VOLUMUL 3: REGATUL PRINȚESEI PIERDUTE.

PARTEA I:
REGATUL REGINEI BLESTEMATE.

Minerva 🐭
    

        Tocmai ce împlinisem 11 ani. Olivia avea trei anișori și își petrecea timpul alergând prin casă profitând din plin de faptul că a învățat într-un sfârșit să-mi pronunțe numele. Mă rog, teoretic numele. Practic era alintul meu folosit de către familia mea.

        Minerva. Minnie. Sau „șoricica Minnie" cum îi plăcea ei să spună deseori. Ironia sorții. Cine ar fi crezut vreodată că această poreclă inofensivă poate prezice viitorul.

        Mama era bolnavă. Mereu fusese bolnăvicioasă, de fapt. Tata fusese luat de lângă noi mult prea repede, răpus de oboseală după ce a fost solicitat prea mult de către stresul familiei noastre care tocmai ce a crescut cu un membru în plus. Era greu să hrănești patru guri când doar un om aduce bani în casă. Dar tata mereu a avut grijă de mama, chiar făcând haz de necaz, amuzându-se pe seama sistemului imunitar mult prea fragil al mamei.

        — Am jurat lui Dumnezeu să-ți fiu alături, îi spuse el. În sărăcie sau nu. Sănătate sau boală. Sunt aici și nimeni nu m-ar putea lua de lângă fetele mele!

        Spune-i asta pietrei de mormânt din cimitir ce are sculptat numele tău în mijloc.

        Acum, că tata nu mai e, eu și mama eram nevoite să muncim. Mama croșeta haine de iarnă pentru oamenii din sat și nu numai, iar eu îmi ocupam timpul cu curățenia sau îngrijirea copiilor din sat, cât timp părinții lor erau la muncă. Erau zile în care reușeam să ne umplem o masă plină cu bucate, dar erau și zile în care mama rupea ultima felie de pâine în două pentru ca eu și Ollie să avem ceva în stomac până dimineața următoare.

        Erau dimineți în care furam mere și gem, chesti mărunte care puteau trece neobservabile, de la oamenii a căror copii îi îngrijeam și aduceam acasă. Ollie adora portocalele. Erau fructele pe care le aduceam cel mai rar, fiind de asemenea foarte scumpe în piață.

        Faptul că ne avea pe noi era singurul lucru care o mai făcea pe mama să continue, să lupte.

        Nu știam a scrie. Nu știam să citim. Singurul care știuse toate astea fusese tata, care promisese în același timp că urma să ne învețe și pe noi, fiicele lui, aceste două importante lucruri.

        Mă miram cum de îmi puteam amintii toate astea după ce atâta timp m-am luptat cu rozătoarea în care fusesem transformată fizic, astfel încât să nu preia controlul și psihic. Dar amintirile erau fierbinții, în prim-plan, de parcă le retrăiam chiar în acele clipe. Dar o făceam. La fel de bine îmi aminteam și ziua-n care satul nostru a fost cucerit de către Armata Roșie, în frunte cu un vrăjitor bătrân specializat în tot felul de blesteme pe care nu mi le-aș putea imagina nici în cele mai urâte coșmaruri.

        Mama nu era acasă la momentul respectiv. Nu știam ce s-a întâmplat cu ea. Eu rămăsesem cu Olivia, după ce își petrecuse ziua precedentă sărind în bălți rămase în urma ploii alături de una din fetele care îi erau prietene din sat, avea o febră îngrijorătoare. Nici nu mi-am dat seama de agitația din sat, încercând să folosesc tot felul de leacuri băbești pentru a reduce în vreun fel febra surorii mele.

