ZEMORA 🦋

        — Am pierdut-o odată! N-am de gând să îmi pierd din nou sora mai mică doar pentru că tu nu știi cum să fii o soră mai mare!

        Când eu, Lian și Vianna eram doar niște copii, ne-a fost interzis să intrăm în biroul tatei. Ca să se asigure că nu îndrăzneam să încălcăm această regulă, doica ne-a spus că un monstru se ascundea sub biroul lui, iar în sertarele biroului bebelușii monstrului trăgeau câte un pui de somn zilnic. Monstrul asculta doar de tata și adora să mănânce copii neascultători ce îndrăzneau să nu-i respecte spațiul personal. Un copil de șapte ani a putut doar să creadă și să se teamă de cele auzite, așa că până la vârsta de paiprezece ani nu am intrat în biroul tatei.

        Acum, la cei nouăsprezece ani ai mei de abia împliniți, sau mai bine zis, teoretic vorbind douăzeci și unu de ani, îmi petreceam marea parte a timpului închisă în biroul tatei. Ascunsă. Cât mai departe de ochii societății.

        Îmi aminteam ziua în care Lian a intrat ca și un vârtej pe ușile conacului, cu mine pe jumătate inconștientă în spate. Am numărat chiar cele treisprezece trepte pe care el le-a urcat câte trei deodată în graba lui de a mă duce departe de gerul lunii februarie ce făcu țurturi să se formeze pe ramurile copacului și gheață pe drumul din fața casei. Îmi aminteam cum i-am cerut scuze lui Lian din nou și din nou, din motive care pe moment îmi bombardaseră creierul unul după altul, dar acum nu mi le puteam aminti.

        Nu știam cum mi-am găsit puterea de a-mi ridica ușor bărbia din umărul lui Lian pentru a privi în jur, dar pentru câteva clipe bune am uitat și cum să respir, cuprinsă de dor și de durere, cât timp ochii mă ardeau din ce în ce mai tare cu fiecare obiect și părticică din casă pe care o recunoșteam. Fiecare colțișor mă lovea cu câte o amintire. Fiecare obiect derula prin fața ochilor mei o imagine de mult pierdută. Mă simțeam de parcă într-o plimbare rapidă la piața de vechituri mi-am găsit păpușa preferată de mult pierdută.

        — Ai venit să-ți ceri scuze, Aurelian? glasul surorii mele fu primul ce mă întâmpină imediat cum ușa de lemn s-a trântit în urma noastră, făcându-ne prezența cunoscută de întreg conacul. Te-ai certat cu mine în ziua de Crăciun așa..

        Octavianna, mai frumoasă și mai tânără ca niciodată, deși pe atunci nu eram sigură cât de mult timp trecuse cu adevărat în Londra pentru a ști câți ani avea, se opri la jumătatea scărilor, cu chipul palid, alb ca și varul, privind confuză de la fratele la sora ei. Orice ar fi vrut să spună, cuvintele i s-au stins treptat, glasul ei refuzând să le mai dea sunet pentru a țopăi din gura ei. Chipul Octaviannei era palid. De parcă o fantomă tocmai ce a apărut în fața ochiilor ei. Eu eram fantoma.

        Eram trecută de atât de multe sentimente contradictorii încât oboseam doar încercând să le indentific pe fiecare. Poate ai crede că primul lucru pe care îl simțeam acum, întoarsă acasă așa cum mi-am tot dorit, ar fi ușurare. Probabil că și ușurarea se ascundea undeva pe aici, în vreun colț îndepărtat, dar principalul sentiment ce îmi acapara întreg corpul, făcându-l să tremure ușor în brațele lui Lian era frica.

        Frica de prezent. Frica de viitor. Frica de trecut.

        Ultima dată când am fost acasă eu și Octavianna avusesem o cearta monstru. Nu știam cât timp a trecut mai exact de atunci, având în vedere că în Regatul Wonderland timpul zboară diferit față de tărâmul din care provin eu, dar a trecut destul de mult timp în care am întors întreaga ceartă pe toate părțile pentru a realiza faptul că nu e vina mea. Eram obosită și n-aveam de gând să o mai las pe Octavianna să îmi controleze viață. Să îmi decidă viitorul. Îmi era însă foarte dor de sora mea. Ce n-aș da la schimb pentru o îmbrățișare de-a ei în momentul ăsta. Acum însă se holba la mine se parcă aș fi vreo atrocitate lăsată drept pedeapsa le acest pământ și nici măcar nu o puteam învinui pentru asta. Era atât de dureros, mai ales că ea se afla la doar câțiva pași de mine. Oare era supărată pe mine? Oare mă disprețuia cumplit? Credea ca sunt nerespectuoasă? Habar n-aveam. Știam doar că nu eu una nu eram supărată pe ea, ci de fapt îmi era dor de ea. De asta îmi era frică de trecut.

