ZEMORA

        Cred că era a zecea oară pe seara aceea când mi s-a spus să nu îndrăznesc să-mi dau gluga roșie din cap. Nu am ținut cont de numărul de la care a început să fie enervant, dar aveam să ucid persoana care avea de gând să-mi amintească asta a unsprezecea oară. Știam doar că eu alături de celelalte femei din Armata Neagră am ajuns mult mai repede ca bărbații, așa că la ordinul Oliviei, am luat-o înainte, împărțindu-ne în două grupulețe. Unul care urma să protejeze mănăstirea, iar unul care va încerca să încetinească armata roșie până când cel puțin, primul grup va reușii să evacueze întreg orașul. După spusele Oliviei, sătenii s-au adunat în jurul mănăstiri, cu același gând de a proteja copiii care locuiau acolo până când ajutoarele aveau să apără, fapt care m-a zguduit total de pe picioare.

        Vrei să spui că oamenii fără puteri sau fără antrenament în luptă își riscau viețiile astfel? Era de-a dreptul..incredibil. Wonderland-ul chiar era unul din cele mai miraculoase locuri în care aș fi putut ateriza vreodată.

        Mă întrebam unde era Luka. Dacă el și unchiul meu alături de ceilalți bărbați au ajuns cu bine aici. Dacă s-au alăturat deja unei grupe, sau chiar au venit și ei cu propriul lor plan. Mă chinuia faptul că nu știam unde erau sau dacă erau bine. În schimb, într-o altă parte a minții mele care se certa la cuțite cu cea care-și face griji, îngrijorarea nu avea nici-o cale de intrare, deoarece avea cu totul alte planuri pentru membri din armata roșie. Magia mea era de acord în întregime cu energia răzbunătoare care-mi domina spațiul mintal instabil, și încuraja planurile mele sadice. Eram atât de supărată. Atât de nervoasă. Atât de dornică să îi fac pe cei din Armata Roșie să sufere, așa cum am făcut-o și eu.

        — Îi simți apropiindu-se, verișoară? mă întrebă Olivia, apărând ca și de nicăieri în dreapta mea.

        Nu am mai privit spre ea. Mi-am oprit ochii spre locul din care venea cele mai multe energi magice. Câteva îmi erau cunoscute, altele îmi derutau simțurile cu apariția lor. Dar cele mai multe îmi erau familiare, fapt care nu însemna decât că aliații noștri ne apărau spatele. Și totuși ceva era ciudat. O altă putere magică levita prin jur, doar că nu o puteam recunoaște sau localiza. Ca și o musculiță atât de micuță încât nici în fața ochiilor nu o poți vedea.

        — Suntem în siguranță, momentan, i-am spus eu Oliviei, fixând cu privirea un punct anume de pe perete.

        Am zărit-o aprobând din cap cu privirea înainte de a se întoarce spre mulțimea de oameni, strigând enervată după Apollo. În zadar însă, roșcatul rămăsese cu bărbați, iar nimeni nu putea da de el. Nici măcar eu nu îi puteam recunoaște magia prin jur, semn că nu era în apropierea noastră.

        Măicuța și copiii din acest loc nici măcar nu știau despre atacul armatei roșii. Oamenii care sau apropiat de biserică au evitat să le spună adevărul. Câțiva chiar au adus câte o pâine sau câte un kilogram de zahăr sau lotru de ulei pentru a acoperii venirea lor misterioasă. Jumătate din soldații pe care Caspian îi antrena deodată cu mine erau aici, iar calmitatea cu care păseau în jurul bisericii mă lăsa rece. Eu una nu puteam fii calmă. Mai ales când aveam sentimentul ăsta că urma să se întâmple ceva rău.

        Era..liniștea de dinainte de furtună..

