CASPIAN ⚔️

        Prima dată când s-a întâmplat, a fost cu mulți, mulți ani în urmă. Înainte ca blestemul coroanei să spargă clepsidra timpului ce levita deasupra capului fiecărei persoane muritoare, prinzându-mă captiv într-un corp ce nu îmbătrânea. Ba chiar nu se schimba deloc. Nu îmbătrâneam, dar nici nu întineream în vreun fel. Dacă voiam să lucrez la el, niciun mușchi nu îmi făcea brațul mai puternic decât fusese înainte, dar nici mâncatul în exces nu crescu kilogramele de pe coastele mele în vreun fel. Eram blocat în trupul unui bărbat în vârstă de 20 de ani de secole.

        Singurul lucru ce mă ținea pe linia de plutire, amintindu-mi de faptul că timpul trecea, iar zilele erau zile și nu ore, iar luniile erau luni ci nu zile, era părul meu ce continua într-un mod miraculos să crească. Poate de asta am decis să-l păstrez lung, prins într-un coc îndesat mai mereu. Prezența lui îmi confirma că totul era real. Se întâmpla. Timpul trecea, iar eu eram neschimbat, dar măcar părul meu creștea și acum era imposibil de întreținut.

        S-a întâmplat pentru a doua oară când am realizat acest fapt, dar prima dată când s-a întâmplat va rămâne pentru totdeauna în top-ul listei mele de „întâmplări ce m-au traumatizat pe viață".

        Eu aveam șaptesprezece ani. James era încă în viață, la fel și Lily. Wez, cu puțini ani mai în vârstă decât mine, dar la fel de imatur, a fost de față. A fost prezent, îngrozit și confuz. Câteodată credeam că el fusese de vină. Cel care a cauzat totul, dar era un gând la fel de imatur pe cât fusesem eu pe vremea aceea. El mi-a făcut cunoștiință cu persoana ce avea să-mi schimbe întreaga viață. Întreaga gândire. Întregul viitor.

        Era stupid, sau cel puțin asta obișnuiam să îmi spun pe atunci de fiecare dată când mă gândeam la tot ce se întâmplă și mă rușinam mai mereu. El făcea parte din Armata Roșie. Locuia în jumătatea de regat condusă de Regele lor. Eu eram fiul adoptiv al lui King of Spades. Poporul obișnuia să spună că eram ,,singurul copil pe cate chiar și l-a dorit cu adevărat". Lumea putea scoate pe gură tot felul de bazaconii, dar în același timp tatăl nostru nu era cea mai caldă sau iubitoare persoană existență în acest univers. Anii lungi în care a pierdut-o pe mama și a cârmuit peste regatul Wonderland de unul singur au făcut ca figura parentală ce existase odată în el să dispară cu timpul de sub ochii noștri.

        Când m-a rugat să îmi petrec timpul pe lângă Lilian, care pe atunci era doar o adolescentă al naibii de îndrăgostită de fratele meu, James, și își petrecea 80% din timp evitându-și așa-zisul ,,logodnic" și antrenându-se, n-am prezis că se va ajunge la asta. Când mi-a zis să stau cu ochii pe un membru suspect al Armatei Roșii, ce ne putea oferi informații esențiale, nu mi-am imaginat că avea să se întâmple asta. Știam că lucrurile bune se întâmplă oamenilor care așteaptă, dar de ce mai apoi totul se întoarce împotriva lor și nimic din ce ai așteptat nu e așa cum ai crezut că avea să fie?

        Gânduri ce mă țin treaz în miez de noapte.

        El era acolo, la fiecare ball la care mi-a fost cerut să particip, conform planului. La început m-am apropiat ușor de el, ducându-mi sarcina cu pași micuți spre bun sfârșit. Nu eram vreun idiot care nu știa cu ce se mănâncă această sarcină. Prima dată trebuia să îi câștig încrederea, iar aceasta este cel mai de preț lucru într-o prietenie. Nici nu a fost greu să mă furișez pe lângă el. Mereu se plimba după fusta unei femei, iar când aceasta i-l punea la locul lui, el se refugea la bar-ul cu băuturi, cerând una din cele mai puternice avute în vedere. Am luat și eu un pahar pe jumătate umplut de o băutură transparentă, dar căruia nu i-am acordat prea multa atenție, fiind mult prea prins în conversația ușoară pe care am reuși să o încep cu el.

