— Aveai de gând să ascunzi faptul că avem o întreagă familie într-un tărâm magic pentru tot restul vieții noastre?

        Pentru o fracțiune de secundă șocul și frica i-au trecut în galop chipul, când am dat buzna în biroul său în acea dimineață cu scopul de a primi niște răspunsuri. Mai că nu s-a înecat cu băutura lui, oprindu-se brusc, cuvintele mele lovindu-l exact când lichidul ușor transparent din paharul de sticlă să îi umezească buzele.

        Mi-am imaginat nopți la rând această discuție, întorcând-o pe toate părțile, trecând-o prin o mie și una de milioane de scenarii, care mai de care mai stupide, găsind tot felul de scuze și motive. Nimic nu m-a putut pregăti cu adevărat pentru această discuție, nici nu m-ar putea îmbărbăta pentru a îndepărta în vreun fel. Cu toate că m-am întors acasă, în locul la care am tânjit atât de mult timp, nu puteam să nu mă simt pierdută. Mai pierdută ca niciodată, deoarece habar nu aveam pe unde să o apuc acum. În ce direcție să o iau. Întoarcerea mea acasă a sărit câteva trepte în planul meu de lungă durată, iar acum întreaga mea viața a fost din nou dată peste cap, ca și atunci când m-am trezit în Regatul Wonderland, singură și neajutorată. 

        Dacă experiența mea departe de casă, în Regatul Wonderland, m-a învățat un lucru, era acela că nu eram singură și nu aveam să fiu vreodată. Totul s-a rezumat însă la mine însumi și la  capacitatea mea de a permite oamenilor din jurul meu să-mi fie alături. Să mă iubească și să îi iubesc așa cum fiecare om merita să fie iubit. Adevărul era că n-am fost vreodată cu adevărat singură. Pur și simplu am fost mult prea oarbă și încăpățânată pentru a vedea și celelalte persoane din jurul meu. Așa că, asta făceam acum. Permiteam familiei mele să îmi fie alături când chiar aveam nevoie de ei, iar poate astfel nu aveam să mă mai simt pierdută. În plus tatăl meu a fost mereu de partea mea.

        — Știam că această conversație este inevitabilă, oftă el, abandonând hârtiile printre care mai că nu se pierduse până acum, pentru a mă privi în ochi când continuă: dar nu credeam că avea să se întâmple atât de repede și în special nu cu tine. Ia loc, fiica mea!

       Înclinându-mi ușor capul într-o parte la răspunsul său iritant, am putut doar să îi ascult invitația, luând loc pe unul din scaunele tapițate aflate în fața biroului său. Păi, o să fie o discuție interesantă. 

        — Cu cine credeai că aveai să vorbești despre toate astea? n-am putut să nu-l întreb, abținându-mă din a-mi sprijini cotul pe brațul din lemn al scaunului, așezându-mi în schimb palmele în poală, lăsând materialul închis la culoare al rochiei mele să le încălzească. 

        — Aurelian, zise,  încrucișându-și brațele la piept, privind gânditor spre tavan. Unchiul tău a vrut să-l recruteze pentru a lupta în ceva război dat naibii ce aparent bătea la ușa acelui regat preistoric, clătină el din cap înainte de a-și coborî din nou atenția asupra mea. Nu i-am permis vreodată să vorbească despre asta cu voi, recunoscu mai apoi. Voi sunteți copiii mei, comoara mea. N-aveam de gând să-l las să vă târască într-un cimitir plin de urzici, care nici măcar nu era povara voastră de dus!

        Mi-am mușcat ușor buzele atunci, holbându-mă la pantofii mei a cărui vârf era ieșea de abia vizibil de sub rochia mea, doar pentru a evita privirea tatălui meu. Momentele de genul, în care era sentimental și permitea acestei laturi parentale să îi lumineze chipul nu puteau decât să mă lase confuză, în copilăria mea având parte de ele atât de rar, încât habar n-aveam cum să le privesc acum, când îmi erau oferite cu atât de multă ușurință pe tavă. Ar trebui să îi mulțumesc? Ar trebui să plâng, să îmi exprim recunoștința? Aveam să fiu considerată nerespectuasă dacă vocea avea să mă trădeze, iar un ton nepotrivit avea să apară, începând să-mi sape groapa. 

