Ochiul stâng al lui Wezen era mai negru decât coaja vinetelor după ce Apollo a încercat să îl copieze pe Ares, dorind să fie și el bucătăr. Nu prea am înțeles ce a vrut să facă, dar a lăsat vinetele prea mult pe foc, și le-a înnegrit atât de mult încât praful s-a ales de ele. Se pare că am ghicit corect, iar Zemora l-a snopit pe Wezen în bătaie pentru că a luat o decizie fără acordul ei. O adoram efectiv pe femeia asta.

        Acum totuși, Zemora se simțea vinovată pentru că și-a rănit unchiul, și se fâțâia într-una prin cameră, așteptând ca Wez să apară pentru a-și cere scuze. Henry a încercat să o consoleze, temându-se ca nu cumva vina faptului că tocmai ce a ucis un om să o copleșească sfârșind făcând un gest necugetat pe care mai târziu avea să îl regrete.

        De când ne-am întors împreună cu ea înapoi în castel era destul de agitată, susținând că avea o presimțire ciudată. Spunea într-una că era mult prea liniște în castel, și nu doar deoarece majoritatea soldațiilor se aflau pe câmpul de luptă. Ceva avea să se întâmple. Ceva nu va merge așa cum trebuie. O energie ciudată patina pe holurile castelului. Sau cel puțin asta susținea ea. Când a început să îi aducă și pe Mary, Jaden și Scott în ecuație temându-se ca nu cumva să pățească ei ceva rău, am sărit în ajutorul ei, confirmându-mi-se teoria legată de faptul că probabil era copleșită din urma ultimelor ore, literalmente stresante. Eram în camera cu pianul, la care ea obișnuia să cânte în timpul liber, iar acum se plimba în jurul canapelei, respirând sacadat. Cuvintele pe care le spunea de abia ce putea fi înțelese acum, lucru care a făcut îngrijorarea să explodeze în interiorul meu.

        — Bine, bine, bine, am oprit-o eu. Te cred, i-am prins obrajii în palme pentru a o obliga să mă privească în ochi pentru a vedea că spuneam adevărul. Ai dreptate. Am încredere în cuvântul tău Zmeurici. M-am întors mai apoi spre Henry, continuând să îmi plimb ușor mâna pe obrazul Morei, cât am tras-o mai aproape de mine: Trimite un echipaj, pe oricine găsești încă pe aici, să verifice întregul castel.0

        Henry doar a aprobat, ieșind mai apoi din încăpere pentru a face ce l-am rugat. Modul în care Zemora și-a afund obrazul în tunica mea neagră pe urmă mi-a frânt sufletul în mii de bucățele. Și-a agățat mâinile de materialul negru al spatelui hainei, cât încerca să își liniștească respirația alarmată.

        — Sunt aici cu tine, i-am spus, simțind cum tensiunea îi părăsește treptat corpul așa că am continuat, reamintindu-i pentru a zecea oară: Nu am să te las vreodată! Doar suntem o echipă!

        — Tu și cu mine? suspină ea.

        Nu mi-am putut abține zâmbetul când i-am răspuns:

        — Tu și cu mine.

        Ținând-o astfel la pieptul meu realizam cât de mult mi-a lipsit în aceste zile. Cu toate că ochii noștri sau întâlnit zi de zi pe coridorul castelului, de fiecare dată când treceam unul pe lângă altul, mă simțeam de parcă a trecut o eternitate de când nu ne-am privit cu adevărat. Deoarece un schimb banal de priviri nu era de ajuns pentru noi. Eram mereu lacomi și flămânzi și nu ne puteam sătura cu puținul limitat de această îndepărtare bruscă.

        Exact în clipa-n care am vrut să schimb subiectul pentru a o întreba despre cum puterea ei a trecut de la un lac de întuneric la un foc nestăpânit, Olivia a intrat val-vârtej în încăpere, furând-o pe Mora din îmbrățișarea mea pentru a o ascunde între propriile sale brațe.

        — Cât mă bucur că ești bine, oftă ea, ca mai apoi să își schimbe complet tonul: Proasto! Ți-am spus că stai pe fundul tău aici! Dacă pățeai ceva?! Nu ai antrenat deloc până acum această nouă abilitate a ta! Dacă te ardeai pe tine în locul lui Leo?!

        — Nu am făcut-o, totuși, se bâlbâi ea, făcând-o pe verișoara ei să o strângă mai tare în brațele sale. Sunt bine!

        — Tremuri toată! Asta numești tu bine? clătină ea din cap. Biata de tine. Ești acasă acum, iubita mea. Ușor, respiră și inspiră, așa cum am vorbit!

        Caspian apăru atunci cu Wez în încăpere, chipul luminându-i-se de ușurare când zării îmbrățișarea dintre nepoatele sale. Nu așteptă ca Liv să îi dea drumul Morei, și le cuprinse pe amândouă în brațe ridicându-le deasupra pământului cu câțiva centimetri, afundându-și fața în părul brunet al Zemorei.