         Am știut din totdeauna că nu eram la fel ca și Wezen sau James. Nu am știut însă că și el era la fel ca și mine în acele clipe. Era copleșitor și frustrant în același timp. Eram toți trei oameni. Aveam toți trei puteri magice. Am crescut sub același acoperiș și aveam milioane de lucruri în comun, alături de un car de amintiri aduse de toate pățănile prin care am putut trece. Toate năzdrăvănile care au rezultat în a pune la încercare abilitatea tatei de a găsi pedepse pentru noi. Asta nu schimba faptul că eram foarte diferiți în același timp.

        Diferiți în sensul că noaptea în care Wezen a venit cu brilianta idee de a cutreiera străzile orașului în căutarea unei cârciumi în care aveam să găsim niște „fete frumoase cu care să ne ocupăm timpul", el a fost cu adevărat nerăbdător să plece de acasă, pe când pentru mine întreaga seară s-a dovedit a fi un eșec. Probabil că pentru James și John, care erau îndrăgostiți până peste cap de femeile lor, a fost de asemenea un eșec total, dar din cu totul alte motive.

        James își petrecu seara copunând următoarea lui scrisoare ce urma să îi fie trimisă iubitei lui, Lilian, pe când John, ce tocmai încerca să găsească un mod prin care să o ceară pe Tamar de nevastă, se îmbătă sub ochii mei plictisiți, ajungând să găsească niște metode unice, dar nu chiar etice prin care să îi dovedească fetei că inima lui bătea numai, dar numai pentru ea. Pentru mine, întreaga seară a fost cea mai plictisitoare ieșire în oraș avută vreodată.

        Wezen încercă să-mi facă lipeala cu vreo fată sau două, dar eu le-am refuzat politicos. Nu era vina lor că eu eram distrus și nu mă simțeam atras de ele așa cum un bărbat trebuia să fie atras de o femeie. Nu eram vina lor că ochii mei fugeau în altă direcție, spre barmanul ce flamba băuturi pentru John la bar, în timp ce James încerca să-l oprească pe tânăr din a intra în comă alcoolică. Câteva lucruri erau pur și simplu incontrolabile, iar această parte din mine era unul dintre ele. 

        Nu era vina nimănui, în fact. Poate era doar vina mea, deoarece dacă nu învinuiam pe cineva aveam să o iau razna cât de curând.

        Ne-am împrietenit repede, eu și el. Era o persoană cu care puteau discuta deschis și cu ușurință despre el. Până și Lilian îl plăcea, iar asta spunea multe deoarece Lily nu era cea mai mare fană a persoanelor din Armata Roșie, ură care doar se întețea pe zi ce trece. Dacă voiam să ajung la informațile la care din păcate Lily nu putea ajunge din pricina faptului că nu îi era permis accesul la întâlnirile legate de războiul ce avea să înceapă mai curând decât mi-am putut imagina pe vremea aceea, trebuia să trec prin conversațile simple, fără rost, despre viața lui. Despre visele lui. Despre gândurile lui, pe care el mi le-a pus pe tavă imediat cum a realizat faptul că eram de încredere în cărțile lui. Lucru care l-a început nu mi-a picat bine, fiind de-a dreptul o durere în fund, dar care cu timpul a ajuns să nu mă deranjeze atât de mult pe cât o făcea la început.

        — M-a pus să îi aduc o băutură, îmi povesti el într-o zi cu soare în care am ieșit la o plimbare cu Lilian, dar cumva m-am lovit de el, iar Lilian și-a făcut de lucru într-un foișor, scriind ceva anume, lucru despre care nu a vrut să-mi povestească nici în ruptul capului. Când m-am întors, ea vorbea cu nenorocitul ăla de prunc al lui David!

        Probleme cu fetele, lucrul meu preferat din întreaga lume.

        — Nu știu ce să spun, prietene, am oftat eu. Încearcă să scape de tine, se pare.

        „Era o proastă făcând asta. Eu în locul ei n-aș fi făcut-o", m-am trezit gândind.

        El clătină neputincios din cap, de parcă se afla la capătul puterilor și toată drama asta cu această fată îl punea la pământ în cele mai dureroase și obositoare moduri.

        — Nici măcar nu știu de ce îmi bat capul. Nu am vreo șansă cu ea. Eu doar..