        — Trebuia să ne spui, i-am răspuns într-un final. Este dreptul nostru. Dreptul de a alege așa cum bunica Lily i-a permis și unchiului Henry să aleagă. 

        — Știi și despre asta? 

        — Știu tot, am aprobat din cap. 

        Lucru care era adevărat și fals în același timp. Aveam câteva găuri negre și libere ce trebuiau umplute pentru ca povestea să fie întregită, dar în rest eram destul de pusă la curent cu întreaga istorie a familiei mele. Nu știam cât de pregătită eram ca acele locuri goale să fie în sfârșit cusute, dar nu am fost pregătită nici să fiu azvârlită prin scoarța unui copac pentru a trăi una din cele mai traumatizante și epice experiențe din viața mea scurtă și neînsemnată. 

        — Ai dreptate, fu rândul tatei de a aproba din cap. E vina mea. Trebuia să vă spun, dar în apărarea mea, îți promit că am avut propriile mele motive. 

        Știam că era așa. Chiar m-am gândit în nenumărate nopți nedormite la ele și chiar am ajuns să le înțeleg, dar în același timp, copilul din mine, răsfățat și orgolios, nu putea să nu se simtă rănit și puțin egoist, luând în brațe supărarea și mânia, refuzând să îi dea drumul, cu toate că am încercat în enumărate rânduri să-l conving. 

        — Mama ta a iubit Regatul Wonderland, începu el din nou, scoțându-mă din mica transă în care tocmai ce intrasem fără să îmi dau seama. Când unchiul tău se întorcea acasă nu povești noi despre tot ce însemna adevăratul lor loc de proveniență, își petrecea zile întregi vorbind despre tot ce a afla. 

        Dacă era adevărat, nu-mi puteam aminti nimic din toate astea. Era adevărat de asemenea însă că mama a murit când aveam zece ani, iar amintirile mele cu ea erau blurate și uzate, dar păstrate într-un loc special al inimii mele.

        — Când a murit bunica ta, totul s-a schimbat totuși. Mama ta s-a schimbat, zise tata, chipul fiindu-i brusc cuprins de o tristețe familiară, una care s-a lipit de ei și a rămas astfel timp de zece ani. În durerea ei, Agatha a realizat faptul că acel loc a adus doar nefericire familiei sale. În primul rând, i-a exilat părinții, mai apoi i-a luat fratele de lângă ei și aproape a îndepărtat-o și pe ea de părinții lor, doar ca într-un final să îi ucidă și mama. A fost, zise el, luând o scurtă pauză, parcă pentru a căuta cuvântul potrivit pentru a descrie întreaga situație, o perioadă dificilă.  

        Nu îmi aminteam nici asta. Știam însă că am avut parte doar de perioade dificile după moartea bunicii. 

        — Să pierzi un părinte nu e niciodată ușor, continuă, mutându-și într-un final privirea pentru a se holba lung la hârtiile de pe masă. Tu, copila mea, știi asta mai bine ca oricine! 

         Am putut doar să îi urmez exemplul, întorcându-mi brusc capul pentru a privi oriunde, spre orice, căutând o ascunzătoare pentru ca umezeala ce mi-a trădat ochii, atacându-i când am discutat foarte clar înainte de a păși în această încăpere faptul că nu vor exista lacrimi. Nu azi, nu mâina și cu siguranță nu în fața tatei. Nu când am venit în fața lui drept o persoană neîndreptățită care cerea răspunsuri și dreptate. Judecata nu avea să îmi fie tulburată de emoții. 

        — Mama ta și-a promis că nu va permite acelui loc să-i mai fure persoanele dragi de sub nas, spuse tata, cât timp mi-am mușcat obrazul pe interior, procesând fiecare cuvânt rostit de el. Voi erați mici, tu aveai doar șapte ani. Tot ce se întâmpla în jurul tău îți intra pe o ureche și ieșea pe cealaltă. Nu a fost greu să ștergem orice urmă pe care familia Talbot a lăsat-o în viața noastră. 

