ZEMORA 🦋

     
        Ceaiul era unul din lucrurile de pe masă de care mi-am promis că nu aveam să mă ating, având ciudatul presentiment că, în lichidul maroniu nu doar lapte fusese adăugat înainte ca eu să mă aşez măcar la masă. Ascundeam cu greu transpiraţia care mi se forma pe frunte, răcorindu-mă cu ajutorul aerului rece împins de către evantai spre chipul meu. Un gest pe care aparent, Oliver Persky, care stătea în faţa mea la masă, exact lângă sora mea, Octavianna, îl găsea mult prea atrăgător, lucru care, nu intenţionam să fie. Nu încercam să par mai atrăgătoare sau naiba ştie ce. Adevărul este că eram mai stresată decât mama mea vitregă a fost în ziua în care William, atunci peţitorul Octaviannei, şi soţul ei în ziua de azi, a venit prima dată la noi în vizită pentru a o curta.

        După ieşirea mea din societate şi balul meu de debut, Oliver Persky a fost primul care a venit să îşi prezinte intenţiile cât mai onorabile, aruncându-mi peste bot confirmarea că, era mai mult decât fericit că în sfârşit putea să mă culeagă de pe raft, ca pe un obiect neînsemnat la care a ajuns primul. Oricum mă curtează de când mă ştiu. Acum nu mai trebuie să ascundă lucrul ăsta de ochii lumii. E un câştig pentru el. Iar în cazul meu? Nu cred că am avut un câştig în întreaga mea viaţă când venea vorba de Persky sau dreptul de a face propriile mele alegeri.
Până şi în ziua de azi nu fac propriile mele alegeri, deoarece lupt pentru a mă întoarce într-un univers care-mi prevede doar nefericirea.

        Am tresărit la acest gând, neştiind de unde a apărut. Mi-am ridicat mai apoi ochii, întorcându-mi privirea spre sora mea, Octavianna, care îmi zâmbii numaidecât, ca mai apoi să îmi întorc cu greu capul spre Oliver Persky.
Aşa-i. Eram acasă, în locul care-mi provoacă doar nefericire. Nu ştiu de unde a mai venit şi asta. Aici nu aveam pentru ce să mai lupt.

        — Zemora, draga mea, spuse Vianna dintr-o dată, spune-i lordului Persky despre lecţiile tale de pian!

        Nu voiam să povestesc nimic despre lecţiile mele de pian. Mai ales lui. Cu toate astea, mi-am înghiţit la loc oftatul şi am spus cât de pasiv posibil:

        — Învăţ arta pe care pianul o oferă acestei lumi de când aveam patru ani, my lord.

        — Ce coincidenţă, spuse el. Şi eu ador pianul. Cânt la el de când mă ştiu!

        — Da, am mormăit cu jumătate de gură. Ştiu asta.

        Toată lumea ştia şi fugea de modul în care Oliver Persky chinuia clapele pianului. Bietul instrument e chinuit de ani de zile de către modul vulgar în care Persky îşi loveşte degetele de clape.

        — Zemora mânuieşte cel mai bine pianul din ce cunosc eu, my lord, se băgă din nou Vianna.
     
        — Nu cred că se poate ridica la nivelul unui bărbat, ca mine, doamnă Sprayberry, dar sunt sigur că Zemora e deosebită.

        În acea clipă buzele mele au format un oval perfect, cât l-am privit pe nenorocitul ambulant format de Oliver Persky, care se afla sub ochii mei. M-a durut direct în cot de privirea menită să mă avertizez, pe care sora mea mi-a aruncat-o. M-a durut direct în cot şi de faptul că acest măgar era cel mai bun prieten al tatălui meu şi un om cu renume în societate care-mi putea păta reputaţia cât ai bate din palme, m-am ridicat în picioare şi i-am scuipat în faţă:

        — Ştii, urlă ovarele în mine când îmi arunci comentarii de genul. Mai spune-mi, că-mi place. Poate până la finalul acestei conversaţii vor fi atât de revoltate încât vor exploda, dispărând din corpul meu. Păcat de tine atunci, deoarece fără ele, nu ai să-ţi poţi asigura vreun posibil urmaş.