        Ce aveam să mă fac acum? M-am aruncat cu capul înainte în acel portal fără să am un plan anume, iar acum eram din nou băgată în rahat până la nas. Eram maestră când venea vorba de intratul în asemenea buclucuri. Mereu sfârșeam astfel dintr-un motiv sau altul. Indigo era de negăsit. Habar n-aveam ce se întâmplă cu Luka și ceilalți înapoi acasă, în Wonderland și habar n-aveam pe unde să o apuc acum, în prezent. Ar trebui să mă simt în siguranță, doar eram cu familia mea, dar mă simțeam atât de speriată încât dacă nu urma să am un atac de panică în decursul acestei zile, sigur aveam să intru în comă din cauza oboselii. Asta era frica mea de prezent.

        Acum, fiind captivă sub privirea rece și distantă a surorii mele, mă simțeam ca și un străin în propria-mi casă. Voiam să mă rotesc pe călcâi și să plec oriunde văd cu ochii, cât mai departe de acest loc pentru care odată mi-aș fi sacrificat propria mână pentru a mă întoarce la el. Oriunde m-aș putea ascunde, știam că voi fi bântuită pentru tot restul zilelor mele de acea privire, de acele cuvinte nerostite din ochii surorii mele. De confuzie și de durere.

        Așteptam să acționeze cumva, în vreun fel. Să țipe, să urle. Să mă dea afară din casă. Să se întoarcă la rândul ei pe călcâie pentru a pleca, pentru a mă lăsa cu ochii în soare. Să mă ignore complet drept pedeapsă și să își continue ziua de parcă nimic nu s-a întâmplat. Orice. Râul de sentimente din ochii ei îmi spuneau însă ceea ce buzele ei refuzau, sau nu putea în aceste clipe, să rostească. Faptul că nu urma să am parte de aceași reuniune emoționantă pe care am avut-o cu fratele meu. Nu așa îmi imaginasem că întoarcerea mea acasă avea să decurgă. 

        Eram pregătită să înfrunt multe lucruri înspăimântătoare, printre care și sentimentele mele pentru Luka Tamarson, nu eram însă pregătită să înfrunt mânia propriei mele surori. Ce putea crede ea în aceste momente despre mine? Ce i-a spus unchiul Henry despre locația mea din tot acest timp?

         Nu apucasem să vorbesc prea multe cu Lian, deoarece acesta se grăbise să mă aducă înapoi acasă, cât mai departe de gerul nopții de Crăciun ce îmi lovise corpul de parcă ar încerca să mă congeleze chiar atunci și chiar acolo, fără milă. Oare Vianna mă crezuse moartă în tot acest timp? Oare Vianna credea că eu am abandonat această familie în tot acest timp pentru a scăpa de problemele mele rămase închise între pereții acestui conac bătrân?

        Probabil ea avea să îmi dea cu ceva în cap dacă o întrebam așa ceva. Pe cât de vinovată mă făcea să mă simt prin simplul fapt că stătea în mijlocul scăriilor și nu făcea absolut nimic, doar să privea de parcă aș fi moarte însuși, nu aveam să îi arăt vreodată acest lucru. 

        Vag, prin urechile mele pe jumătate înghețate, l-am auzit pe Lian strigând după doamna Myers, strigând ca focul să fie pregătit și pături să fie aduse pentru a mă salva de la o posibilă răceală zdravănă ce îmi făcea cu mâna din tocul ușii. Am văzut cameristele trecând prin fața mea, agitându-se în jurul nostru pentru a pregăti tot ce fratele meu ceruse. Am văzut-o pe doamna Myers ieșind îngrijorată din bucătăria conacului, doar pentru a se împiedica la jumătatea drumului când zări și ea la rândul ei, fata ce odată fusese mezina contelui Bloom, dar acum înainte de toate astea, era Trandafirul Albastru al Armatei Negre și era un soldat ce nu își încheiase treaba pe front, ci fusese trimis forțat acasă, înaintea celorlalți. 