        Ignorând comentariul răutăcios legat de inteligența micuței Zemora, m-am încruntat la realizarea faptului că, deși eram o întreagă gloată de oameni ce purta aceeași celulă de ADN care îi șuta sub denumirea de „rude", familia Talbot și familia Bloom, erau două familii care au luat-o pe două drumuri diferite. Asta cel puțin până când eu m-am trezit să sar cu bocancii plini de noroi pentru a strica toate planurile părințiilor mei. 

        — Am fost și voi fi mereu de acord cu alegerea ei, spuse tata. Am urât suferința pe care acel loc oribil a adus-o mamei tale, clătină el din cap, privind în gol spre băutura pe jumătate băută din paharul său. Voiam să vă protejez de tot și toate. Cred că ai aflat și tu că Wonderland-ul este un loc de care trebuie să fii protejată. 

        Se înșela aici. Am învățat multe lucruri în ultimele luni și încă mai aveam de învățat o grămadă de lucruri. Wonderland nu era un loc, o creatură cu blană și colți de care trebuia să fug ca și dracul de tămâie. Ba chiar invers. Wonderland-ul, sau mai bine zis, oamenii ce mă așteptau acum în acel tărâm făceau parte din familia mea. Sunt persoane alături de care am luptat și în dreapta căruia aveam să mă întorc, deoarece știam că acela era locul meu. Singura persoană de care trebuia să fiu protejată eram chiar eu însumi. Nimeni nu poate să te pună la pământ din punct de vedere psihic așa cum propria ta persoană putea să o facă atunci când sfârșeai disprețuindu-te pe tine însuți. Știința asta atât de bine.

        — Chiar am crezut că ai murit, fiica mea, aruncă într-un final tata bomba, făcându-mă să îmi ridic privirea spre el pentru a-i întâlni ochii, gemeni cu ai mei. Am plănuit o înmormântare. Aproape te-am declarat decedată, când Henry a apărut la ușa mea pentru a-mi explica întreaga situație.

        Înghițind în sec, am renunțat la postura dreaptă și inconfortabilă în care am rămas înțepenită din prima clipă în care m-am așezat pe acest scaun, încrucișându-mi brațele la piept când m-am trântit încet de spătarul tapițat al scaunului, așezându-mi piciorul drept peste cel stâng, oprindu-mi anxietatea din a-l mai chinui cu spasmele bruște ce-mi făceau pantoful să se lovească ușor de podeaua din lemn din nou și din nou, purtând spre urechile mele zgomote ce puteau doar să mă agite mai mult.

        — Am vrut să-l ucid, îmi recunoscu el atunci. Cumnatul meu sau nu. Habar nu am cum ai ajuns să-l urmezi în Regatul Wonderland, dar omul acela ți-a pus viața în pericol. Dacă nu veneam cu ideea școlii din Paris reputația ta ar fi fost compromisă! 

        Reputația mea? Oh, habar n-avea ce urma să fac eu cu așa-zisa mea reputație din acest loc groaznic. Reputația mea era ultimul lucru la care m-aș putea gândi în miez de noapte, când nu pot dormi, în timp ce vreo trei coșmaruri groaznice îmi băteau la ușă.

        — Nici să nu aduc în discuție faptul că am fost nevoit să îți mint frații timp de doi ani, timp în care n-am știut ce se întâmplă cu tine! Am fost nevoit să am încredere în unchiul tău, persoana care era prima pe lista mea de neagră!

        Strângând din buze, privind oriunde, doar nu în direcția lui, am realizat faptul că mânia ce clocotea odată în interiorul meu fusese brusc înlocuită de tristețe. O tristețe atât de intensă și secătuitoare, încât cu greu mi-am înghițit la loc un suspin. Nimic din tot ce s-a întâmplat în Regatul Wonderland cu mine nu este din vina tatălui meu. Găsirea unui vinovat pentru niște lucruri care s-au întâmplat și sunt destul de sigură că s-ar fi întâmplat indiferent de situație era o pierdere de timp în aceste clipe. Tristețea ce mi-a acaparat trupul reuși doar să mă facă să conștientizez cât de obosită eram de fapt. Cât de mult mă putea irita această ocolire a găsiri unei concluzii abătându-mă de la drum pentru a găsi un vinovat. N-avea niciun rost. 