        — Ar trebui să lăsăm îmbrățișările de reuniune pentru mai târziu, nu credeți? spuse Wez, încrucișându-și brațele la piept când ajunse lângă mine.

        Am rânjit spre el:

        — Ești gelos că Zemora ți-a furat iubita?

        Acesta ridică din sprâncene când îmi auzi replica:

        — Amice, eu cred că tu ar trebui să îți plângi de milă, nu eu. La cât de ușor ți-a fost furată din brațe..

        — Sunteți doi fraieri, pufni Liv, vocea ei auzindu-se înfundat, chipul fiindu-i ascuns în umărul Morei.

        — Sau născut cu steaua prostiei în frunte, spuse și Zemora.

        Nici nu mi-am dat seama până atunci că aveam umerii încordați. Știam că Mora va fi bine, mai ales deoarece nu s-ar alătura Oliviei practicând sportul lor preferat, și anume, chinuiala bărbațiilor apropriați lor, dacă nu s-ar simți mai bine ca niciodată. M-am îngrijorat teribil când i-am zărit chipul palid în timp ce s-a învârtit în jurul camerei bolborosind cuvinte pe care doar ea le-a înțeles.

        — Mora mi-a povestit acum câteva zile că se întâmplă ceva ciudat cu puterile ei, spuse Liv.

        Mora și-a sters ochii cu podul palmei înainte de a o aproba pe Liv, continuând ea în locul ei:

        — Pur și simplu, mă trezeam folosind puterile altor persoane. Ca și a ta, Hatter, și-a întors capul spre mine. Așa am realizat că verișorul meu, Cab nu minte. Folosindu-ți puterea..

        — E uimitor! spuse Henry.

        — Chiar așa, aprobă și Caspian din cap. Lily nu a putut face asta vreodată, iar ea a avut parte de antrenamente mai intensiv când vine vorba de magie!
Liv zâmbii atunci, aruncându-și un braț pe după gâtul Zemorei:

        — Asta e Mora a noastră. Uimitoare, imprevizibilă și de-a dreptul nechibzuită.

        Bruneta scoase un mic ,,hei!" nemulțumit la auzul cuvintelor verișiarei sale. În altă ordine de cuvinte, eram absolut sigur că toată lumea din încăpere era de acord cu tot ce a spus Liv. Cu toate că eu găseam asta foarte sexy când vine vorba de Zemora. Era cea mai nesăbuită persoană pe care am avut onoarea de a o cunoaște. Și cel mai important, cea mai altruistă ființă de pe acest pământ. Literalmente, a luat toată povara aceasta, care de fapt, nu era povara ei de dus pe proprii umeri, și a reușit să o întoarcă în așa fel încât toate lucrurile erau în favoarea noastră. Eram încă foarte îngrijorat din cauza asta. Cât s-a putut consuma ființa asta ținând toate lucrurile astea în ea tot acest timp, fără să împărtășească teama adusă de gândurile că planurile nu aveau să îi meargă, în loc să vorbească despre asta.

        Nu conta că nu-mi împărtășea mie toate astea. M-ar fii încălzit gândul că măcar Henry sau Liv să fii știut, dar Liv a aflat de toate astea abia după ce Mora și-a pus deja planurile în aplicare și tot ce le-a rămas de făcut, era să acționeze.
Vocea aceea enervantă, care de când eram mici îmi răsuna în ureche ca și o ușă care scârțăie insuportabil, a lui Apollo m-a scos dintre gânduri atunci, și am fost întâmpinat de părul său roșcat, identic cu al geamănului său, Ares, când acesta a dat buzna în încăpere:

        — A reușit! spuse el. Planul a reușit! Minerva este conducătorul de drept al tărâmului Wonderland!

        Pentru o clipă scurtă l-am privit cu toți ca și cum în loc de corp avea tulpina unei flori, iar în loc de cizmele sale negre din picioare, avea un ghiveci uriaș, dar mai apoi, când am conștientizat tot ce a spus cu adevărat, camera parcă și-a revenit la viața, Liv țipând de fericire cât o trase pe Mora după ea, ca victimă colaterală, când sării în brațele lui Wez, care le cuprinse pe ambele în brațe, fiind prin într-un hohot de râs. Eu unul am fost prin între Caspian și Henry, cărora le-am strâns mâinile înainte de a ne îmbrățișa scurt, bărbătește.

        — Stai, stai! a strigat Mora, de abia reușind să își scoată capul pe sub brațul lui Wezen. Spunei Minervei să nu îndrăznească să ne fenteze în vreun fel, altfel, mă jur pe ce am mai scump pe lume, îi rup picioarele!

