MINERVA 🐭

        Acum fiind regină, suportam oare consecințe politice dacă din întâmplare ucideam pe cineva?

        Mă îndoiam. Era cu atât mai bine deoarece deveneam în ochii publicului o persoană de temut. Primeam și puncte bonus odată ce se afla că persoana în cauză era clar surioara mea mult prea iubită, odată regina lor, Olivia.

        Nici măcar nu era vorba despre acea ură stupidă dintre frați pe care majoritatea oamenilor care au fost nevoiți să suporte o altă atrocitate ieșită din combinarea ADN-urilor a doi idioți care au decis să se reproducă. Ce simțeam eu în aceste clipe era de cinci ori mai intens. Nu-mi venea să cred că recunosc una ca asta, dar o disprețuiam pe surioara mea mai mică. Când Ollie era mică, se ținea după fundul meu tot timpul. Presupun că era un lucru practicat de fiecare frate mai mic in parte. Compania ei in exces era de multe ori enervantă, dar atunci când nu era in urma mea, parcă mă simțeam mult mai singură.

        Acum, doispe ani mai tarziu, nu mai era cazul, deoarece fiecare clipa-n care Olivia nu mă mai urmărea erau o binecuvântare cerească. Totul a început bine în această dimineață, când a venit pentru a mă dezgropa din grămada de foi în care m-am aventurat fără să îmi dau seama că aveam să mă îngrop de vie printre ele, pierzându-mă atât de ușor. A spus că voia să petreacă timp cu surioara ei mai mare, având în vedere că în curând era nevoită să plece. Jumătatea căruia i-am încredințat misiunea de a-mi găsi mâna dreaptă încerca să găsească o metodă prin care să activeze un portal spre Londra mult mai repede.

        Cel folosit de Henry era activ doar odată pe lună și aparent era ceva stricat cu acesta. Când s-au arătat în fața lui, pregătiți cum nu au mai fost vreodată, au fost lăsați cu buza umflată de nimicul care i-a lovit peste față, ținând locul portalului. Aparent ținutul Wonderland încă se adapta noului conducător. Încă încerca să se obișnuiască cu apariția mea. Astfel membrii consiliului meu au fost nevoiți să treacă la planul B.

        Slavă cerurilor că oamenii aceștia nu erau atât de proștii și au întocnit un plan B chiar mai rapid decât au bătut în cuie planul A.

        Apollo, trădătorul Armatei Negre, cel care în fact a deschis de fapt portalul care a trimis-o pe Zemora departe de noi, încă era închis în temnițele castelului nostru. Doar oamenii în care se putea avea încredere erau puși la curent cu starea și locația sa actuală.
Henry Talbot și fratele geamăn al necuratului, Ares au fost puși să îl convingă, sau în cel mai rău caz forțeze, pe Apollo să deschidă un alt portal.
În momente de genul, regret faptul că am subestimat vreodată echipa aceasta în care Mora avusese atât de multă încredere. Cu toate că unul dintre ei i-a oferit un mare rahat în locul unui „mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi". Să spunem că puteam să iertăm, dar nu să uităm.

        Olivia nu avea ocupație la momentul actual. Prietena ei, Nirvana se baricadase aparent în camera ei, având o întreagă cădere nervoasă din cauza realizării că urma să părăsească Wonderland-ul pentru prima dată în viața ei. Iubitul Zemorei, Luka era plecat undeva. Nu m-a interesat destul de mult încât să întreb și unde. Wezen „doarme ca și un porc" după spusele Oliviei, iar Caspian avea o întâlnire cu cineva.

        Am rămas tâmpită la modul în care Ollie a spus locația fiecăruia fără să stea să se gândească prea mult. Chiar a vrut să îmi dea detali legate de întâlnirea lui Caspian cu naiba știa cine. Bârfea. Presupuneam că aceasta era bârfa.
Conversația aceasta mă făcea să mă simt foarte inconfortabil, așa că am încercat să schimb subiectul. Din fericire Ollie nu a insistat, iar parcă tensiunea din umerii mei a dispărut treptat, aventurându-ne în sfârșit într-o conversație care chiar îmi atrăgea atenția. Totul a părut că merge bine, până când Ares a apărut în biroul meu, iar Olivia s-a grăbit să fure tava din mâinile acestuia, strigându-și recunoștiința în timp ce se întorcea înapoi la locul ei.

        Când tava s-a trântit ușor sub nasul meu, nu am putut să nu mă strâmb la toate prăjiturile care se găseau pe ea, deja simțindu-mă rău doar imaginându-mi tot zahărul strâmtorit în micuța bucată de prăjitură acoperită cu frișcă. Ce aveam noi acum în față era practic diabet pe pâine.