        Mi-am lăsat capul să cadă într-o parte încet, așteptând ca el să continue. Să își termine fraza, fiindcă era evident că avea ceva important de spus, iar în acel moment, văzându-l atât de supărat, nici măcar nu-mi păsa că aveam să mă abat de la planul meu pentru a face pe terapeutul. O făceam din pură plăcere.

        — Dacă te face să te simți mai bine, i-am zis când era evident că nu avea să-și continue în vreun fel fraza, eu aș fi total în limbă după tine dacă aș fi o fată!

        Pentru câteva clipe, anxietatea mă făcu să-mi doresc să fii avut puterea de a da timpul înapoi pentru a-mi retrage cuvintele. Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că avea să cedeze, părăsind astfel locul mult prea solicitant din pieptul meu pentru o slujbă mult mai ușoară, cât timp eu așteptam îngrozit răspunsul lui. Spre surprinderea și ușurarea mea, el începu să râdă:

         — Păi, dragă Livius, dacă ai fi o fată, zise el, apropiindu-și periculos de mult chipul de al meu, ai fi domnișoara mea preferată. 

        Lilian a venit cu idea numelui pe care aveam să-l folosesc sub acoperire. La început nu mi-a plăcut, dar acum, auzindu-l rostit de către el, devenea încet sunetul meu preferat.

        Câteva ore mai târziu, când m-am întors acasă și Wezen m-a acostat în drumul meu spre camera mea pentru a mă interoga cu privire la tot ce s-a întâmplat în acea zi, am conștientizat totul. Adevărul m-a lovit exact peste față, iar intensitatea realizării mă șută exact într-un loc groaznic și întunecat al minții mele, ce reuși doar să îmi lovească plămânii, ca și un streang ce tocmai îmi acoperii gâtul pentru a mă reduce la tăcere pentru totdeauna. Nici măcar vocea lui Wezen sau încercările lui de a-mi distrage atenția nu au reușit să mă ajute în vreun fel, și am sfârșit recuperându-mi suflul de unul singur, pacea reîntorcându-se în corpul meu de la sine.

        Realizarea faptului că mă îndrăgosteam ușor de inamicul meu mă făcu să am primul atac de panică din viața mea.

        Când a aflat, James a încercat să mă convingă să renunț la această misiune, fiindcă după spusele lui mă solicita mult prea tare și nu merita să-mi pun la bătaie sănătatea psihică sau fizică de dragul tatei, dar adevărul era că voiam să continuu. Era mult prea băgat în rahat în acele clipe pentru a mă retrage la momentul respectiv. În plus, Caspian Talbot era multe lucruri, dar nu un pierzător. 

        N-am putut dormi în acea noapte. Nu doar din cauza șocului adus de atacul meu de panică, ci din cauza realizării ce îmi puse creierul pe butuci cu doar câteva ore în urmă. Am stat treaz întreaga noapte, întorcând cuvintele spuse de el pe toate părțile. Disecând fiecare sunet scos de el și care se lipise de creierul meu în cea mai dulce tortură, încercând să găsesc adevărul din spatele adevărului. Mesajul din spatele cuvintelor lui. Încercând să-mi dau seama dacă eu eram dus cu pluta, sau și el era atras de mine. Chestiuni prostești, adolescentine, prin care nu mi-am imaginat vreodată că aveam să trec. 

        Pentru o lungă perioadă de timp tot ce am avut a fost o simplă întrebare pe care n-am pus-o vreodată din frica de nu a-l pierde. Pentru o lungă perioadă de timp am avut doar prietenia lui, iar asta a fost mai mult decât am meritat vreodată. Buzele lui erau un teren minat, interzis mie, dar parcă presărate cu miere și zahăr, deoarece mă trezeam deseori atras de ele ca și o albină, pregătit să înțep în orice clipă. Speram ca conversațile noastre să nu ia sfârșit vreodată, dar din păcate ele erau mult prea scurte, iar eu sfârșeam uitându-mi scopul cu fiecare cuvânt pe care el îl rostea în direcția mea. 

        Am sărutat și am fost sărutat până atunci. Primul sărut era într-adevăr unul din lucrurile pe care nu le uitai niciodată, oricât de mult ai încerca să le scoți din memoria ta, iar primul meu sărut a fost luat când aveam zece ani, la ziua mea de naștere, de către prietena mea cea mai bună la acel moment. Tamar îmi făcea zile grele pentru acel pupic cast și reținut până și în ziua de astăzi, iar John a devenit un scut împotriva ei din prima clipă-n care am aflat că ei doi au devenit un cuplu. Primul băiat care m-a sărutat însă, mi-a dat papucii a doua zi și s-a cuplat cu o fată.