        Apollo a putut doar să aprobe din cap, salutând militărește înainte de a dispărea din nou din tocul ușii. Războiul nu luase sfârșit totuși. Iar Wezen ne-a reamintit asta imediat, spunând că minutele de tandrețe în familie au luat sfârșit, dând imediat ordine pentru următoarea noastră mișcare timp în care Minerva era adusă în siguranță înapoi acasă. Aparent, Wez și Henry au venit să ne raporteze de fapt, că într-adevăr Mora a avut dreptate și nu era vorba doar de o energie ciudată care bântuia holurile castelului. Ceva se întâmpla, iar soldații au descoperit și locul  din care țipa intriga. Fetele sau oferit înainte ca eu sau Henry să putem spune ceva în privința asta. Colac peste pupăză, Wez ne-a informat că eu, Henry și Caspian trebuia să ne întoarcem pe front pentru moment, pentru a le aștepta pe Nirvana și pe Minerva, deoarece cum am spus, războiul nu a luat sfârșit.

        Zemora a trecut atunci pe lângă mine, aruncându-și coada împletită de pe umăr cu un pufnet, pentru a-mi arăta copilăresc faptul că încă nu m-a iertat și încă era supărată pe mine. În schimb, și-a luat unchiul în brațe, făcându-l să-i promită că va avea grijă de el, spunând că sentimentul acesta care o făcea să creadă că liniștea de dinainte de furtună tocmai ce s-a așternut peste noi nu îi dădea pace. Am decis să o tachinez, așa că i-am spus, cu un rânjet tâmp pe buze:

        — Nu te îngrijora, Zmeurici, m-am apropiat de ea, așezându-mi o mână pe capul ei. I-am pus și scutețel, are și suzeta la el. E gata de mers la joacă, iar niciunul dintre copiii mai mari nu se va lua de el, am fredonat eu la final. Nu pe tura mea!

        Dacă Zemora a fost amuzată de tot ce am spus eu, a făcut o treabă excelentă când a ascuns toate astea, oftând zgomotos înainte de a-mi rânji când s-a întors spre mine. Totuși,  zâmbetul ei nu a avut o viață prea lungă, deoarece mi-a aruncat numaidecât mâna de pe locul comod în care am așezat-o, și dându-și ochii peste cap, s-a alăturat Oliviei, pregătindu-și marea ieșire din cameră. Nu a putut să plece fără să îmi arunce replica înapoi, în orice caz:

        — Ești atât de copilăros. N-am nevoie de glumele tale proaste!

        Oh. Mă unge pe inimă cu aceste cuvinte. Un lucru mai atrăgător decât o Zemora nechibzuită era o Zemora supărată pe mine, aruncându-mi tot felul de replici acide. Singurul lucru pentru care mă ridicam din pat în fiecare dimineață. Imediat cum nepoata sa a părăsit încăperea, iar eu și el am rămas singuri în încăpere, Henry s-a întors spre mine, parcă m-ai hotărât ca niciodată să-mi rupă capul de pe umeri:

        — Ce faci cu nepoata mea?

        M-am încruntat deoarece eram de-a dreptul confuz de însemnătatea întrebării lui:

        — Ce fac?

        — Crede-mă, Hatter. Ești tu cel mai bun prieten al meu, spuse el, dar nu voi ezita nici-o secundă când vine vorba de onoarea nepoțiilor mei. Am să îi fac Zemorei o rochie frumoasă din pielea ta, alături de un lănțișor frumos din dinți, cu prima ocazie în care îi mai frângi inima vreodată.

        — Să o rănesc nu a fost vreodată intenția mea, i-am spus lui Henry, și eram cât se poate de serios. E sufletul meu pereche.

        El pufni, părând să-mi spună astfel faptul că nimic din ce aș putea spune nu îi poate schimba opinia în acest moment, deoarece, înainte de toate, Henry era cu adevărat un unchii grozav, iar familia lui este lucrul pentru care încă respiră și păsește pe acest pământ.

        — Ea știe asta?

        Asta mi-a închis gura de tot. Cartea pe care Lilian a scris-o era un omagiu adus ea poveștii sale de dragoste cu James Talbot. Îi era atât de dragă încât a cerut unei vrăjitoare care îi era prietenă să pună o vrajă peste ea, astfel încât orice persoană care o citea era practic introdus în carte ca și personaj. Cei care aveau onoarea de a juca rolurile lui James și Lily în această carte erau de obicei destinați să fie împreună. Sau cum mi-a povestit Zemora că se numesc acest tip de indivizi după o legendă veche din mitologia greacă, jumătatea celuilalt. Pe scurt, suflete pereche.

        — Ea știe deja, o voce dulceagă, care absolut mereu îmi aducea fiori pe șirea spinării, ne-a făcut pe amândoi să înghețăm, privindu-ne speriați unul pe altul.

        — Zemora, m-am întors eu spre ea, surprinzând-o în tocul ușii cu mâinile încrucișate.

        — Îmi pare rău că vă întrerup, spuse ea, înainte ca eu să îi pot spune ceva. Mi-am uitat doar scrisoarea magică prin care comunic cu Wezen și Caspian. Imediat cum a înhățat-o, a dat să plece, întorcându-ne spatele: Continuați, vă rog!