        — Am încercat zile întregi să găsesc o intrare, un portal spre Regatul Wonderland, pentru a veni după tine, începu tata din nou, ridicând într-un final paharul de pe masă pentru a goli și jumătatea rămasă în el. Mama ta vorbise la un moment dat despre un portal în pădure, în scorbura unui copac. Pe acolo se întorcea Henry când nu avea parte de ajutorul vreunui portal umblător. Când l-am găsit într-un sfârșit, zise, trântind paharul înapoi pe masă, mi-am luat țeapa secolului. Drăcovenia nu funcționa. N-a funcționat vreodată!

        Misiune sinucigașă, într-adevăr. Dacă puterile mele nu m-ar apărat ca și un scut atât direct, cât și indirect, nu cred că aș fi supraviețuit primei mele zile în Regatul Wonderland.

        — Venirea mea în Wonderland a dat întregul regat peste cap, am spus într-un final, clătinând ușor din cap. Ca și o piesă dintr-un puzzle care a întregit totul după ani întregi în care a fost incomplet. 

        — Sunt fiica ta, am aprobat din cap. Sunt în același timp propria mea persoană care merită să decidă asta de una singură.

        — Povara unui întreg regat de care nu aparții nu ar trebui să cadă pe umerii tăi, Zemora!

         Am râs la auzul cuvintelor lui. Asta mi-a spus și unchiul meu la un moment dat. Mi-a dat opțiunea de a mă întoarce acasă pentru a-mi relua viața monotonă și plictisitoare. Mi-a dat opțiunea de a mă scăpa, de a fugi de luptă. Mi-a deschis ușa spre ieșirea pierzătorilor, dar cum am spus, eu sunt propria mea persoană. Eu sunt cea care decide cum are de gând să își facă ieșirea și deși nu eram tocmai mulțumită cu situația mea actuală, povestea mea nu era pe sfârșite. Ba chiar deloc. Aveam o grămadă de lucruri de spus și de făcut, iar tot ce s-a întâmplat până acum era doar începutul.

        — E prea târziu pentru asta acum, am chicotit, surprinzându-mă până și pe mine însumi cu răceala ce se auzi inevitabil în el.

        — Ce vrei să spui? se încruntă el spre mine. 

        Preferam să port o discuție cu vechea mea prietenă trădătoare, Emma în care aruncam toate cărțile pe masă pentru a ajunge la un numitor comun, după ce întreaga noastră situație a rămas și va rămane pentru totdeauna în aer, decât să îi povestesc tatei tot ce s-a întâmplat în cu mine în Regatul Wonderland. Era din păcate un eveniment pe care nu-l puteam evita, oricât de mult mi-ar plăcea să o fac. Eram foarte tentată să îi spun „Păi, am intrat, am tăbăcit niște funduri și m-am întors acasă" pentru a încheia totul mai repede, dar știam foarte bine că nimic din toate astea nu avea să-l mulțumească pe tata. Nimic din tot ce aveam să îi povestesc nu avea să-l lase cu un gust prea dulce în gură de asemenea, dar cum am zis, era o conversație inevitabilă. 

         Am privit cu atenție cum chipul tatei a trecut de la îngrijorare, la groază și mânie, ca mai apoi ochii să îi sclipească în scurte clipe de mândrie, doar pentru a se întoarce într-un final la mânie și pură teroare, iar pentru o bună perioadă de timp chiar credeam că tata avea să scoată un pistol din sertarul biroului său pentru a porni la vânătoare de iepurii. Puteam citii foarte clar întrebarea „unde naiba e Henry când ai nevoie de un sac de box?" în ochii lui.

        I-am povestit despre diminețile în care mă trezeam cu vânătăi pe trup fără să știu de ce și de unde le-am putut obține. I-am povestit despre cum m-am împrietenit cu frumoasa soră a Regelui de Inimă Roșie, doar pentru a afla după ce ea a murit în brațele mele că era o trădătoare la fel ca tot restul Armatei Roșii. I-am povestit despre verișoara noastră, Cab și despre cum am aflat din greșeală faptul că eram rude, ea fiind chiar singura mea rudă rămasă în viață în Armata Roșie, provenind din partea bunicii mele, Alice.