        — Poftim?! spuse el, de parcă nu s-ar fi aşteptat să îi răspund vreodată.

        — Nu pentru asta mă vrei? Vrei o femeie care să-ţi poarte moştenitorul şi care să venereze pământul pe care calci. Dar lasă-mă să-ţi spun ceva, în casa asta nu vei găsii niciuna. Mai ales una cu numele Zemora Bloom. Aşa că, dă-i drumul! Distruge-mi reputaţia, dar îţi spun ceva, domnule Persky. Indiferent de situaţie. Niciodată, niciodată, niciodată. Nici în cele mai frumoase vise ale tale, eu nu mă voi căsători cu tine!

        — Zemora Alyssia Bloom! strigă sora mea, indignată, în acelaşi timp în care Persky se ridică revoltat de la masă, strigând:

        — Aşa ceva este inadmisibil!
Înainte ca Octavianna să-mi spună cât de dezamăgită era de mine şi de comportamentul meu, obligându-mă să-mi cer iertare lui Persky, m-am învârtit pe călcâie, părăsind locul meu de la masă, lăsându-i pe cei doi cu gurile căscate. Menţinându-mi bărbia sus, am realizat cât de bine se simţea acest sentiment. Al victoriei. De parcă am făcut pentru prima dată în viaţă o decizie care îmi face mie bine. Mă simţeam liberă.

        — Mereu ai fost melodramatică.

        Nu ştiam ce m-a şocat mai tare. Vocea sau cuvintele rostite de ea. M-am blocat în loc, înţepenind cu un picior în aer. Acea voce de femeie pe care nu am crezut că aveam să o mai aud vreodată. Acea femeie care m-a distrus complet atât când era în viaţă, cât şi după moartea ei. Acea femeie nenorocită pe care am crezut-o cea mai bună prietenă a mea. În care mi-am pus întreaga încredere. Acea..trădătoare. Cu greu, mi-am găsit puterea de a mă întoarce spre ea pentru a o înfrunta, aşa cum doar în cele mai întunecate coşmaruri puteam. Fundalul grădinii din spate a conacului de acasă a dispărut, fiind înlocuit de cei mai negrii pereţii pe care i-am putut vedea vreodată, deodată cu o podea la fel de neagră. Sora mea a dispărut, la fel şi Oliver Persky. Pletele ei maronii au fost primul lucru care mi-a atras privirea.

        — Ce cauţi aici? Nu ştii că morţii trebuie să stea cu morţii, iar oamenii vii cu viii.

        — Am uitat cât de comică poţi fi, zâmbi ea dulce. De asta suntem noi prietene. Mereu mă faci să râd.

        — Eram prietene, Emma. Nu am încredere în persoane cărora le umblă viermii printre coaste la momentul actual.

        — Asta a fost scârbos, se strâmbă ea. Să înţeleg că atitudinea ta ursuză rezultă din ura faptului că ai aflat.

        M-am strâmbat şi eu:

        — Ăsta e un coşmar?  Sau, la dracu, Nirvana tu eşti? Ai învăţat arta controlului minţii? Stai, nu se poate, am spus eu mai slab, vorbind cu mine însumi, nimeni nu-şi poate folosii puterile pe mine.

        Zâmbetul trist al Emmei mă îngrozea, aşa că mi-am mutat automat privirea spre pantofii mei mov. De fiecare dată când priveam spre vechea mea prietenă, tot ce vedeam era chipul ei alb din acea seară, printre a cărui buze se prelingea un firişor de sânge. Avea ochii daţi peste cap, viaţa dispărând încet din ei. Cu toate astea, următorul lucru spus de ea aproape m-a făcut să-mi întorc privirea spre ea:

        — Mi-a fost dor de tine. Acolo unde sunt eu e rece şi nu văd pe nimeni.