        Această întâmplare era cu adevărat stupidă. Aveam paisprezece ani, iar James m-a târât după el prin oraș deoarece urma să aibe prima lui întâlnire cu Lilian și avea nevoie de o acoperire. Eu sfârșisem a fi acoperirea. Îmi aminteam ochii lui căprui. Îmi aminteam modul în care s-a apropiat ușor de mine prin barul în care fusesem târât de către cei doi îndrăgostiți. Îmi aminteam gustul de tutun și alcool ce a rămas fantomatic pe buzele mele în urma sărutului. Până și în ziua de azi, amintirea era încă vie și proaspătă în capul meu. 

        El a fost primul care a spart gheața, însă. În timpul unui bal stupid la care am participat ca și partener al Lilianei, m-am trezit furișându-mă spre ieșirea din sala de bal, fiind tras de către el către ieșire. Nu îmi aminteam cum am părăsit încăperea neobservați, având în vedere că am fugit pe holurile castelului printre râsete și chicoteli. N-am apucat să spun nici măcar un cuvințel, deoarece imediat cum ne-am găsit pășind pe iarba din grădină în întunericul nopții reci din Wonderland, el mi-a prin obrajii în palmă și a săvârșit imposibilul. M-a sărutat.

        Jonathan Bing m-a sărutat în acea noapte, iar de atunci absolut totul s-a schimbat. 

        Mi-a spus că s-a săturat să aștepte după o fetișcană zăpăcită ce fugea după orice alt bărbat, doar el nu și voia în sfârșit să își urmeze inima.

        — Arăți atât de bine în costum, îmi zise el, aranjându-mi gulerul cămășii. Am vrut să sar pe tine din prima clipă-n care te-am văzut.

        N-am avut nevoie de mai mult. Așezându-mi mâna pe ceafa lui, l-am tras spre mine pentru a-i returna sărutul, pierzându-mă în gustul ușor arcișor de alcool pe care el mi l-a oferit când și-a trecut limba peste buzele mele. Dacă m-ar pune cineva să aleg ziua mea preferată din mulții mei ani de viață, aceasta ar fi. 

        În aceeași seară am avut încă un atac de panică. Cu fiecare întâmplare ajungeam să îmi urăsc corpul din ce în ce mai mult, simțindu-mă slab. Fără putere. Trebuia să fiu unul din cei mai puternici soldați, pentru tata. Pentru Armata Neagră. Pentru a proteja regatul Wonderland. Cum eram în vreun fel puternic dacă propriul meu corp nu rezista presiunii și de fiecare dată când ceva incredibil se întâmpla ceda sub nasul meu. Îmi uram corpul. Mă uram pe mine însumi. Cred că singurul lucru pe care nu-l disprețuiam în acel moment era Jonathan și modul în care mâna lui se agățase în părul meu cu o seară în urmă, de parcă voia să se încâlcească prin el astfel încât să nu mai fim despărțiți vreodată.

        Astfel am început să avem o relație în secret, asemănătoare cu situația în care Lily și James erau, dar pe când majoritatea prietenilor noștri apropiați știau despre James și Lily, nimeni nu știa despre iubitul meu secret, iar eu am sfârșit adorând acest fapt. Iubeam faptul că îl puteam păstra pe Jonathan doar pentru mine. Adoram faptul că el era micul meu secret dulce și atrăgător ce mă aștepta seară de seară la poarta castelului pentru a mă strecura în camera lui. În acea perioadă el era singura persoană ce putea aduce un zâmbet pe buzele mele. El și Lily câteodată, deoarece ea era una din singurele persoane care avea răbdarea de a-mi asculta gândurile fără să se arate plictisită la auzul lor.

        În acea vreme începusem să mă îndepărtez de tata. În ochii unui copil, părintele mereu era așezat pe o platformă înaltă ca și un erou ce nu putea greși vreodată. Ce se întâmplă însă, când platforma este lovită de un cutremur, iar copilul realizează că părintele său nu este eroul pe care el îl ridică în slăvi întreaga sa viață? Vă spun eu, ești distrus.