        Am auzit când ușa de la intrare s-a trântit de perete, și am îndrăznit să părăsesc camera în care eu și Ollie dormeam pentru a o întâmpina pe mama. Nici nu mi-a trecut prin cap că altcineva în afară de ea ar putea da năvală în casa noastră. Dar multe lucruri crezute de mine m-au trădat într-un fel sau altul la un moment dat. Parcă, pentru două secunde scurte, timpul a înghețat în jurul meu în clipa-n care chipurile necunoscute ale intrușilor mi-au ieșit în cale. Am permis doar în acele clipe secunde ca disperarea să mă năpădească, lovindu-mă atât de tare, încât m-am trezit rugându-mă cerurilor ca mama să apară de după colț pentru a mă trezi din această scenă de groază. Dar ce ar putea să facă mama în această situație? Bărbații nu dădeau nici măcar un scuipat pe noi, indiferent de situație. Eram pe cont propriu.

        Tot ce știam în acele clipe era că sora mea mai mică, bolnavă, se afla la doar câțiva pași în spatele ușii cât timp oamenii aceștia înarmați — bărbați înarmați — ne scotoceau prin casă, iar cu siguranță nu aveau de gând să cruțe viețile a două copile — două femei — locuitoare a unui sat aflat pe partea de tărâm condusă de armata neagră, deoarece sunt buni la suflet și acordă milă mai ales când e vorba despre copii. Tot ce îi ținea pe cei patru din a mă observa de asemenea era peretele care despărțea camerele noastre de sufragerie, de unde eu i-am zărit pe ei privind pe furiș, cu colțul ochiului.

        Acestea fiind spuse, am făcut singurul lucru care mi-a trecut prin cap în acele clipe.

        — Minnie? sunetul șoptit al vocii Oliviei în clipa-n care am dat la o parte muntele de pături sub care am acoperit-o după ce am găsit-o scuturată de frisoane.

        — Fii tăcută, a fost tot ce i-am spus, ajutând-o să se ascundă, simțindu-mi pulsul și inima luând-o razna.

        Pe când acei oameni au ajuns într-un sfârșit și în camera noastră, șansele ca să-mi găsesc de asemenea un loc de ascunzătoare au fost retezate fără milă, de un baltag bine ascuțit.

        — E doar un copil, răsună în încăpere vocea unuia dintre adulți. O fată.

        Când unul dintre ei întrebă ce ar trebui să facă și cu mine, frica creștea din ce în ce mai mult în mine, rugându-mă într-una ca nu cumva să realizeze că surioara mea mai mică era ascunsă undeva prin camera aceasta. Nu-mi păsa deloc de soarta mea.

        — Putem să o luăm ca și ostatic, spuse cel bătrân, vrăjitorul. Cu toate că ni s-a spus că doar băieții cu puteri magice vor fi recrutați, cred că regele Wezen ține la poporul său.

        Icnind, nu am îndrăznit să mă opun în vreun fel când am fost prinsă de brațde către unul dintre soldați. Panica s-a intensificat în interiorul meu în clipa-n care vrăjitorul a spus;

        — Verifică încăperea. Cine știe ce bijuterii au ascunse pe aici!

        Vocea mi-a tremurat așa cum nu a făcut-o vreodată când am îndrăznit să vorbesc:

        — Vă rog să nu-mi faceți rău! Vă arăt eu unde mami și tati își țin ultimii bani, păstrați pentru zile negre. Doar nu mă răniți!

        — Tăcere, copilă! a fost singurul răspuns primit de la soldat, lăsându-mă cu gura căscată.

        Unul dintre soldați s-a apropiat de patul în care Ollie s-a odihnit până acum, chinuită de răceală, când ceva dinăuntrul meu s-a activat, Trist, înspăimântat, dar cel mai important revoltat și pus pe răzbunare. Soldatul a sărit să mă prindă mai bine în strânsoarea sa, pentru a mă imobiliza când am început să urlu și să mă zbat de parcă ziua de mâine nu ar exista, punând în aplicare astfel planul B.