        — Nu mă interesează ce simţi sau pe cine vezi sau nu. Nu cred că am mai spus cuiva asta cu atât de multă sinceritate, dar sunt dezamăgită de tine.

        — Ești, nu-i aşa? oftă ea, zâmbetul auzindu-se în glas. Mă aşteptam că aşa vei fi. De asta m-am temut de clipa în care urma să afli.

        — Mi-ai făcut foarte mult rău, am spus, şi te urăsc.

        — Mă urăşti, nu-i aşa?

        — Te urăsc atât de mult. Nici nu ai idee.

        Îi simţeam privirea aţintită asupra mea.

        — Chiar nu ţi-a fost dor de mine vreodată, Alice?

        Am strâns din dinţi atât de tare, încât pentru o clipă mi s-a părut că aveam să-mi rup maxilarul în două.

        — Zemora. Numele meu e Zemora, am spus printre dinţi.

        — Nu ţi-e dor de mine, Mora? întrebă ea.

        Mi-am luat câteva clipe pentru a medita la această. Nu ştiam dacă avea rost să fiu sinceră cu ea sau să îi arunc vreo minciună pe care să o rumege. Nici măcar nu credeam că era reală. Poate visam doar. Era doar o proiecţie a creierului meu instabil şi traumatizat. Am decis să îmi iau o ultimă piatră de pe inimă, acum, cât eram prinsă de euforia victoriei mele:

        — Obişnuiam să îţi simt lipsa. Dimineaţa, în timpul zilei şi mai ales seara, când vina morţii tale mă apăsa, iar cadavrul tău căzut..în..braţele mele, am rostit cu greu, mă bântuia cel mai mult. Dar cu timpul am devenit conştientă că prietenia noastră a fost toxică. Am descoperit oameni care mă iubesc cu adevărat, fără să mă înşele şi care ştiu să mă preţuiască. Îmi oferă doar adevărul. Am învăţat ce înseamnă o prietenie. Iar treptat dorul de tine s-a transformat în ură, iar acum asta e tot ce simt. Tot ce mi-a rămas când vine vorba de tine.

        Ea căzu pe gânduri, iar când i-am întâlnit chipul din nou, figura ei tristă m-a lovit peste faţă ca şi un pumn în burtă.

        — Să înţeleg că scuzele mele nu-mi vor fi iertate..

        Am ridicat din sprâncene:

        — Cauţi iertare? Nu e cel mai bun loc în care să cauţi.

        Ea murmură:

        — Speram că scumpa mea prietenă Zemora mai e acolo şi mă va ajuta să-mi găsesc pacea, oferindu-mi eliberarea.

        Simţindu-mă mai încrezătoare ca niciodată, şi totuşi vulnerabilă în acelaşi timp, m-am apropiat de ea. Am alungat tristeţea adusă de modul în care a spus ,,scumpa mea prietenă, Zemora", deoarece nu exista loc de milă aici, şi i-am spus:

        — Prietena ta, Zemora, nu mai există. A fost călcată în picioare pentru prea mult timp şi a realizat în sfârşit unde a greşit.

        Părea că voia o explicaţie la cuvintele mele, doar că era mult prea copleşită pentru a mai spune ceva:

        — A uitat cine e ea cu adevărat şi câtă putere deţine ea în propriile mâini, i-am zâmbit eu arogant. Nu te voi ierta vreodată. Dacă vrei să îţi găseşti pacea ai nevoie de mai mult decât nişte cuvinte drăguţe şi puţină nostalgie. Cu mine nu îţi merge!

        — Nu mă lăsa la mila Lui, Zemora! Nu ştii cât de crud poate să fie!

        — La mila lui Dumnezeu? am surâs eu. Cu  toţii ajungem acolo odată şi odată. Doar că ţie ţi-a venit timpul mai repede ca şi mie. Tocmai de acea, nu am să mă bag în treaba Lui, şi-mi voi trăi viaţa neînsemnată de muritoare cât pot, timp în care tu vei plătii pentru tot răul făcut!