        Nu prea mai aveam ce să continuăm după o asemenea intervenție. Niciunul nu mai avea nimic de spus. Sau cel puțin nu unul altuia. Henry își putea lăsa discursul de  unchi mult prea protector prin care îmi spune în nenumărate moduri cum avea să îmi rupă pielea de pe mine în cele mai groaznice feluri posibile, pentru mai  târziu. Înjurând în barbă într-o manieră care ar face-o și pe Zemora să tresară, l-am lăsat pe Henry singur, pornind în urma ei. Deoarece eu personal am amânat această zi mult prea mult, fără să am un motiv bine întemeiat pentru care nu am spus-o.

        — Zemora, stai! am strigat-o eu, de prinzând-o imediat din urmă.

        — Sunt ocupată, Luka, spuse ea, fără ca măcar să își întoarcă privirea spre mine. Lasă-mă! Nu am timp pentru..

        — Te iubesc! am spus, oprind-o astfel din drum și vorbit, făcând-o să se împiedice practic de aer. Te iubesc atunci când râzi. Te iubesc atunci când plângi. Te iubesc chiar și atunci când ameninții să snopești pe cineva în bătaie. Te iubesc cu tot ce am. Trecutul, prezentul și viitorul meu îți aparțin ție. Iar eu sunt complet al tău. Sunt nenorocit, catastrofal și incurabil de îndrăgostit de tine, Zemora Bloom. 

        S-a întors spre mine cu o expresie pe care aș vrea să o pot ruga pe Lucinda să facă același lucru ca și cu amintirea Zemorei. Ochișori ei căprui era gigantici acum când mă privea, iar buzele ei erau ușor intredeschise. Era atât de frumoasă.  Am făcut un pas în spre ea, ca și o întrebare tăcută în care îi ceream permisiunea de a mă apropia de ea. Cum nu s-a arătat împotriva acestei ideei, am pășit din nou spre ea. Cu fiecare pas în plus închideam distanța ucizătoare dintre noi, iar când am ajuns în fața ei, astfel încât nasurile noastre mai aveau puțin și se atingeau, am spus:

        — Știu că și tu mă iubești. Și e în regulă. Nu vreau să îmi spui nimic până când războiul nu se va încheia. Abia atunci, i-am luat eu obrazul în palmă, te voi iubii așa cum știi că meriți și cum orice femeie merită iubită. De abia va fi rândul meu să scriu poveștii pe sufletul tău, așa cum tu obișnuiești să spui că visezi. O să călătorim în lume. Doar tu și cu mine și vom face absolut tot ce ai visat sau nici măcar nu ai îndrăznit să visezi. E povestea noastră, iar noi vom fii scriitori de acum înainte.

        Ea nu a spus absolut nimic în tot acest timp. Doar își muta haotic ochii de la buzele, la ochii mei, respirând din ce în ce mai sacadat, ca și cum ar fi îmbătată de toate cuvintele mele și de gândul că toate astea se pot adeveri. Rămasem și eu fără suflare, deoarece nu m-am sinchisit să iau vreo pauză, cât de scurtă ar fi ea, pentru a mă gândii mai mult la propria persoană, trăgând astfel o vreo gură de aer. Exista o tensiune invizibilă care zbura printre noi, apăsându-ne umerii în același timp într-un joc atât de chinuitor, pe care eram amândoi atât de conștienți că îl adoram. Veneram efectiv pământul pe care ea călca. Iubeam să mă cert cu ea. Iubeam când explodam amândoi într-o criză de râs. Adoram chiar și acest moment, în care ne uitam unul în ochii celuilalt fără să spunem vreun cuvânt. Moment care părea atât de neînsemnat pentru cei care privesc de dinafară, dar atât de important pentru noi doi.

        Am pus capăt acestui chin, când am tăiat distanța micuță care a rămas între noi, zdrobindu-mi buzele de ale sale. Mâna ei și-a găsit imediat un loc în părul meu, trăgându-mă astfel mai aproape de ea, lucru pe care nu l-am crezut posibil, dar care m-a făcut să rânjesc în sărut. Faptul că răspundea la el îmi spunea suficient legat de faptul că și ea mă dorea aproape la fel de mult cât o doream eu. Zilele în care am stat departe de ea au fost o adevărată tortură pe care nu voiam să o mai repet vreodată.

        Deoarece eram doar noi doi. O echipă, pentru totdeauna.

        Doar eu și ea.

ZEMORA 🦋

        Idiot. 

        Nesimțit. Dobitoc.

        Măgar. Nestăvilit. Nerușinat.

        Nenorocit și de-a dreptul..de vis.

        Nu-mi venea să cred că asta tocmai ce s-a întâmplat. Nimeni nu mi-a mai vorbit astfel vreodată. Nimeni nu m-a făcut să simt asta până acum. Luka mă face să simt lucruri care mă sperie, dar care în același timp sunt atât de fascinante și minunate încât tot timpul mă regăsesc întorcându-mă la ele. Și eram supărată. Atât de supărată. Nu știam pe cine mai exact, să fiu sinceră. Pe mine, pe Olivia care a apărut în cadru și ne-a întrerupt sau pe Luka, la care simțeam neînsemnata nevoie de a țipa pentru că nu m-a lăsat să vorbesc.
Îl uram. Îl uram atât de mult pentru că nu m-a lăsat să îi spun cât de mult îl iubesc. Nu m-a lăsat să spun înapoi.