        Am mușcat mâna soldatului care m-a avut prizioneră, izbindu-mă de corpul vrăjitorului, fără să reușesc să-l clintesc din loc în vreun fel. Acesta a folosit niște cuvinte pe care nu le-am mai auzit decât atunci când tata se lovea de ceva prin casă, sau când mama a aflat care îi era salariul ca și menajeră. Șucărit din urma zgârieturilor și mușcăturilor mele, acesta m-a împins numaidecât la o parte, iar ultimele sale cuvinte înainte ca o lumină verde să îmi chinuiască privirea au fost:

        — Copil afurisit!

        Ultima mea amintire din corpul meu uman este marcată de chipul bătrân și plin de riduri acoperit de barbă scurtă. Amintire care îmi va bântui până și cele mai frumoase vise. 

-*-

        Păsind alături de bărbați și femeie, oameni pe care nu-i cunoșteam, dar care au ajutat ca această coroană să sfârșească pe capul meu, grea și plină de o putere ce amenința să mă îngenuncheze la orice pas, mă simțeam scundă, dar extrem de înaltă în același timp.

        Înaltă deoarece mi-am petrecut ultimii cincisprezece ani ca fiind una din cele mai mici creaturi ce ar putea cutreiera vreodată tărâmul Wonderland, sub forma unui șobolan, lucru care nu putea decât să mă facă să mă întreb cum de nu mi-am rupt gâtul în multipli anii în care mi-am contorsionat trupul micuț pentru a privi spre persoanele relativ cât vreo 10 șobolani micuți de înalte. Era atât de copleșitor încât mă miram de faptul că am reușit să țin pasul cu tot ce se întâmplă cu mine. Cu cei din jurul meu. Cu Regatul Wonderland.

        Scundă, deoarce, cu toate că acum eram mai înaltă decât aproximativ jumătate din persoanele ce se aflau în jurul meu, copacii și casele pe lângă care treceam au rămas tot la fel de înalte precum erau cât timp mă aflasem în forma mea minusculă de rozător. Corp cu care mă obișnuisem, dar la care nu m-aș întoarce nici în cele mai groaznice coșmaruri.

        Era copleșitor. Totul era copleșitor. De la modul în care pantofii mei scoteau un zgomot surd cât timp pășeam pe cele două picioare ale mele, la modul în care metalul armurii în care Zemora insistase să fiu îmbrăcată se simțea și se mișca deodată cu mine, scoțând niște zgomote ciudate pe care mi-am petrecut minute întregi analizându-le.

        Aerul pe care-l respiram larg și flămând avea un gust diferit. Apa pe care o băusem avea un gust diferit. Mă temeam de gustul pe care mâncarea avea să-l aibă, cu toate că aveam stupida poftă de a îmbuca niște brânză în aceste clipe.

        Mi-am petrecut destul timp în prezența Zemorei pentru a realiza că victoria Armatei Negre din acest război era cel mai bun lucru care se putea întâmpla regatului Wonderland. Știam și că Armata Neagră era considerată „partea cea bună" a Wonderland-uluiu, dacă există așa ceva mai exact, deoarece nici ei nu erau niște îngeri coborâți din ceruri de către vreun zeu.

        Totuși, m-am așteptat ca victoria lor mult așteptată să fie mult mai bine primită decât este de fapt. Eu una nu știam ce reacție să am. Încă încercam să accept faptul că eram oficial regina unui tărâm. Regina Wonderland-ului. Am știut că aici se va ajunge. Am nimerit în buzunarul corect atunci când am decis să o urmez pe Zemora afară din temnițele idioate ale Armatei Roșii. De aici nu mi-a fost greu să pun cap la cap faptul că dacă Ollie nu era acceptată de către coroană, singurele persoane care ar putea urca pe tronul Wonderland-ului eram eu sau cei trei verișori dintre care doar Zemora se afla în acest univers.

        Cu toate că am avut timp să mă pregătesc pentru asta, în tot dezastrul în care îmi era creierul în forma mea de șobolan, tot nu eram pregătită pentru acest pas. Cu toate astea, promisiunea presupuselor mele rude rămase încă în viață printre care se afla și Zemora, Olivia și Henry, m-a ajutat într-un fel să pășesc cu mai mult curaj spre locul în care coroana era ținută.