        — Zemora! Te rog! Te iubesc! vocea îi suna atât de străină când rosti aceste cuvinte, tremurând. Nu-mi face asta!

        I-am acordat un ultim rânjet atunci:

        — Iubire? am râs eu. Ai uitat că eu nu cred în asemenea baliverne? Iubeşti mult înşelăciunile. Să vedem cum te descurci acum, când doar cu ele ai rămas să te speli pe cap, Emma.

-♡-

        Următoarea dată când mi-am deschis ochii nu mai eram înconjurată de un lac negru ca de smoală. Eram în siguranță. În camera mea. Tremurând de frig din cap până în picioare. Dar înapoi în camera mea luminoasă chiar și pe timp de noapte, foarte dezordonată la momentul actual după ce, eu și Luka ne-am petrecut serii întregi căutând în fișierele antice din biblioteca castelului. În câte un colț, găseai câte o haină de a lui Olivia lăsată în ultima sa vizită, atârnând pe sabia lăsată de Luka. Dacă aruncai o privire în dulapul meu cu haine, în schimb, aveai parte de aceeași priveliște, hainele mele și ale lui Luka fiind aruncate pe unde apucam. De obicei, eram foarte ordonată. Uram când camera mea este întoarsă cu fundul în sus în așa fel încât nu mai găseam absolut nimic. Și din câte mi-a povestit atât Luka despre el însuși, cât și Nonna, Luka era asemenea mie, un maniac al curățeniei.

        Problema era că eram atât de ocupați încât rare ori mai aveam timp de altceva decât lucrurile necesare în război. Nu-mi amintesc ultima dată când am dormit bine. Fără ca un coșmar să-mi bată la ușă. Ceea ce-mi amintește..eu cum am ajuns în pat?

        Am adormit, asta știu sigur. După ce nu am închis vreun ochi timp de trei zile, nu mă condamn. Dar întrebarea adevărată e următoarea: cine m-a dezgropat din mormanul de foi de care am fost înconjurată pentru a mă așeza în pat?

        Aceea a fost clipa-n care l-am zărit pe Luka, ieșind din baie cu un teanc de foi într-o mână. Când observă că m-am trezit chipul său se lumină dintr-o dată, și lăsă foile deoparte pentru a se apropia de mine. Totuși, cu toate că nu-și poate folosii puterile pe mine, Luka avea un talent în descifrarea sentimentelor mele. Fie asta, fie am transpirat atât de tare încât arăt de parcă am făcut baie în mare îmbrăcată.

        — Ești în regulă, îngeraș? mai făcu el un pas spre mine. Vreun coșmar din nou?

        Adevărul era că..nu. Nu eram în regulă. Nu am mai visat-o pe Emma de tare mult timp. Înainte trupul ei fără viață din brațele mele mă bântuia și în cele mai frumoase vise. Tot ce i-am spus în acel vis era adevărat. Astea erau sentimentele mele adevărate. Dar exista și o parte a doua la toate astea. Era prima dată când o recunoscusem cu voce tare. Era prima dată când mi-am permis să recunosc că îmi era dor de ea. Că îmi făcuse rău. Că o uram. Că nu o iertam. Și conștientizarea acestor lucruri m-a lovit mult mai tare decât am putut crede. Sora mea obișnuia să spună că atunci când visezi cu morții, nu e un semn bun. Lucru care nu prea mă ajută să mă adun, dar gândul mi-a zburat la el inevitabil.

        Am clătinat din cap, trăgând pătura înapoi peste mine.

        — Am nevoie de tine, i-am spus eu atunci, cu o voce slabă.

        Chipul său fu luminat de un zâmbet șmecher, și spuse cât timp făcu ultimi pași mai mari pentru a ajunge la mine:

— Sunt aici, zise el. Sunt al tău. Domnul Luka la dispoziția dumneavoastră. Ia zi, care e funcția de care ai nevoie azi? Iubit sexy? Pernă de lacrimi? Cel mai bun prieten? Doctor seducător?