        Îl iubești în continuare. Iubirea e un lucru pe care îl oferi atât de ușor, dar care odată ce se lipește de o persoană, rămâne alături de ea indiferent de ce se întâmplă. La bine și rău. Chiar și atunci când realizezi că persoana pe care ți-ai irosit iubirea atât de mult timp nu este o persoană bună, așa cum orbit de dragoste ți-ai impus mereu să crezi. Părinții își rănesc copiii tot timpul, fără să își dea seama cum sau când. Fără să fie intenționat, dar o făceau.

        Sfârșești plângând pierderea acele imagini perfecte, acelei fantezii cu care te-ai mințit mereu pentru o lungă perioadă, iar acea cicatrice rămasă în urma realizării va fi mereu acolo, mereu deschisă, mereu nevindecată. Nimeni și nimic n-o putea închide. Nimeni și nimic nu putea alina durerea. Lilian știa asta, având și ea propriile ei probleme cu părinții ei. Probleme noastre legate de părinți ne-au apropiat astfel încât m-am trezit referindu-mă la ea într-o conversație cu Wezen numind-o sora mea. 

        Cu Jonathan însă, era ușor deoarece el nu mă presa în vreun fel să îi povestesc ceva despre viața mea din afara celor patru pereți ai camerei sale. Nu îmi punea întrebări periculos de personale și aștepta ca eu să îi povestesc câte ceva despre mine dacă eu consideram că era de cuvință, și asta m-a făcut să aștept cu nerăbdare fiecare întâlnire a noastră.

        În schimb, el îmi povestea cu ușurință orice îi trecea prin cap. După două luni de relație puteam spune cu mâna pe inimă că știam totul despre el. Culoarea lui preferată era movul și adora să se certe cu mine cu privire la faptul că mie îmi plăcea negrul, iar el credea cu o pasiune de invidiat că negrul nu era o culoare. Adora să danseze și astfel am sfârșit călcându-mi pe propriul orgoliu pentru a-l invita la dans seară de seară înainte de a pleca acasă. Era lucrul nostru. Fără muzică. Fără vreun public nevrut. Ne învârteam ca și niște mâțe bete prin camera lui agățându-ne unul de altu. Mie mi se părea romantic.

        Mi-a povestit cum tatăl lui îl obliga să o curteze pe Jenevive King, sora lui Lilian. Mi-a spus că până și tatăl celor două fete era încântat de această idee, așa că o nuntă între familile King și Bing cel mai probabil avea să aibe loc.

        — Nu vreau să mă căsătoresc cu ea, îmi spuse el într-o seară, cât timp își odihnea capul în poala mea. Vreau să dorm, să mănânc și să te sărut pe tine.

        Faptul că nu era atras de Jenevive King în vreun fel a adus o inexplicabilă pace în interiorul meu, deoarece la un moment dat m-am trezit gelos pe sora prietenei mele, deoarece ea avea tot ce îmi dorisem eu la momentul respectiv. Confesiunea lui literalmente a luat o piatră de pe inima mea, iar acum îmi simțeam umerii mult mai ușori ca înainte. Disprețuiam faptul că fusesem gelos. Mă făcea să mă simt toxic și neputincios, dar pur și simplu nu puteam controla ce simțeam. Puteam să-mi controlez însă acțiunile și cuvintele, așa că nu i-am spus vreodată lui Jonathan despre acest fapt.

        I-am spus totuși despre o întâmplare de la aniversarea părinților lui Lily, când Indigo Clemence fusese incredibil de lipicios și încercă întreaga seară să-l combine cu Jenevive, care evident era la rândul ei lipită de Leo certându-se cu iubita lui, Emma, pe atenția băiatului. Habar nu aveam und era Lilian în ecuația aceasta întortocheată, dar îmi pare rău că a rata întreaga scenă, deoarece a fost încredibil de amuzant. Jonathan râse când i-am spus gândurile mele, bombardându-mi chipul cu săruturi:

        — Gelos mare și prostuț. Sunt al tău, îmi șopti el. Nimic nu m-ar putea lua de lângă tine!

        Poate în altă viață sau în alt univers, așa avea să fie. Poate într-o altă lume în care nu eram trași înapoi de așteptările pe care alții le avea de la noi, eram fericiți, îmbătrânind împreună cu cinci copii și două pisici.

        — Am să iau locul lui 7 of Hearts în Armata Roșie.