        — Ce bine, oftă Olivia fericită. Credeam că nu le mai aduce!

        Am putut doar să îmi ridic privirea spre ea neputincioasă. Ar fi fost drăguț din partea ei să mă întrebe și pe mine dacă îmi doream sau nu vreo bombă plină de zahăr dezgustător. Ea doar ridică din sprâncene spre mine când îmi observă grimașa. Invitându-mă din priviri să mă întind pentru a lua măcar o bucată micuță de pe tavă.

        — Nu pot să le mănânc pe toate singură, spuse ea, ca mai apoi să adauge după o scurtă clipă de gândire: De fapt pot, dar mă simt prost dacă mă privești așa fără să încerci și tu!

        Nu mi-am putut reprima grimașa de pe chip oricât aș fi încercat când i-am spus:

        — Mie nu-mi plac dulciurile.

        Maxilarul ei se rupse efectiv în două, dezvăluindu-i gura umplută de frișcă după ce aceasta își îngropase botul într-o bombă plină de zahăr. Așa că am continuat:

        — Nu-mi plac nici mâncărurile voastre obișnuite. Nu le pot digera. Tot ce pot să mănânc este..bânză. Cașcaval. Tot ce ține de brânzeturi.

        Ollie își ascunse gura încă larg deschisă cu palma, părând literalmente uimită și îngrijorată în urma dezvăluiri mele. Cu asta mă aleg după peste zece ani în care tot ce am mâncat este brânză furată de pe unde apucam sau gândaci și ierburi.

        — E îngrozitor, zise ea. Mereu mâncam prăjituri alături de Mora în timp ce vorbeam despre poveștile de dragoste ascunse în interiorul acestor pereți. Erau preferatele ei. Ce păcat.

        Nu mi-am putut controla maxilarul. S-a încelștat numaidecât înainte de pot procesa măcar tot ce a spus Ollie. Auzisem cuvântul ăsta asta într-una în ultimele trei zile.

        „Mora mereu îmi cânta la pian în timpul ei liber."

        „Eu și Mora mereu vorbeam despre cât de mult de doream ca dragul de Caspian să își găsească fericirea."

        „Mora m-a învățat să dansez vals pentru toate balurile care urmează după ce războiul se va sfârși."

        Jur că dacă aud încă o dată de un lucru pe care Ollie și Zemora obișnuiau să-l facă împreună, lucru care le făcea prietenia supremă, aveam să încep să o urăsc pe Zemora Bloom.

        — Oare cum este Caspian? Asta e prima lui întâlnire de când ne-a mărturisit secretul său! Sunt sigură că Mora ar fi fost foarte mândră de el! Era cel mai mare susținător al lui Caspian.

        — Oprește-te! m-am trezit eu strigând. Nu-mi pasă! Chiar nu-mi pasă ce face Mad Hatter acasă la bunica lui, sau ce face Caspian la întâlnirea lui stupidă! Nu te mai comporta de parcă sunt prietena ta cea mai bună, deoarece nu sunt!

        Olivia rămase mută pentru câteva clipe bune, privindu-mă de parcă aș avea un al doilea cap răsărind din gât. Era prima dată când am ridicat vocea la ea. Vreodată. O iubisem foarte mult, mai ales când eram mici. Fusese motivul pentru care munceam într-una. Pentru a-i oferi ei un viitor mai bun. Se pare că nu a avut nevoie de ajutorul meu, deoarece a devenit regina armatei negre prin propriile ei puteri. Ea a avut o viață măcar. Și-a văzut propria reflexie în oglindă cât timp creștea. Se schimba și devenea femeia care acum stătea în fața mea, Eu nici măcar nu-mi aminteam cum arătam când eram copil.

        Am avut un mare nimic întreaga mea viață, cât timp ea le-a avut pe toate. Un iubit drăgăstos care o iubea ca și pe proprii lui ochi din cap. O prietenă cea mai bună — Zemora Bloom, desigur, doar cine altcineva? O masă caldă în fiecare seară. Un pat moale în care să doarmă. Ea are absolut totul.
Iar acum când am și eu totul de asemenea, mă simt de parcă aș avea un mare nimic!

        — Ești sora mea, spuse Olivia. Dacă nu pot vorbi nici măcar cu tine, atunci cu cine să o fac?

        — Ești îngrozitoare, Olivia! am spus eu, ridicându-mă în picioare de pe scaunul meu. Tot ce faci este să bârfești!

        — Ba nu, sării ea imediat pentru a se apropia. Nu am spus nimic rău despre cineva drag mie!