        Dacă reacționa astfel doar la evenimentele petrecute cât timp am fost ascunsă sub acoperișul Armatei Roșii, eram îngrijorată de reacția lui când aveam să îi povestesc despre Luka, Minerva și Nirvana.

        — Deci nenorocitul acela mi-a furat arma! pușcă tata din degete când m-am abătut de la ordinea cronologică a întâmplărilor pentru a-i dezvălui faptul că Nirvana a ucis-o pe Emma cu un pistol furat din casa noastră. Am crezut că Lian a încercat să o impresioneze pe sora Maria și a scăpat arma în lac, din nou!

        Ah! Uitasem complet de toată idila romantică — eșuată — a fratelui meu, care era îndrăgostit de o măicuță ce lucra la biserica frecventată de noi. Oh, frate, măicuța Lacey era cel mai probabil foarte supărată pe mine, deoarece obișnuiam să îi duc din tarta cu mere făcută de doamna Myers în fiecare duminică. Era tradiția noastră. Ea îmi asculta gândurile stupide și mă asigura că nu aveam să ajung în iad din cauza lor, iar eu o hrăneam cu deserturi. Probabil că urma să aibe parte de un pre-infarct odată ce aveam să îi povestesc faptul că am incinerat practic un om. Sau ce naiba o fi fost Leo.

        — Am făcut niște lucruri, tată, m-am trezit spunându-i cuvintele pe care mă temeam să le rostesc. Unele pe care nu regret absolut deloc că le-am făcut, dar mi-e rușine să te privesc în ochi de frica faptului că, tu mai putea privi diferit odată ce afli tot ce am făcut. Mă temn că te-am dezamăgit.

        M-am urât pentru modul în care am icnit în clipa-n care tata mi-a oferit unul din zâmbetele sale calde. Îmi era atât de frică de faptul că, odată ce avea să afle faptul că am ucis pe cineva, nu aveam să mă pot ascunde vreodată în spatele lui, fiind în continuare micuța lui fetiță specială.

        — Oh, micuța mea, clătină el încet din cap. N-aș putea fi vreodată dezamăgit de tine. Tu și frații tăi sunteți puterea mea de a trăi!

        Lacrimi fierbinți și sărate mi-au ars ochii în acele clipe, forțându-mă să rostesc gâtuit, agățându-mi mâinile de mânerele scaunului căutând un colac de salvare pentru a evada din marea de rușine și frică în care am sărit fără să îmi dau seama:

        — Am ucis pe cineva!

        N-am putut respira câteva clipe îndelungate, așteptând și privind cum modul în care tata digeră întreaga informație se citea cu atâta ușurință pe chipul său. Nu a durat mult până când zâmbetul său a reapărut nevătămat pe chipul său când spuse:

        — Te iubesc, Zemora.

        Clătinând din cap, neputincioasă, aproape m-am ridicat în picioare curpinsă de șoc, dând drumul lacrimilor ce nu mai puteau să fie ținute în frâu, când i-am spus, urând modul în care vocea mea a răsunat în încăpere fiind de nerecunoscut:

        — N-ai auzit ce am spus? Am ucis pe cineva! E de neacceptat, tată!

        — Ai făcut tot ce ai putut pentru a supraviețui, zise el încet, privindu-mă atent. Pe timp de război, fiica mea, mai bine plânge familia altcuiva, decât propria ta familie!

        Acum că m-am pornit și pentru prima dată în cei optsprezece ani de viață m-am simțit ascultată de tata, fără ca pic de judecată să răsară la sfârșitul conversației, eram de neoprit:

        — N-am să fiu vreodată o domnișoară drăguță și finuță care pășește ca și o lebădă prin Societatea Londoneză pentru a-și găsi un soț. Eu nu-mi doresc asta! Eu vreau..mai mult! Știu că pot mai mult!

        — Zemora, zise tata, într-o încercare eșuată de a mă opri.