       Jonathan lansă bomba exact când mă așteptam mai puțin. Exact când credeam că nicio palmă nu avea să mă lovescă, iar eu puteam să mă feresc de orice lovitură. M-am înșelat. Uitasem complet de misiunea mea, de scopul meu în baza Armatei Roșii. Utasem complet de ce am fost pus să mă apropii de Jonathan Bing. El mereu a știut că se va ajunge aici, doar că a fost îndeajuns de fericit alături de mine încât să spere că Leo își va deschide ochii astfel încât să o ia pe Jenevive de nevastă, pentru a-l scăpa pe Jonathan al meu odată pentru totdeauna de această corvoadă. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

        Faptul că Jonathan fusese ales să îi ia locul tatălui lui Lily era ca și o logodnă gata anunțată. 7 of Hearts avea doar două fete, niciun băiat moștenitor, deși Lily a sperat o lungă perioadă de timp că ea avea să fie numită moștenitoarea lui. A încercat în nenumărate rânduri să își arate valoare, dar niciodată nu a fost apreciată pentru ambiția ei. Acest lucru a făcut-o să se întoarcă împotriva familiei ei, alăturându-se pe ascuns Armatei Negre cu ani în urmă.

        — Asta nu se poate întâmpla, m-am așezat eu pe patul lui, nevenindu-mi să cred ce-mi auzeau urechile.

        — Se întâmplă, zise el, plimbându-se fără sens prin cameră. Se întâmplă, Livius, iar noi nu putem face nimic!

        Mereu am adorat modul în care numele meu fals era rostit de buzele lui, dar nu puteam să nu mă gândesc cum ar fi ca el să mă strige pe numele meu real. Ca totul să fie simplu, iar noi să putem striga în gura mare cât de mult ne iubim.

        — Să fugim, Johnny! am venit eu cu idea mirobolantă. Mereu mi-ai spus că ți-ar plăcea să pleci și să lași în urmă toate astea. Să o facem!

        Am rostit cuvintele din impuls, dar adevărul e că într-adevăr aș fugi cu el, oriunde, oricând, oricum. Doar să spună cuvintele, iar eu aveam deja pregătite bagaje acasă. El a oftat când a realizat că vorbeam cât se poate de serios și s-a apropiat de mine pentru a-mi săruta ușor buzele, nu eram sigur dacă pentru a mă liniști sau pentru a mă reduce la tăcere.

        — Ar fi un vis devenit realitate, dar nu putem.

         M-am încruntat, încercând să înțeleg ce ar putea să-l facă să spună asta, dar nu înțelegeam. Nu înțelegeam nimic. Tot ce știam era că eu eram al naibii de îndrăgostit de el, iar el îmi spunea că nu putem fi împreună.

         — Dar putem, am zis, disperarea țipând în vocea mea, luându-i mâinile într-ale mele. Putem face orice ne dorim noi. E viața noastră!

        El doar suspină din nou, eliberându-mi fără tragere de inimă mâinile când se îndepărtă din nou de mine, parcă ridicând un zid invizibil între noi:

        — Nu înțelegi!

        — Fă-mă să înțeleg, atunci! m-am ridicat și eu, dând să-l urmez în plimbarea lui prin cameră.

        — Ești doar un om de rând, îmi zise el, cuvintele sale lovindu-mă ca și un pumn de gheață în piept. N-ai responsabilități! Toată lumea se așteptă la asta de la mine. Trebuie să o fac! Trebuie să îmi fac familia mândră de mine!

         — Ba nu trebuie! am zis numaidecât. Nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei tu să faci!

        — Asta vreau să fac! țipă el, întorcându-se brusc spre mine. Nu încerca să mă manipulezi, Livius! Asta îmi doresc!

        Eram atât de supărat. Pe el. Pe mine însumi. Pe regatul acesta idiot. Pe Armata Roșie. Pe tatăl lui Lily. Pe propriul meu tată. Pe toată lumea!

        — Nu mă minții! am făcut un pas spre el, făcând un efort supranatural de a-mi ține propria magie în frâu. Johnny al meu nu e așa. Johnny al meu n-ar accepta să fie folosit ca și o păpușă pentru a îndeplini interesele altora!

        Am știut ce avea să-mi spună. Am știut, dar nu am fost pregătit să încasez această lovitură. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru cuvintele sale aruncate fără pic de sentiment, direct în fața mea.

        — Presupun că nu sunt Johnny al tău atunci.