        Conducătorul de drept al Wonderland-ului. Regina Minerva Talbot.

        Soldații armatei câștigătoare, bărbați și femei, nu erau nici pe departe fericiți din urma victoriei lor. Sau cel puțin făceau o treabă foarte bună ascunzând asta. Poate erau fericiți, dar până când aveau să fie reuniți cu familia lor. Puțini erau cei care mai schimbau o glumă cu camarazi lor, încercând să încălzească atmosfera.

        Am privit spre prietenii Oliviei. Încercam, chiar încercam, dar nu puteam să am încredere în ei. Cei cincisprezece ani petrecuți captivă într-un corp străin nu au putut decât să mă lase cu un munte de dubi cu privire la tot ce mișcă alături de anxietate și frică. În corpul meu minuscul, mi-am petrecut timpul privindu-i. Observându-le fiecare mișcare. Am fost acolo când Zemora a fost închisă într-o colivie, ca și un animal. Am văzut cum a fost chinuită. Am văzut tăietura din costele ei pe care i-au făcut-o, lăsând-o să sângereze pentru a se asigura că puteriile ei erau inutile în acest caz. Sângele ei fiind singurul lucru care îi putea afecta puterea în vreun fel.

        Atât de mult sânge. Până și în ziua de azi mă întrebam cum de ea a supraviețuit. Este adevărat că acel Ares, care se presupunea a fi de asemenea un aliat, a ajutat-o, oprindu-i hemoragia cu ajutorul magiei sale de gheață. Eram sigură că Zemora era tare iubită de niște persoane din ceruri, deoarece până și acea tentativă de a o ajuta s-ar fi putut sfârși foarte tragic.

        Cel numit Henry, care aparent era unchiul Zemorei. Probabil și unchiul meu. Mergea cot la cot lângă alt bărbat. Alt bărbat apropiat fetei cu păr castaniu, care era de asemenea verișoara mea, Mad Hatter era titlul și porecla sa. Numele său real era cunoscut de către puțini, printre care eu nu mă enumeram. Eram sigură că Zemora îl știa, dar interacțiunile celor doi îndrăgostiți țipau foarte clar că erau al naibii de aprinși unul față de celălalt, lucru care mă scârbea atât de tare încât am refuzat să le dau atenție după puțin timp.

        Aveam încredere în Zemora. Nu aveam încredere în ei.

        Din urma timpului petrecut cu Zemora am construit un perete al încrederii foarte stabil în fața noastră, lucru pe care cu greu l-aș putea explica cu voce tare. M-am odihnit destul în buzunarul ei pentru a-mi da seama că era o zăpăcită care voia mult prea multe de la viață. Dar știam și că nu era proastă. Nu era nici fricoasă, mincinoasă sau vreo snoabă îngânfată, cu toate că titlul său de fiică de conte îi dădea toate drepturile de a fi astfel. Dar nu era cazul. Iar din urma tuturor acestor lucruri ea avea respectul meu.

        Bărbatul numit Wezen, alături de femeia cu tenul închis numită Nirvana și cel care era fostul ei iubit, Caspian, din câte am înțeles din nesfârșitele conversații dintre Ollie și Zemora, au apărut imediat lângă ei, schimbând niște comentarii între ei. Eram un străin printre ei. Dar în același timp purtam coroana Wonderland-ului pe capul meu, lucru care nu-mi putea fi luat până-n clipa în care îmi voi da ultima suflare.

        Cel numit Caspian anunță că avea să deschidă un portal care ne va duce pe toți numaidecât înapoi ,,acasă", iar următoarea dată când am clipit un cerc gigantic de magie în care treptele care duceau spre ușile mari din fier ale castelului ne chemau acasă. Cât apariția portalului mă lăsă buimacă, Wezen s-a întors spre mine, luându-mă prin surprindere când spuse:

        — După tine, maiestate.