        — Asta nu justifică faptul că îți vorbești prieteni de la spate! Ar trebui să te uiți prima dată în oglindă înainte de a vorbi despre ceilalți, Olivia Talbot.

        Aceasta clătină din cap.

        — Nu înțeleg unde vrei să ajungi cu toate astea, Minnie.

        Minnie. Nu fusesem strigată astfel de doisprezece ani.

        — Zemora Bloom este prietena ta. Cu ea poți să bârfești până îți iese apa pe nas. Cu ea poți vorbi despre întâlnirea lui Caspian. Eu sunt sora ta! Nu sunt Zemora Bloom. Încetează să mă confuzi cu Zemora Bloom.

        Chipul Oliviei era ca și de piatră, vocea fiindu-i calmă și rece, de parcă nici măcar nu mă mai recunoștea drep sora ei atunci când a spus, înainte de a părăsi încăperea:

        — În regulă, atunci. N-am să îți pierd timpul din nou cu prostiile mele, și am să pornesc în căutarea prietenei mele, Zemora Bloom!

MAD HATTER 🎩

        Cred că tocmai mi-am stricat bunica. Din clipa-n care a aflat că Zemora era de negăsit, posibil pierdută undeva prin celălalt tărâm, parcă a rămas în propriul ei univers paralel unde singurele mișcări permise corpului ei erau suspinul și clătinatul din cap. Bunicul mi-a spus că trece printr-un șoc. Ca și acum șaptezeci de ani când și-a pierdut prietena bună, pe Lilian Talbot. Trăiește aceași durere din nou, doar că de data asta acest lucru nu îi era străin. Era un vechi dușman care a venit să o viziteze.

        — O să fie bine, fiule, spuse Pops, în încercarea lui de a mă liniștii.

        Nonna ajunse să o iubească pe Zemora ca și pe propria fiică. Venea în vizită mai mult ca să o revadă pe ea decât pe mine — copilul lor adoptiv — și mereu își petreceau cel puțin două ore împreună. Nonna a învățat-o pe Zemora să lupte, să perfecționeze mișcările învățate de la mine.

        E groaznic când pierzi o persoană dragă fără să te aștepți. Pur și simplu dispare din dreapta ta, iar tu te trezești cu sentimentul acesta oribil de nimic, fiind obligat să te obișnuiești cu faptul că aceea persoană nu mai face parte din viața ta. Din rutina ta zilnică. Din micul grupuleț care obișnuia să te facă să râzi din când în când. Aceea persoană lângă care te poți simți confortabil fără să îți fie teamă că vei fi judecat. Genul acesta de persoană era Zemora pentru multă lume. Dispariția ei era un șoc pentru multă lume.

        În loc să ne sărbătorim victoria, o altă problemă s-a abătut asupra noastră. Cred că suntem blestemați. Dacă nu întregul regat, cel puțin eu eram cel blestemat. Adevărul era că nu am venit în vizită la bunicii mei doar deoarece îmi era dor de ei. Normal că îmi lipseau extraordinar de mult și de abia ce așteptasem să le spun babacilor că războiul a luat sfârșit după literalmente aproape un secol. Motivul real din spatele vizitei mele din această zi era altul.

        Bunicii mei, Tamar și John au deținut această pensiune încă de dinainte de a mă adopta pe mine. Eu am văzut-o doar în cele mai bune momentele ale ei, dar până să aibă succesul de astăzi, Tamar și John, Nonna și Pops au muncit din greu pentru a-l pune pe picioare. Nu am fost niciodată obligat să muncesc în el. Am fost înrolat în Armata Neagră imediat ce am fost adoptat și Tamar a conștientizat nivelul magiei mele, așa că singurul lucru pe care cei doi bătrâni l-au cerut de la mine era succesul de pe front.

        Cu toate astea, nimic nu m-a oprit din a găsi un refugiu în pensiunea condusă de cei doi, de fiecare dată când timpul mi-a permis. A devenit un obicei pentru mine. De fiecare dată când eram stresat, sau chinuit de ceva anume, Nonna sau Pops mă găseau preluând munca unui angajat al celor doi. Mă ajuta să-mi lipezesc mintea.

        Iar fără să-mi dau seama, am ajuns să-mi doresc ca într-o zi să-mi deschid eu propriul restaurant, asta dacă Nonna se încăpățâna și mă dezmoștenea la un moment dat după ce aflase că eu am fost cel care a adus un urs în pensiune acum zece ani. Voiam să îl fac animalul meu de companie, doar că nu prea a mers conform planului.

        Așa m-a găsit și Nonna câteva ore mai târziu. Ordonând foile din biroul său în locul lui Pops, forțându-l practic să se ducă la culcare.