        Tot ce s-a întâmplat din acel moment era foarte inclar. Nu îmi aminteam când am ieșit din cameră, dar știam că am plecat fără să îi mai spun vreun lucru. Nu îmi aminteam de ce am țipat la Lilian, dar îmi aminteam chipul ei îngrijorat și ușor speriat chiar și în ziua de azi. Vina acestei întâmplări încă mă urmărea. Nu știu cum am ajuns acasă. Știu doar că aveam milioane de cuvinte ce mi se învârteau prin cap, lovindu-se unele de altele și un singur scop. Să-l găsesc pe tata.

         Când mama era în viață obișnuia să spună că pentru orice situație există o rezolvare. Așa că am crezut în ea și am căutat o rezolvare.

        — Fiule, mă întâmpină el când în sfârșit în biroul lui. Ai vești pentru mine?

        Da și nu.

        — Vreau să-l recrutăm pe Jonathan Bing în armata noastră, i-am spus eu, scurt și la obiect.

        Tata mă privi pentru câteva clipe, de parcă încerca să găsească licărul de amuzament din ochii mei pentru a se asigura că glumesc și nu vorbeam serios. Problema era că eu nu fusesem vreodată mai serios ca atunci.

        — Nu, îmi răspunse el, la fel ca și mine, scurt și la obiect.

        Am clipit scurt și confuz spre el. Cum adică „nu"?

        — Cum adică „nu"? am izbucnit eu, apropiindu-mă de biroul lui. De ce? Putem să îl recrutăm așa cum am făcut cu Lilian!

        El clătină din cap, neimpresionat de izbucnirea mea.

         — Nu o compara pe Lily cu fiul nenorocitului de Bing! zise el, iar când mă zări încruntându-mă, adăugă repede: Lilian și-a câștigat locul în acest loc. E aici să ne ajute. E aici să lupte pentru dreptate! Jonathan Bing e distrus. E corupt! N-o să fie vreodată de partea noastră!

        — Tată!

         — De ce? întrebă el brusc, citind în sfârșit adevărul din spatele rugăminții mele. S-a întâmplat ceva cu el?

        Am ezitat, neștiind dacă era cazul să îi povestesc despre tot ce s-a întâmplat între mine și Johnny sau doar strictul necesar.

        — Johnny urmează să preia titlul lui 7 of Hearts, am mormăit eu cu jumătate de gură, privind oriunde în încăpere, doar spre tatăl meu nu.

        Tata oftă gălăgios. Ce n-aș da să am puterea de a citi gânduri, deoarece aș da orice să pot știi ce gândește tata în aceste clipe. Cu o voce mai rece și îndepărtată ca niciodată, tata mă întrebă, înfingând cuțitul în rană fără pic de milă:

        — Te-ai îndrăgostit de acest bărbat, Caspian?

        Nu pune întrebări a căror răspuns nu avea să-ți placă. 

        — Prinț Caspian Talbot! exclamă când răspunsul meu întârzie să apară, deși liniștea ce căzu peste noi era un răspuns mai clar decât un milion de cuvinte. Care a fost misiunea ta, copil inutil?!

        Am înghițit în sec. Puțini ajungeau la mânia regelui Henry Talbot, dar și cei care o făceau, Mirana să îi aibe în pază. N-am răspuns nici la această întrebare, rămânând blocat pe locul meu, ca și un copil certat de părintele lui, doar că în această situație era mult, mult mai rău.

        — Ți-ai stricat acoperire? Știe cineva cine ești?

        — Doar Lilian, am răspuns eu gâtuit.

         El își trecu palmele peste față, de parcă ar încerca să îndepărteze toate ridurile ce mărturisirea mea avea să i le aducă inevitabil pe chip.

        — Niciun fiu al meu nu este atras de același sex! își ridică el brusc glasul. Nu-ți permit! zise el. Nu-i permit lui să-și bată joc de tine, Caspian! E un păcat!

        Știam că așa va fi. Știam. Nu știam însă că aveau să mă doară atât de tare cuvintele lui. Oare era mai dureros faptul că el le spunea sau cuvintele în general?

        — Nu e normal, continuă el. Nu ești normal! Să nu spui nimănui despre asta, deoarece nimeni nu o să te susțină! Mă faci doar de rușine, Caspian!

        Părinții își rănesc copiii tot timpul. Fără să își dea seama. Fără să fie cu intenție. 

        Am crezut că mă poate ajuta. Am crezut că mă va înțelege. Că va fi de partea mea. Eram șocat, fiindcă deși știam că tatăl nostru era o persoană complicată, mereu am crezut că își dorea ce e mai bine pentru noi. Pentru fericirea și pacea noastră interioară.