        Am clipit buimacă, ascunzându-mi cu succes amuzamentul.

        — Doctor seducător? am întrebat.

        — Pot să joc mai multe roluri, Zmeura mea. Orice pentru tine. Joc și rolul unui extraterestru cu epilepsie dacă asta vrei.

        Am clătinat din cap, de data asta fiindu-mi imposibil să-mi reprim zâmbetul. El se trântii lângă mine exact în clipa-n care i-am spus:

        — Îl vreau pe Luka. Nu vreau să joci niciun rol. Te vreau pe tine așa cum ești.

        Luka țâțâi în acel moment, încrucișându-și brațele.

        — Avem o problemă, spuse el, prefăcându-se supărat.

        Pentru o secundă chiar am fost îngrijorată și am întrebat, rugându-mă la ceruri și zei, ce s-a mai întâmplat și de data asta.

        — Ești atât de adorabilă, zise atunci, încât cu greu nu scot doctorul seducător la înaintare.

        Am chicotit, clătinând din cap obosită. Când am aruncat o privire către geamul din camera mea, noaptea domnea asupra peisajului descoperit de crăpătura pătrată oferită de acesta.

        — Ia-mă in brațe.

        Nu l-am văzut vreodată mișcându-se mai repede. Nu a așteptat să îl rog a doua oară. Următoarea dată când am clipit acesta deja își strecurase brațul pe după umerii mei, sfârșind sprijinindu-mi fruntea de pieptul lui. Am oftat. Doar zeii știau cât de mult aveam nevoie de o asemenea îmbrățișare.

        — Crezi că am făcut ceva greșit?

        — Despre ce vorbești, Zmeurici? se încruntă el numaidecât.

        — Implicându-mă atât de mult în acest război, i-am spus eu. Crezi că am făcut ceva greșit? Trebuia să mă întorc acasă?

        Acesta tăcu pentru o clipă, strângându-mă mai tare în brațele sale când îmi răspunse cu o alta întrebare:

        — Tu crezi că ai făcut ceva greșit?

        A fost rândul meu să îmi iau o secundă de răgz, deși răspunsul mi-a fost deja pe buze, așteptând să fie eliberat după o regândire. Era atât de simplu:

        — Nu.

        — Am decis atunci, spuse Luka. Nu ai făcut nicio greșeală, soarele meu.

        Totuși, ceva mă rodea pe interior, chinuindu-mă inimaginabil. Trebuia să povestesc cuiva despre asta. Iar Luka era persoana în care aveam cea mai mare încredere. El era alesul.

        — Sunt speriată, am recunoscut. Mi-e atât de frică!

        Luka s-a întors complet spre mine, însfășurându-și și celalalt braț în jurul meu cât îmi permise să mă descarc.

        — Dacă o să fac o greseală? Dacă am să o iau razna cu totul? Ca și Regina Roșie din trecut? Dacă planul meu va da greș și astfel am să trag pe toată lumea jos cu mine, în nămolul din care am venit? Dacă am să devin o persoană oribilă, așa cum Emma a fost? Am doar optsprezece ani, am șoptit eu. Sunt încă un copil.

        Luka mi-a mângâiat chipul, instalându-și palma pe obrazul meu:

        — Ești cea mai matură persoana pe care o cunosc, șoptii el. E normal să gândești astfel. Toate astea însă sunt doar atât, niște gânduri, deoarece tu nu ești singură aici, așa cum Regina Roșie a fost. Sunt aici cu tine. Nu am să te las niciodată. Doar suntem o echipă!

        Inima mea parcă s-a rotit în jurul galaxiei pentru o clipă.

        — Tu și cu mine? am întrebat, sperând că nu mi s-a auzit atât de tare entuziasmul din voce.

        — Tu și cu mine, aproba el dintr-o mișcare a capului, lipindu-și mai apoi fruntea de a mea.

        Da. Era bine și călduț aici. Cred că...cred că acesta este locul în care vreau să-mi petrec restul vieții.