        — Arăți de parcă tocmai ce te-ai luptat cu un crocodil, spuse bătrâna, sprijinindu-se în tocul ușii.

        — Ți-aș spune că nici tu nu arăți mai bine decât mine, dar înfățișarea ta este specifică unei bătrâne de nouăzeci de ani, am spus, fără să-mi ridic capul spre ea.

        — Neobrăzatule! pufnii ea, deși zâmbetul de pe chipul ei îi trădă tonul vocii. Știi foarte bine că am doar optzeci și cinci de ani!

        — Chiar așa? am murmurat eu, neimpresionat, reîntorcându-mă la foile mele.

        Nonna oftă, parcurgând distanța dintre ușă și biroul ei, pentru a-și trage un scaun lângă mine. M-am oprit din muncă, privind-o cum se așează lângă mine, sprijinindu-și capul pe umărul meu.

          — Sunt bătrână, Luka. Nu cred că am să pot duce restaurantul ăsta în spate pentru prea mult timp.

        — Ei haide, am spus coborându-mi privirea spre ea. Ai doar optzeci și cinci de ani. Ești în floarea vârstei! O duci mai bine ca și Minerva care are doar douăzeci și unu de ani!

        Cuvintele mele aduseră fantoma unui zâmbet micuț pe buzele ei. N-am apucat să adaug ceva, o altă încercare de a o face să râdă, deoarece aceasta spuse:

        — Aș vrea să lăs acest restaurant ție. Eu și bunicul tău nu am fost binecuvântați cu vreun copil, spuse ea, dar te avem pe tine. Din prima clipă-n care am decis să te adopt te-am văzut ca și sânge din sângele meu, dragule. Nu aș putea avea încredere în altcineva în privința acestui loc!

        Bine, mă așteptam la orice, doar la asta nu.

        — Dar restaurantul acesta este totul pentru tine, Nonna!

        Bătrâna îmi zâmbi, și pentru prima dată în cincisprezece ani de când am fost luat sub aripa ei înainte de a-mi putea da seama de ce se întâmplă de fapt, am simțit că aceasta mă iubește.

        — Nu copile, zise ea cu simpatie. Fericirea ta este totul pentru mine. Iar tu pari foarte fericit aici, având grijă de moștenirea pe care eu și Pops ți-o încredințăm. Pari însă fericit și alături de Zemora, pentru asta nu pot decât să o iubesc pe fata aia prostuță la fel de mult pe cât iubesc acest restaurant.

         Eram copleșit. Cu toate astea nu îți puteai da seama de asta privindu-mi chipul. Niciodată nu am fost prea bun când venea vorba de exprimarea sentimentelor. În interiorul meu se putea da cel mai mare război existent vreodată, dar tu n-ai putea știi, deoarece chipul nu-mi trădează niciun sentiment.

        — Zemora îți va fii alături în toate astea, sunt sigură! Ați vorbit despre viitor, nu? ridică bătrâna curioasă din sprâncene.

        — Am vorbit, i-am spus eu. Ne-am făcut planuri pentru multe aventurii. Am de gând să îi îndeplinesc toate visele!

        — Dar cu visele tale cum rămâne?

        Cuvintele ei m-au lovit ca și un pumn în burtă. Visele mele nu au contat vreodată. Sau cel puțin așa am crezut. Până acum. Probabil Nonna și-a dat seama de ezitarea mea de a-i povestii Zemorei ceva legat de mine. Alături de Mora mi-a fost mereu ușor. Nu a forțat nimic. Nu a încercat să îmi scoată cuvintele cu forța. Mereu mi-a oferit timp. Iar atunci când în sfârșit am vrut să mă deschid în fața ei, mi-a fost luată cu forța din brațe, iar acum era de negăsit. Lucru care mă durea mai tare decât Nonna sau orice altă persoană își putea imagina. Îmi era dor de ea. Atât de dor.

        — Când vă reîntâlniți, vorbește cu ea despre visele tale, fiule, spuse ea. Știi cât de mult îi place să vorbească despre vise!

        Bătrâna s-a ridicat, dând să părăsească încăperea, doar că înainte de a ieși pe ușă s-a întors spre mine pentru a-mi adresa niște ultime cuvinte:

        — La început am urât-o, dar am știut că îți este suflet pereche de îndată ce mi-a mărturisit că prima dată când v-ați întâlnit te-a altoit cât să-ți ajungă. Atunci am știut că ea este femeia perfectă pentru tine. Cea care prima dată dă cu pumnul și apoi pune întrebări. Adu-o acasă, Luka!