        Doamna Myers izbucni numaidecât în lacrimi, șoptind un „copilul meu dulce și frumos" înainte de a sfida legile naturii când zbură peste cei cinci pași țepeni ce ne distanța una de alta pentru a-mi bombarda chipul cu săruturi printre îmbrățișare atât de călduroasă și de blândă din care nu voiam să mă mai desprind vreodată. M-am alăturat ei imediat, dând frâu lacrimilor fierbinți ce în tot acest timp au așteptat să fie vărsate peste această rană ce fu atât de mult timp deschisă, fără șanse de a fi vindecată de altcineva decât ei. 

       Doamna Myers, adevărata mea mamă. Aurelian, fratele meu și cel mai bun ascultător de care o soră mai mică ar putea avea nevoie. Octavianna, ce odată fusese preaiubita mea soră mai mare pe care când eram foarte mică voiam să o țin de mână tot timpul. Tata, care era eroul meu și mereu va fi, deoarece cum m-a protejat el de toate lucrurile de care nu credeam că urma să am nevoia de a fi protejată, nu a făcut-o nimeni. 

        — Îți mulțumesc Ție, Doamne! șopti doamna Myers cu chipul afundat în umărul meu, înainte de a se ridica ușor pentru a-mi săruta tâmpla. Mi-ai adus copilul acasă! Doamne, mulțumesc!

         Cuvintele ei au reușit doar să îmi întețească lacrimile, până când am sfârșit luptându-mă cu propriile sughițuri în încercările mele de a-i spune doamnei Myers că eram bine, sănătoasă și o iubeam mai mult decât putea străluci stelele pe cer. Tot ce a ieșit gâtuit printre buzele mele era un chinuit „te ubec" care îl făcu până și pe Lian, care ne privea cu lacrimi în ochi, luând niște pături de la o cameristă, să izbucnească din nou în lacrimi, acoperindu-și gura cu palma.

        În sfârșit, în brațele ei, m-am simțit în siguranță. M-am simțit bine venită acasă. M-am simțit de parcă acesta era locul de care eu aparțineam și în care mereu voi fi bine primită, indiferent de timp sau situație. M-am simțit iubită. Am simțit acea iubire părintească după care orice copil tânjea și pe care puțini o primeau mai ales în timpurile noastre. Doamna Myers a fost cea care m-a învățat că familia nu este legată doar de sângele ce ne curge prin vene, ci de iubirea ce ne unește, ce ne leagă unii de alții pentru totdeauna. Ce ne face să ne lipim unul de altul pentru tot restul vieții, fără să îndrăznim să ne dăm drumul unul altuia vreodată, deoarece familia era eternă. Iubirea era eternă. Iubirea unei mame era eternă și impenetrabilă.

        Am fost o proastă în tot acest timp, prinsă în propria mea mentalitate copilărească. Am fost atât de oarbă și de arogantă. Iubrea exista. Iubirea era un lucru real, nu vreo slăbiciune. Iubirea era un sentiment înfricoșător de care puteai fugi, dar nu și ascunde. Era un sentiment ce te făcea puternic și după care fiecare om colinda acest pământ în neștire, căutând și tânjind după ea. Iubirea nu a fost și nu va fi vreodată o slăbiciune, ci de fapt, eu eram mult prea slabă pentru a accepta faptul că există, iar eu eram plină de iubire, ci în același timp eram înconjurată de persoane ce așteptau ca eu să le returnez sentimentele oferite. 

        N-am conștientizat cât de importantă a fost doamna Myers, care a dormit pe un scaun lângă patul meu în nopțile în care fusesem bolnavă pentru a se asigura că febra nu avea să mă doboare. Doamna Myers, cea care în fiecare an de ziua mea reușea cumva să mă fraierească și să mă surprindă cu un tort chiar mai gustos decât cel din anul precedent. Doamna Myers, cea care m-a văzut atât de deranjată de cadourile mult prea sugestive pe care Oliver Persky mi le trimitea și a venit cu ideea de a le pune într-o cutie pentru a le da foc. Cea care când Vianna s-a căsătorit și s-a făcut nevăzută vreo trei luni cu tot cu luna ei de miere, l-a adus pe unchiul Henry, care mereu reușea să mă înveselească, și pe Lian, acasă pentru a nu mă mai simții atât de singură. 

