoarece le spuneam cu atât de mult entuziasm și dor, fapt pentru care Aurelian mă tachina de fiecare dată când avea ocazia, numindu-l „făt-frumos pe cal alb", chestiune care la început m-a iritat cumplit, dar cu fiecare secundă care trecea pe lângă noi, iar eu și Luka eram despărțiți, trăind în două lumi total diferite, nu puteam să nu îmi doresc ca el să fie cu adevărat prințul meu frumos care își făcea intrarea dramatică pe un cal alb, dărâmând ușile conacului pentru a mă fura de sub nasul familiei mele pentru a ne întoarce la viața noastră plină de aventuri. 

        Cu câteva luni în urmă aș fi preferat să îmi bag cuțite în ochi decât să recunosc o asemenea dorință. Presupun că iubirea chiar schimbă oamenii. Gândul acesta era atât de sifopos încât în aceste clipe chiar îmi doream să îmi înfing cuțite în ochi.

        Simțindu-mă dintr-o dată extrem de obosită, cel mai probabil doborâtă într-un final de furtuna de afirmații și interjecții ce purtau o luptă pe viață și pe moarte în interiorul meu, am dat să mă ridic de pe bancă pentru a mă întoarce înapoi în casă. Sunt destul de sigură că era timpul ca Zen să aibe parte de zilnicul său somn de după-amiază, iar eu aveam de gând să îi urmez exemplul, luând-o ca pe o oportunitate de a mă odihni, somnul fiind mai nou un loc în care rare ori reușeam să îmi recapăt energia așa cum ar trebui să se întâmple de fapt. Ceva m-a oprit însă exact în clipa-n care am vrut să mă ridic, Zen odihnindu-și obrazul pe umărul meu, părând că avea într-adevăr nevoie de acel somn de după-amiază. Un zgomot de crengi rupte și doi ochi întunecați pe care de abia ce i-am zărit în tufișul din spatele gardului nostru din metal.

        Ceva — nu, cineva ne urmărea chiar în aceste clipe!

        M-am ridicat revoltată în picioare pentru a-l pune la punct pe acest individ care îndrăznea să se ascundă în tufișurile grădinii noastre pentru a face unul din cele mai josnice lucruri posibile, doar pentru a mă opri când mi-am amintit de prezența micuțului meu nepot somnoros din brațele mele. Dacă Zen pățea ceva cât timp se afla în grija mea, eu aveam de gând să îmi pun capăt zilelor înainte ca Octavianna să ajungă la mine pentru a mă ucide în cele mai groaznice moduri posibile. Planurile mele de a mă arunca direct cu capul înainte în brațele larg deschise ale primejdiei au fost alungate numaidecât din capul meu, cât timp mi-am așezat ușor mâna pe capul lui Zen, încercând să îi ascund chipul astfel încât să nu fie expus în fața acestui libidinos, care încă ne urmărea fără rușine, mai mult decât a fost deja.

        Un val de frică m-a lovit brusc la realizarea faptului că, toate astea se întâmplau cu adevărat, iar eu și Zen chiar ne aflam în aceste clipe în pericol. Dacă aș fi fost doar eu singură, poate aș fi privit această situație cu alți ochi, dar Zenny era aici, iar eu auzisem nenumărate de povești care începeam astfel, cu o mamă și un copil singuri într-un spațiu deschis, și nu mi-a plăcut vreodată deznodământul.

        — Cine e acolo? am strigat eu, patetic, de parcă chiar aveam să primesc un răspuns.

        Icnind ușor când mi-am simțit nepotul agitându-se din nou în brațele mele, am privit cum tufișul s-a mișcat din nou, înainte ca panica să mă cuprindă brusc, iar eu să zbor în cel mai adevărat sens al cuvântului înapoi în casă pentru a porni în căutarea fratelui meu, pentru a-l trimite să verifice zona. Nu aveam de gând să îl mai las pe Zen afară din raza mea vizuală până când nu știam sigur că individul misterios a plecat, iar noi eram în siguranță.

        Lian nu a găsit nimic suspect în afara unor crengi rupte exact în tufișul indicat de mine, iar tata a putut doar să râdă la îngrijorarea mea, spunându-mi că timpul petrecut în Wonderland îmi umbrea judecata, fiind în prezent blocată mai mereu în modul „de supraviețuire". Astfel, întâmplarea aceasta s-a pierdut considerată rezolvată doar pe tata și Lian, dar eu nu am mai ieșit cu Zen în grădină de una singură, iar de fiecare dată când mă găseam singurică în același loc, îmi petreceam timpul căutând persoane nepoftite care doreau aparent să primească o mamă de bătaie de la o domnișoară care nu mai avea de niciun fel răbdare pentru a le acorda prezumția de nevinovăție unor bărbați libidinoși și dubioși pe care îi căutau moartea acasă. 

Matușica Zemora, prezentă la datorie!