        — Nu vreau asta! Crezi sau nu, în Regatul Wonderland am găsit ce am tot căutat și visat, tată! am zis, ștergându-mi ușor lacrimile cu podul palmei. Am găsit acea fericire despre care mama vorbea tot timpul. Am găsit iubire. Am găsit vântul ce-mi întețește focul! Am găsit un întreg regat care-mi înțelege potențialul!

        — Înțeleg, surâse el, încercând din nou să mă oprească, doar pentru a eșua din nou.

        — Tu înțelegi, am pufnit, ridicându-mă în picioare pentru a mă plimba iritată prin fața biroului său. Eu înțeleg. Lian înțelege. Știi cine nu înțelege? Octavianna! Ea nu mă înțelege și nu o va face vreodată, știi de ce? Pentru că nu vrea să o facă! Vrea să mă căsătoresc și să nasc zece prunci și să stau ca și o ciufută să bârfesc jumătate din societate cu celelalte femei. Lucru care, nu mă înțelege greșit, nu-l judec, doar că nu e ce îmi doresc, iar ea nu înțelege! Acum, nu vorbește cu mine! De când m-am întors acasă o vorbă nu mi-a spus. A angajat-o aparent pe doamna Myers să îi fie mesager, iar ea mă pune la curent cu planurile ei de a mă logodi cu Oliver Persky!

        Într-un final, m-am aruncat gâfâind înapoi pe scaunul meu, oferindu-i oportunitatea tatei de a spune în sfârșit ceva până când o altă frustrare de a mea avea să fie vomitată de mine din nou.

        — Persky? se încruntă el uimit. Prietenul meu, Persky?

        Pentru câteva clipe, păru din nou îngrozit de dezvăluirea mea, de parcă nu îi venea să creadă ce îi auzeau urechile. Credeam că el era cel care a plănuit întreaga noastră „relație". Mă înșelasem?

        — Persky te curtează?!

        Am aprobat ușor din cap, înghițind în sec la vederea mâniei din ochii lui.

        — E inadmisibil! izbucni el, lovindu-și palma de masa din lemn a biroului. I-am spus foarte clar să nu îndrăznească să se apropie de tine!

        — Da? m-am trezit rostind, buimacă. 

        Tata clătină din cap dezamăgit când îmi spuse:

        — Am să o rezolv eu și pe asta, oftă el. Nu te îngrijora. Credeam că am fost foarte clar când v-am spus că voi, copiii mei, vă veți căsătorii doar din dragoste, nu din obligație!

         Pentru prima dată în acea zi, am oftat ușurată. Nu îmi puteam închipui o altă informație care mi-ar putea aduce o asemenea liniște interioară ca și aceasta. De fapt, puteam.

        — Cred că sarcina i-a afectat creierul surorii tale, oftă el, neputincios. Cum să spună o asemenea atrocitate? Știi, ar trebui să îl luăm pe Zen o perioadă la noi. Poate puțină odihnă o să îi aducă înapoi capul pe umeri!

        N-am apucat să îi mulțumesc tatei pentru acest fapt, fiindcă el m-a luat prin surprindere, spunând brusc:

         — Spune-mi totuși, când îl voi întâlni pe acest gentlemen care ți-a furat inima? calmul din glasul lui mai că nu mi-a adus fiori pe șirea spinării. Vreau să știu cât timp mai am să îmi reorgamizez colecția de puști și animale împăiate de la ultima vânătoare pe care am avut-o cu fratele tău.

        Am avut nevoie de câteva secunde pentru a înțelege cu adevărat ce voia el să spună cu toate astea, fiind încă prinsă în euforia adusă de ușurarea faptului că în sfârșit puteam dormi liniștită noaptea, știind că tata nu avea să permită ca Octavianna să facă tot ce voia ea din viața mea. Când am conștientizat într-un final adevărul din spatele cuvintelor sale, mi-am simțit ochii mărindu-se brusc, nevenindu-mi să cred ce tocmai mi-au auzit urechile.

        — Tată!

        — Niciun bărbat nu este suficient de bun pentru fiicele mele!

Oh, well. Cum se întoarce roata.