        Harriet Myers a fost părintele care m-a crescut. Harriet Myers este mama de care nu credeam că aveam nevoie. Părintele care m-a luat sub aripa ei într-o zi cu soare și de atunci copilul ei am fost. 

        Nu-mi aminteam când Lian ne-a înfășurat atât pe mine, cât și pe doamna Myers cu o pătură mare și călduroasă, dar cum niciuna din noi două nu păru pregătită — și nici nu cred că aveam să fiu vreodată pregătită pentru asta— să rupă îmbrățișarea, ne-am trezit amândouă înfofolite în cea mai mare și groasă pătură pe care presupun că au găsit-o în casă. Îmi aminteam însă panica prostească și intensă ce mi-a făcut întreg corpul să se cutremure când două brațe ne-au înconjurat pe mine și doamna Myers, iar într-un final, genunchii mi-au cedat, doborâți de frigul ce încă îmi ținea captiv întreg trupul, astfel mi-am găsit un loc pe podeaua din lemn a conacului, trăgându-i și pe cei doi cu mine în jos.

        Pentru câteva clipe n-am știut cine mai exact s-a alăturat reuniunii noastre. Speranța că sora mea, Vianna s-a dat într-un final pe breazdă și a reușit să își urnească trupul din capul scărilor, loc în care păru că rămase blocată din prima clipă-n care Lian a intrat cu mine în casă m-a făcut să scap un oftat tremurat printre buze, fără să mai încerc să-mi ascund lacrimile în vreun fel. Când eram mică, am crezut cu tărie o lungă perioadă de timp faptul că sora mea avea puteri tămăduitoare, deoarece ea fusese singura persoană care îmi putea calma furia și micile crize de furie prin doar o simplă îmbrățișare. Mama noastră fusese amuzată de acest fapt și a numit-o pe Vianna „micuța ei infermieră". 

        Unde era „micuța infermieră a Agathei Bloom" în aceste clipe? Nu mă îmbrățișa pe mine, asta-i clar. Octavianna Sprayberry încă mă privea din capul scărilor de parcă aș fi o străină ce tocmai a intrat în casa ei, fapt care mă lovi direct unde doare mai tare ca și milioane de cuțite aruncate cu succes în spatele meu. Mă privea de parcă aștepta ca eu să îmi cer scuze pentru o crimă pe care nu am făcut-o, dar ea era ferm convinsă că eu eram vinovată.

        Dar stai. Dacă Octavianna nu era persoana ce plângea acum tăcut cu capul sprijinit de umărul meu, atunci cine era? 

        Aurelian Bloom? Părul castaniu ce îmi mângâie ușor obrazul când am privit ezitând spre el îmi confirmă pentru un sfert de secundă acest fapt, doar ca glasul fratelui meu mai mare, care încă ruga personalul să îmi pregătească o baie caldă sau să pună lemne în șemineu pentru a încălzi living-ul nostru, tăie cu o linie roșie întreaga mea teorie, făcându-mă să îmi sprijin ușor obrazul de boneta de pe capul doamnei Myers pentru a-l privi pe tânărul moștenitor.

         Dacă nu era vorba despre Lian, atunci o singură persoană putea să fie intrusul care s-a auto invitat în îmbrățișarea noastră.

        — Tată? mi-am auzit vocea rostind, o șoaptă îndepărtată și de abia auzibilă. 

        William Bloom. Capul familiei noastre. Singurul nostru părinte biologic rămas în viață, tremura încet și tăcut ascunzându-și lacrimile în umărul meu, strângându-mă mai tare la pieptul său când îmi auzi vocea drept confirmare. Plânsul era un lucru normal, chiar terapeutic dacă mă întrebai pe mine, dar să îți vezi părintele plângând nu se va afla vreodată pe lista de lucruri care mă făceau să mă simt confortabil. Era atât de greșit în atât de multe feluri, habar n-am cum ar trebui să reacționez la un astfel de tablou. Nu după ce întreaga mea viață am crezut că el nu este capabil de așa ceva, fiind cea mai puternică și uimitoare persoană ce ar putea păși pe acest pământ. 