        Maiestate.

        Într-adevăr. Da. Acum sunt regină.

        Odată ce trec prin acel portal, toată viața mea se va schimba, din nou. De fapt, viața mea a fost distrusă din prima clipă-n care în loc de menstruație, la doisprezece ani m-am trezit cotrobăind prin gunoaie după mâncare. De acum înainte nu am nimic de pierdut. Am doar de câștigat, deoarece pentru o lungă perioadă de timp nu am avut absolut nimic. Probabil era șocul adus de aceste două zile, care au fost o harababură totală, dar puteam jura cu mâna pe inimă..nu îmi era teamă de absolut nimic. Știam cât de ușor îți pot fi luate lucrurile de sub nas în secunda în care te aștepti mai puțin, lucru din urma căruia mi-am pormis mie însumi că voi fi mult mai recunoscătoare pentru ceea ce am, dar eram convinsă că nu voi fi la fel de lovită precum am fost prima dată când tot ce era mai drag pe lumea asta pentru mine va fi luat în vreun fel de sub nasul meu.

        Nu i-am răspuns în vreun fel lui Wezen. Doar mi-am ținut bărbia ridicată, atât de conștientă de greutatea coroanei de aur de pe capul meu, pășind prin portal. Parcă soarele a reapărut pe cer în clipa-n care sora mea mai mică, Ollie, blondă care acum nu mai era atât de mică pe cât era atunci când am văzut-o ultima dată, ieși la iveală din spatele celor două ușii gigantice de metal ale castelului. Am știut instant că un lucru groaznic, ceva îngrozitor se întâmplase din prima clipă-n care am văzut-o, coborând ezitând scăriile.

        Cerul mi-a căzut în cap atunci când s-a apropiat încet de noi, și o pată gigantică de sânge răsări din pieptul ei, atât de vizibilă prin hainele sale albe. Wezen deja se repezi pe lângă mine ajungând cât ai clipi în fața sa, așezându-și mâinile pe umerii ei. Olivia era atât de palidă încât părea că propriile picioare aveau să o trădeze cât de curând. Wezen încercă să o linistească. Bietul om chiar încercă, dar Ollie era în stare de șoc.

        — Am pierdut, spuse ea. Am fost atât de inutilă..

        — Nu este adevărat, dragostea mea, spuse Wezen, prinzându-i obrajii în palme. Am câștigat. Sora ta este regina. Armata Roșie a pierdut.

        Aceasta clătină din cap, icnind.

        — Ba nu. Am pierdut. Am fost atacați, continuă ea, ca mai apoi să repete: Am fost atacați! Eu și Zemora..am luptat!

        Mi-am săltat atunci privirea, căutând-o pe Zemora, bruneta care tocmai ce a fost menționată, prin jur. Dar nu era urmă de ea. Și nu am fost singura care a observat asta. Mad Hatter părea că observase acest detaliu înainte ca eu măcar să realizez că Zemora trebuia să fie alături de Ollie. Nu puteai citi vreun sentiment pe chipul, ceea ce era atât de enervant, dar eram sigură că înăuntrul său exista o furtună de emoții care ar putea ucide pe oricine altcineva, dar nu pe el. Specializat în magia sentimentelor. Henry fu cel care întrebă totuși:

        — Unde e Zemora?

        Întrebare care o făcu pe Olivia să izbucnească în lacrimi bolborosind tot felul de cuvinte care cu greu făceau sens..până în clipa-n care au făcut.

        — Nu știu. Ne-am luptat cu Indigo și Apollo, și eu am leșinat deoarece am fost rănită, a făcut un mic gest din mâini către locul din care venea pata de sânge ca mai apoi să continue: iar când m-am trezit..Apollo nu mai era, dar nici Indigo și Zemora.

        Oh nu.

        — Ea..nu mai e. Zemora a dispărut. 

Șoc și groază. The end is near.