        Un lucru pe care absolut toată lumea îl cunoștea despre mine era faptul că uram atât de mult să aștept. Mie trebuia să îmi dai un răspuns chiar atunci în clipa aceea, altfel m-aș transforma într-un monstruleț mic și verde, țâcnit și ursuz. Și nimeni nu voia ca eu să mă transform într-un monstruleț mic și verde, țâcnit și ursuz, deoarece eram în stare de a distruge toate această lume întreagă în doar câteva clipe dacă doream. Dar normal că nu voiam asta. Unde mai puteam să îmi pun toate scenariile din cap în prim plan dacă nimic din lumea aceasta nu a mai rămas?

        Dacă astfel căuta un mod prin care îmi putea distrage atenția de la faptul că eram un ucigaș în toată regulă, și-a îndeplinit misiunea.  Dacă astfel voia să mă vadă pusă la locul meu, încolțită din toate părțile, a reușit.

        Era ciudat, deoarece tocmai ce ucisesem o persoană. Eu l-am omorât pe Leo. Iubitul fostei mele cele mai bune prietene. Leo, Queen of Hearts. Leo, despre care se presupune a fi unul din cei mai puternici vrăjitori din întregul regat Wonderland. Eu l-am ucis. Și ce era cel mai rău, era faptul că nu simțeam nici-o urmă de remușcare pentru ceea ce am făcut. Nu-mi părea rău deloc. Cine a spus că răzbunarea nu te încălzea cu absolut nimic, nu a avut dreptate. Cel puțin nu în cazul meu. Leo a fost complice la toate lucrurile la care am fost supusă în timpul meu petrecut în armata roșie. Iar eu nu aveam de gând să închei acest război fără să îmi pătez mâinile puțin cu sângele fiecărei persoane care mi-a greșit.

        Între timp, am fost anunțați că planul meu a mers, iar conducerea tirană a regelui Indigo tocmai ce a căzut de pe tronul său plin de succes. Întregul munte de anxietate adus de toată aceasta situație a fost decapitat de pe umerii mei, iar acum, pentru prima dată în mult timp, mă simțeam de parcă mă puteam relaxa cu adevărat. Pentru câteva clipe chiar am crezut  că nu va merge. Indigo avea anii întregi în spate, timp în care s-a lăudat că a câștigat încrederea multor oameni puternici, astfel încât m-am temut că armata nu avea să îl trădeze așa ușor. Aparent, când Wez mi-a spus că încrederea și loialitatea tuturor oamenilor din Wonderland mergea spre cel ales de către coroană, nu a glumit absolut deloc.

        Totuși, acum aveam altă problemă pe cap. O problemă blondă și sâcâitoare, prea numită Olivia, care îmi făcea capul calendar cu scuzele sale legate de modul în care ne-a întrerupt pe mine și pe Luka, teleportându-se ca și de sub pământ în spatele nostru. În drumul nostru spre subsolul castelului pentru a vedea cauza energiei ciudate care m-a dat peste cap cu totul, m-a bombardat cu întrebări, ținând să afle toate detaliile posibile și imposibile. M-a bălăcit în toate curiozitățile sale, începând de la clasicul ,,te-ai împăcat cu el?" până la cea mai enervantă: „Sărută bine?".

        Alta era problema mea în acele clipe, până la urmă. Cu cât ne apropiam mai mult de subsol, deveneam din ce în ce mai tulburată, deoarece simțeam o cantitate gigantică de magie venind din locul perspectiv. Magie care mi se părea cunoscută. Ca și cum m-a mai atins vreodată, doar că nu-mi puteam aduce aminte cum și când. Clipele mele de relaxare sau dus pe apa sâmbetei, umerii mei fiind încordați, acum când coboram ultimele trepte. Nu am mai simțit atât de multă magie adunată la un loc de foarte mult timp, lucru care era foarte tentant pentru anti-magia mea. Pentru a menține un anumit control față de ea am început să îmi zgârii brațul stâng pentru a știi că eram eu, și nu căzusem într-un somn adânc, lăsând astfel anti-magia mea să preia frâiele acestui corp fragil de muritor.

        Anxietatea îmi sărea până în gât, când am ajuns în fața ușii respective. Nu am fost vreodată în partea aceasta de castel, așa că îmi era necunoscută. Liv era în aceeași oală ca și mine. Înghițind în sec, am privit cum mâna ei albicioasă s-a întins pentru a apăsa clanța ușii. Fără tragere de inimă, am pășit în încăpere în fața ei, doar pentru a mă oprii înainte de a face măcar cinci pași spre mijlocul camerei. Liv a fost nevoită să mă ocolească pentru a vedea ce m-a surprins așa de tare încât m-am oprit brusc, doar pentru a se oprii în același mod ca și mine, deschizându-și ușor buzele în uimirea ei.