        Era greșit, însă. Toate aceste gânduri erau greșite, deoarece tata era și el un om. Nu era indestructibil și cu toate că nu arăta prea des acest lucru, avea sentimente și trecea prin rahaturi așa cum și eu am înfruntat și voi tot înfrunta pe parcursul vieții mele. Înainte de toate însă, era părinte, iar acest fapt nu amortiză deloc lovitura pe care cuvintele lui mi-au săgetat-o direct în suflet când acesta rosti, vocea fiindu-i o copie a șoaptei mele anterioare:

        — Slavă cerului că ești bine, fiica mea!

        Cinci luni mai târziu, eram acasă și îmi pregăteam ieșirea în societate, din nou. De fapt, îmi pregăteam revenirea în societate, după absența mea de aproape trei ani. Pentru mine, cu adevărat au trecut doar șapte luni și practic tocmai ce am împlinit nouăsprezece ani, dar teoretic aveam douăzeci și unu de ani, și mi-am petrecut ultimii trei ani din viață studiind în Paris, devenind domnișoara acceptabilă și demnă cu care familia mea se mândrea. Cel puțin, asta credea întreaga Societate Londoneză. Adevărul era altul și era știut doar de membrii familiei mele care au crezut în cuvintele mele și mi-au ascultat povestea.

        Trei ani au schimbat multe lucruri, iar familia mea nu mai era la fel. În principal frații mei nu mai erau așa cum îmi aminteam eu sau mai bine zis, relația lor. Lian și Vianna mereu fuseseră doi certăreți irecuperabili, dar n-au întrecut vreodată limita și mereu au avut parte de certuri copilărești despre care uitau după o oră și se întorceau la a fi pașnici unul cu altul. Acum, cei doi purtau o ceartă soră cu moartea în încăperea alăturată și mă temeam că își aruncau cuvinte de la care nu mai era cale de întoarcere.

        — Nu te băga între mine și Zemora, Aurelian! strigătul Viannei mă smulse dintre gânduri și aproape că mă sperie afară din propriul meu trup. E treaba noastră!

        — O distrugi! O controlezi! Nu ești mama ei ca să decizi cu cine se căsătorește sau nu!

        Mi-am ronțăit obrazul, odihnindu-mi bărbia în palmă cât timp doar pereții de un albastru spălăcit mai erau martori la scena cauzată de cei doi.

        — Ce? râse brusc Octavianna, iar eu știam foarte bine ce urmează. Încerc să o salvez! Aproape ne-a distrus familia când a plecat la Paris pentru a deveni o curvă. Cine crezi că o să o accepte acum așa cum e?

        — Octavianna Bloom! Cum îndrăznești?!

         Eram o curvă. În ochii surorii mele mai mari eram o curvă. Ar trebui să reacționez în vreun fel la asta. Ar trebui să fiu nervoasă. Ar trebui să mă ridic și să îi arăt Octaviannei cine era cu adevărat Zemora Bloom. Dar nu eram nervoasă. Nu simțeam absolut nimic. Mă simțeam goală.

         Tata a intrat în biroul său atunci, mi-a aruncat o privire, m-a văzut ghemuită pe scaunul său de birou, s-a încruntat, și-a întors confuz capul spre peretele subțire ce ne despărțea de cearta frațiilor mei și a ieșit din încăpere.

         Câteva minute mai tarziu i-am auzit vocea din cealaltă încăpere:

         — Nu vă mai certați ca doi răzgâiați și mergeți să vă îmbrățișați sora care ascultă totul din biroul meu!

        Acum, când confuzia și durerea au sfârșit fiind pur și simplu stoarse afară din mine în ultimele trei luni, tot ce mi-a rămas este un mare nimic. O goliciune de care nu m-am crezut vreodată în stare. Nu simțeam absolut nimic. În unele clipe îmi doream să simt durerea. Să simt remușcările rămase în urma luptelor avute în Wonderland. Decizilor necugetate pe care le-am luat. Viața nu chiar nevinovată pe care am curmat-o fără să ezit măcar o clipă. Voiam să simt ceva, orice. Preferam să fiu copleșită de arsuri ce îmi deterioarau corpul, aruncându-mă în valuri de durere infernale; să îmi rup propriile degete pentru a-mi fura o reacție; să urlu până când glasul avea să îmi dispară complet, iar tot ce rămânea în urma lui erau țepii ce-mi curentau gâtul pentru a mă pedepsi în urma torturii pe care o acordam propriului corp.

        Era mai bine să simt durerea, decât să nu simt absolut nimic. 

Had a hard time writing this one T_T