        — Nu ai să-l mai vezi vreodată! zise el. Îți interzic.

        — Nu poți face asta! am zis, așezându-mi mâinile pe biroul lui. Am o misiune! Sunt mult prea implicat în asta ca să renunț acum!

        — Observ cât ești de implicat! râse el, rece. Anulez misiunea. Noua ta misiune, Ace of Spades, este să te asiguri că Lilian se întoarcă acasă în siguranță. E timpul ca Armata Neagră să fie reunită!

        Următoarea dată când am clipit, tata a fost ucis, asasinat cât timp vorbea cu poporul său, asigurându-l că totul va fi bine, iar lumina va reîntregii regatul Wonderland într-o zi, Jenevive Bing era însărcinată cu primul ei copil, Wezen nu era fiul tatălui nostru, noi aveam o soră pierdută, iar James și Lily au fost exilați din regatul Wonderland pentru totdeauna. Restul e istorie. 

        Acum, aproape șaptezeci de ani mai târziu, aveam un alt atac de panică, întins pe podeaua camerei mele, nereușind nici măcar să ajung la pat, pentru a mă întinde puțin. Șaptezeci de ani mai târziu, regret că nu am luptat pentru Jonathan așa cum el merita. Șaptezeci de ani mai târziu regatul Wonderland era reîntregit așa cum tata mereu a visat. Un nou conducător nou a urcat pe tron. Războiul a luat sfârșit. Exilul a luat sfârșit. Blestemul a fost rupt. Eu aveam un atac de panică, totuși, cât restul lumii sărbătorea în spatele ușii.

        Zemora, cea mai tânără nepoată a mea dispăruse. Era de negăsit. Iar eu eram incredibil de nervos, deoarece niciodată, dar NICIODATĂ, familia noastră nu a fost toată adunată la un loc când era vreme de sărbătoare. Mereu ceva se întâmpla. Mereu ne despărțea cineva. Mă săturasem până peste cap de toate astea. Nici măcar pacea sau libertatea nu erau așa cum mi-am imaginat că aveau să fie. Ce rost mai are să lupți dacă până la urmă universul îți dădea ce îți dorești, dar îți lua în același timp ceva la schimb, de sub nas?

        — Caspian? Regina ne solicită prezența.

       Nici măcar nu am auzit-o când a pășit în încăpere sau dacă a bătut cumva la ușă. Adevărul era însă că Nirvana nu bătea niciodată, mai ales la ușa mea și mereu intrase fără griji, deoarece mereu fusese bine primită în camera mea. Mă miram totuși că îmi vorbea din nou. Nu meritam nici măcar un scuipat din partea ei după ce i-am făcut. Chiar și acum, blocat în atacul meu de panică mă întrebam, de ce?

      Poate deoarece mi-a plăcut atenția pe care ea mi-o oferea? Poate era de asta. În ochii ei n-a fost loc de greșeală când venea vorba de asta, iar acest fapt mă făcea să mă simt în siguranță. M-am comportat ca și un nemernic. N-aveam scuză și aveam de gând să-mi petrec restul vieții, acum scurte, îndreptând totul.

        — Dumnezeule, Caspian! exclamă ea când mă văzu, căzând în genunchi lângă mine. Alt atac de panică?

       Normal că ea știa. Pentru o lungă perioadă de timp Nirvana fusese una din cele mai dragi și apropiate persoane care au trecut prin viața mea. O iubeam, dar nu așa cum voia ea să fie iubită. O iubeam, dar nu așa cum ea merita să fie iubită.

        — Respiră, îmi mângaie ea brațul. Amintește-ți ce am vorbit! Respiră ușor și expiră. 

       Cu ajutorul vocei sale mai calmante decât orice ceai de mușețel pe care mi l-ar putea oferi cineva, m-am trezit respirând din nou așa cum trebuie, ridicându-mă într-un sfârșit de pe podea. Am privit-o și simțindu-mă mai vinovat ca niciodată am întrebat-o:

       — Ai să mă ierți vreodată pentru ce ți-am făcut?

       Ea nu mi-a răspuns. Pur și simplu și-a privit pantofii, de parcă ar căuta un răspuns invizibil ascuns sub luciul negru al cizmelor ei. N-am primit un răspuns la întrebarea mea, nici nu așteptam unul, în schimb, Nirvana a spus:

        — Haide, ne așteaptă Regina. Trebuie să punem la cale un plan pentru a o recupera pe Zemora!