        — Ce dracu? înjură Liv și în locul meu, încruntându-se spre portalul gigantic din mijlocul încăperii.

        Am clipit des pentru a-mi umezii ochii uscați, de abia atunci făcându-mi curaj să fac câțiva pași spre cercul gigantic amestecat în culori spectaculoase de argintiu:

        —  Seamănă..seamănă perfect cu portalul în care am sărit acum câteva luni pentru a ajunge aici, m-am întors eu spre ea, la fel de uimită, încă buimacă din cauza puterii magice gigantice pe care o emana.

        — Ce naiba caută aici?

        Eram atât de dezorientată încât tot ce am putut lega pentru a-i răspunde a fost:

        — N-am habar. Întreabă-l!

        — Pot să îți spun eu, spuse atunci o voce, venind de undeva din spatele meu. 

        Fusesem atât de cuprinsă în toată puterea magică emanată de portal încât nici măcar nu am observat prezența unei alte persoane în încăpere. Lucru care doar îmi spunea că mai aveam multe de învățat când venea vorba de magie. Mă săturasem să fiu atât de pasivă când atât de multă magie mă înconjura, încât nu vedeam detaliile micuțe, care uneori erau cele mai împortante.  Strigătul Oliviei m-a făcut să mă întorc rapid spre locul în care se afla ea. Ce am văzut m-a lovit ca și un pumn în stomac. Indigo era cel care ținea un cuțit la gâtul Oliviei, zâmbind drăcește spre mine, dar nu asta era partea cea mai rea. Partea cea mai rea era faptul că persoana care stătea lângă el îmi era al naibii de cunoscută. Ba chiar îl cunoșteam foarte bine pe acel om.

        Gătise pentru mine. Fusese al naibii de prietenos când am ajuns în armata neagră și mereu și-a oferit suportul, cerându-mi să fiu cât mai deschisă cu el. Una dintre persoanele la care m-am așteptat cel mai puțin să mă  trădeze. Capul roșcat al lui Apollo era cu doar câțiva centimetrii mai înalt ca și Indigo, și oricât aș încerca să îi prind privirea pentru a citii ceva în ea, mă evita fără pic de rușine. Totuși, prin arma sa care o ținea îndreptată exact spre coastele Oliviei spunea multe despre prezența lui aici, pe lângă faptul că el a fost cel care l-a adus pe Indigo în castel.

        — Tu, am spus eu cu glasul bălăcit în surprindere. Ce naiba cauți aici? Să știi că armata neagră nu oferă certificate de naștere false pentru a te ajuta să fugi din țară.

        Acesta a râs cu poftă la comentariul meu, lăsându-și ușor capul pe spate, cât apăsă cuțitul de gâtul verișoarei mele, făcând-o să scâncească. Strângând din dinți, am privit fugar de la pumnalul lui Apollo, la cuțitul lui Indigo. Încercam, zadarnic, să vorbesc cu Liv, transmițându-i telepatic să profite de minutele de neatenție ale lui Apollo, care era clar distras, pentru a-i fura pumnalul, sperând ca mesajul să mi se poată citii în ochi cel puțin.

        — Ai foarte mult curaj să spui așa ceva cuiva care ține un cuțit la gâtul verișoarei tale, clătină Indigo din cap. Presupun că nu te schimbi niciodată, Alice..

        — Noi, femeile din familia Talbot, suntem cunoscute pentru vocabularul nostru bine dezvoltat și pentru limba noastră ascuțită. Privirea mi-a căzut din nou asupra Oliviei când am spus: Sunt sigură că verișoara mea m-ar aproba dacă nu ai juca murdar, ținând cuțitul ăla jegos, murdărit cu amprentele tale, la gâtul ei!

        — Cred că ai uitat cine a început cu adevărat jocul acesta murdar, spuse el, vizibil enervat, ca mai apoi să îi umple chipul Oliviei de picuri de salivă când îi spuse: Încearcă numai să faci ceva inapropiat, regină, și am să îți scot inima prin nas!

        — Interesant comenatariu făcut de cineva care n-are pic de cunoștiințe cu privire la anatomia umană! am spus eu, zâmbind arogant spre el.

        Indigo țâțâi nemulțumit din buze, demonstrându-mi că am atins într-adevăr o coardă sensibilă cu comentariile mele sarcastice. Adevărul era că pe dinăuntru eram un munte de frică și anxietate, deoarece mă temeam într-adevăr pentru viața Oliviei. De aceea încercam să trag de timp, sperând ca ea să acționeze odată. Nu-mi venea alt plan în minte. Eram secată de puterii, fizic, și nu mai gândeam clar.

        — Poți să te oprești? Bombănii el, amintindu-mi de modul în care Mary s-a ofticat în clipa-n care i-am interzis că se apropie de armura care era de zece orii înălțimea ei practic, cu câteva zile în urmă. Încerc să te speriu aici! Ți-aș putea ucide verișoara în orice clipă!

        — Dacă voiai ca regina Olivia să fie moartă, o ucideai acum mult timp. Tu ai venit aici pentru altceva acum, mi-am încrucișat eu brațele la piept. Haide! Îți ascult și ție discursul malefic.

        Deși era vizibil iritat, și-a reconstruit rânjetul pe buze, încercând să treacă cât mai repede peste momentul acesta tensionat.

        Olivia, ce naiba faci?! Trebuie să scapi de un prost ca eu să mă ocup de celălalt prost. Nu pot să mă ocup de ambii proști deodată fără ca Liv să nu cadă la mijloc ca fiind o victimă colaterală.
Simțeam că mai aveam puțin și aveam o cădere nervoasă. Chiar acolo, chiar în clipa aia.

        — Am realizat unde am greșit eu în viața aceasta, spuse el, rânjind.

        — Te-ai născut? am ciripit, prefâcându-mă buimacă, doar pentru a fi pusă la locul meu de scâncetul Oliviei, pe a cărui gât tocmai ce curgea un mic firicel de sânge.

        Indigo continuă:

        — Te-am primit pe tine în armata mea în loc să te trimit acasă cu prima ocazie!

        M-am încruntat, deoarece lucrurile care lui îi ieșeau pe gură nu aveau niciun sens.

        — Nu am făcut niciodată parte din armata ta! i-am aruncat eu înapoi, cu toate că el m-a ignorat complet în continuare.

        — Tu, draga mea, nu ai ce căuta aici, zise, vocea lui fiind atât de soptită încât aproape mi-a adus fiori pe șirea spinării. Locul tău nu e aici!

        Am rămas tăcută, deoarece nu merita să îmi răcesc gura pentru a-i explica lui unde era locul meu. Aparțineam de locul în care inima mea se afla. Iar acel loc era Wonderland-ul. Aici era casa mea, alături de Luka, Liv și unchii mei. Nimic din ce avea Indigo să îmi spună nu avea cum să schimbe niște lucruri pe care le-am bătut în cuie acum mult timp.

        — Așa că am să îmi repar greșeala, adăugă atunci. Trebuie să te întorci în tărâmul muritorilor, locul de care aparții cu adevărat.

        Atunci s-a produs imprevizibilul. Apollo a dispărut cât ai clipi din spatele Oliviei. Puterea lui de a se teleporta dintr-un loc în altul l-a ajutat să ajungă imediat în spatele meu. N-am apucat nici să respir, dar în schimb am reușit să îi parez lovitura de pumnal, cu propriul meu pumnal făcut din particulele negre ale anti-magiei mele adunate la un loc. Apollo în schimb era mult mai experimentat decât mine, mai ales când venea vorba despre lupta corp la corp. M-am trezit luptând cu gravitatea pentru a-mi menține echilibrul când m-a lovit cu piciorul în stomac, obligându-mă să fac un pas în spate.

        — Nu o lua personal, Zemora, îmi spuse el atunci, înainte de a mă ataca din nou. Chiar ești o prietenă bună, pe care fiecare ar trebui să o aprecieze!

        De parcă asta mă poate încălzii cu ceva. Auzeam câteva zgomote din spatele meu, dar nu îmi puteam întoarce privirea pentru a putea vedea ce se întâmplă cu Liv și Indigo. Speram ca ea să fie bine, dar nu o puteam ajuta în vreun fel, deoarece aveam propria mea luptă de dus. Simțeam cum puterea magică a lui Apollo se zbătea în interiorul său, așa că m-am concentrat pe ea, încercând să fur măcar o bucățică folosindu-mi propria putere, pentru a o cunoaște mai bine astfel pe a sa. Puteam întoarce toată această situație cu ușurință în favoarea mea. Doar dacă mai puteam să opun rezistență pentru câteva clipe.

        — Acum, Indigo! spuse Apollo dintr-o dată.

        Aceea a fost clipa în care am realizat că Liv fusese foarte tăcută de câteva clipe bune. Următoare dată când am clipit gâtul mi-a fost atacat de ceva rece. Ceva rece și umed. Disperată, primul meu instinct a fost să caut în încăpere aura Oliviei, fiindu-mi foarte greu din urma cantității compleșitoare de magie care ne înconjura. A fost foarte dificil să îi găsesc magia, încă întreagă și plină de viață în încăpere, cu toate că Liv era inconștientă la pământ. Sângele Oliviei se prelingea pe gâtul meu. Voiam să tresar, să tremur, să țip și să plâng. Dar nu am permis ca vreo emoție să se exteriorizeze în vreun fel, Pumnalul meu era încă în palma mea, așa că pentru a scăpa din brațele lui Indigo, oricât de riscant era asta, l-am înfipt în piciorul său, lăsând anti-magia mea să se împrăștie în corpul său.

        Până acum, nimeni nu a avut un contact atât de direct cu magia mea. Nimeni nu a fost atât de expus încât să îi pătrundă prin piele. Pentru o persoană ca Indigo, născută cu magie aici în Wonderland, o astfel de întâmplare avea să-l ucidă cât de curând. Lucru care deja s-a pus în mișcare, deoarece deja devenea din ce în ce mai slăbit, scăpându-și cuțitul din mână.

        Având cale liberă pentru a ajunge la Apollo, m-am teleportat în spatele său, folosindu-i propria magie, astfel încât el era cel încolțit acum. În ciuda faptului că eram mult mai scundă  ca și el, mi-am plasat pumnalul făcut din anti-magie pe gâtul său, imobilizându-l din a mai face vreun pas:

        — Dacă nu vrei să ajungi ca tâmpitul de acolo, o să faci ce-ți spun eu! am spus eu, fără pic de compasiune sau milă. Te-aș ucide eu personal, chiar aici, chiar acum, așa cum am făcut cu Queen of Hearts, dar ai noroc că îl respect mult prea mult pe Ares pentru a-ți face ceva. Am să-l lăs pe el să se descurce cu tine!
Asta dacă nu cumva și el era un trădător împuțit ca și fratele lui geamăn.

        — Tu ai făcut portalul acela? am întrebat, făcând un scurt semn din cap către el. Impresionant, murmur când el aprobă din cap. Acum, se pare că nu tu vei fi cel care moare astăzi. Păcat totuși că nu vei fii treaz pentru a vedea cum Indigo o să moară.

        Părea că a vrut să adauge ceva, să se scuze. Să țipe. Să implore. Să se arunce în genunchi. Orice. Nu i-am permis, folosindu-mă de magia lui Luka pentru a-i scădea pulsul destul de mult încât acesta să cadă adormit la picioarele mele. Blasfemie! Ce rău îmi părea că încercam să fiu o persoană bună într-o anumită măsură și îl lăsam pe Ares să se ocupe de fratele lui. Știu totuși că eu aș vrea să am o ultimă discuție cu fratele meu dacă aș fi în locul lui, așa cp am să respect asta.

        M-am întors atunci spre Indigo, pentru a mă ocupa de el într-un final. Ce am văzut atunci m-a lăsat fără cuvinte. Portalul spre lumea mea se închidea treptat. Indigo, slăbit în drumul său spre descompunere, se îndrepta cu pașii rapizi spre el, de parcă voia să sară în el pentru..

        Oh, nu.

        Avea de gând să sfideze moartea, scăpând de una provocată de magie, fugind într-o lume în care aceasta nu există.

        Peste trupul meu neînsuflețit aveam de gând să îl las să scape bazma curată cu asta. Nu m-am gândit prea mult la ce am făcut în următoarele clipe. Tot ce știam era faptul că nu trebuia să îl lăs pe Indigo să ajungă în lumea mea. Corpul meu s-a mișcat de la sine, de parcă deja era obișnuit să ia decizi altruiste, fără ca măcar să ia vreodată în considerare vreo decizie egoistă.

        Indigo a sărit deja în portal, dispărând de sub nasul meu în noanțele de gri care la rândul lor se dizolvau încet. Înainte să îmi dau seama de ce fac, m-am trezit atingând la rândul meu particulele gri ale portalului, afundându-mă din ce în ce mai mult cu ele. Devenind una și aceeași. Încăperea în care ne aflasem s-a dezintegrat fiind înlocuită de naonțele de gri, care se tranformau ușor în albastru cu cât îndrăzneam să privesc mai mult.

        Frica, panica și o disperare pe care nu am mai simțit-o atât de intens până acum a pus stăpânire pe corpul meu. Țipam, dar nu-mi puteam auzii vocea. Respiram. Inspiram, dar era de parcă aerul nu-mi putea ajunge la plămâni în niciun fel. Clipeam, dar parcă ochii mei erau din ce în ce mai uscați cu fiecare bătaie a genelor. Îmi auzeam inima bătând în piept, deodată cu fiecare înghițitură pe care îndrăzneam să o fac. Le auzeam atât de tare încât parcă îmi doream ca propria mea inimă se se oprească pentru a-mi oprii mai repede chinul. Faptul că în același timp îmi cruța viața, era un bonus.

        Mă întrebam dacă nu cumva nu-mi auzeam propria voce din cauza gălăgii făcute de către inima mea.
Eram compleșită. Îmi era rău. Voiam să vomit. Anti-magia mea dispărea ușor din corpul meu, lucru care mă făcu să mă simt dintr-o dată dezgolită. Expusă. Ca și cum o bucată importantă din mine tocmai ce s-a rupt, iar în lipsa ei a rămas doar întuneric.

        Deoarece doar asta a mai rămas acum atât înăuntrul meu, cât și în fața ochiilor mei.

        Totul era întunecat.

        Într-un final, întunericul este cel care a ieșit triumfător.

SFÂRȘITUL VOLUMULUI 2.

This is not the end.

Are you ready for it..?