        Nu-mi plăcea deloc acest sentiment. Iar faptul că nu știam de unde acea magie putea veni nu putea decât să mă bruscheze și mai tare. Simțeam nevoia de a spune cuiva acest lucru, dar în același timp nu voiam să o alarmez pe Nirvana sau chiar pe Olivia, degeaba. Oftând, mi-am mutat în sfârșit privirea din punctul de pe perete spre care priveam în gol. Olivia se asigurase și ea că nu venea cu mâna goală la acești copilași, și a ordonat ca saci să fie umpluți cu mâncare și jucării pentru ei. Pături calde erau înfășurate în jurul lor. Doar atunci am realizat că într-adevăr, astăzi am prins o zi mai friguroasă în Wonderland.

        Dacă acum eram acasă am prinde un început de primăvară, având în vedere că în luna decembrie am fost teleportată în acest loc, și au trecut aproape trei luni.

        M-am simțit dintr-o dată prost pentru faptul că eu stăteam și mă holbam la pereți când ceilalți sau pus pe treabă, ajutând pe oricine avea nevoie de asistență. Am luat niște pături din mâinile încărcate ale Nirvanei și am pornit spre un grupuleț de copii dintr-un colț, loc în care stăteau speriați. Mare mi-a fost mirarea când am simțit impulsuri de magie venind din partea lor. Magia lor era slabă, ca și cum tocmai ce ar fi descătușat-o recent. Și totuși nu se asemăna cu magia necunoscută care dădea târcoale în jur. Ajunsă în fața lor, m-am lăsat în genunchi în fața unei fete cu plete aurii, așezând păturile lângă mine înainte de a o apuca pe cea din vârf, aruncând-o pe umerii fetiței:

        — Deci, am început eu, câți dintre voi știți despre ce este vorba?

        Mai mult de jumătate din ei au tresărit la auzul cuvintelor mele, deodată cu fetița cu plete aurii, a cărui magie de un roz-bombon sclipea slăbuț ca și o lumânare în interiorul ei.

        — Nu ai de gând să ne spui că totul e în regulă? întrebă un băiețel cu părul castaniu, magia lui de un mov închis atrăgându-mi imediat atenția.

        — Asta ar însemna să vă mint, am zis atunci, apucând o altă pătură, întinzându-i-o unei alte fete. Vrei să te mint? ridic din sprâncene mai apoi.

        Băiatul clătină tărăgănat din cap, furându-mi un mic zâmbet de pe buze, ca mai apoi să sară în ajutorul meu, împărțit pături alături de mine. Gândul că acești copii erau practic ai nimănui, abandonați în acest loc nu putea să nu mă întristeze. Voiam să plâng pentru durerea din sufletele lor. Cred că mereu am avut o slăbiciune pentru copii. Mai ales atunci când citeam în cărți despre ei. Nu plănuiam să am unul în viitorul apropriat, dar poate într-o zi..unul sau doi nu ar strica.

        — Nu am să vă mint. Armata Roșie e aici, dar pot să vă promit un singur lucru, am spus, privindu-i pe fiecare pe rând. N-am să le permit să vă facă vreun rău.

        Topindu-mă complet în ochii lor a căror lumină de abia ce mai sclipea, mi-am promis mie însumi că aveam să vorbesc cu Olivia despre acești copiii. Un loc în armata neagră unde să învețe să își controleze puterile înainte ca ele să îi copleșească nu cred că le-ar strica. Soarta poate fi atât de crudă cu niște ființe ale căror aripii nici măcar nu au crescut complet pentru a putea face vreun lucru atât de rău încât karma să îi lovească.

        Luând cele două pături rămase în plus, am zâmbit o ultimă dată spre fetiță înainte de a pleca în drumul meu. Nu puteam să nu privesc uimită spre icoanele de pe pereții bisericii. În fiecare colț imagini din biblie îți încântau ochii cu frumusețea lor, iar dacă priveai în sus, lucru pe care tocmai ce l-am făcut și eu, o frumoasă boltă de cristal, transparentă, descoperea cerul care încet își închidea culoarea albăstruie, semn că noaptea dădea încet buzna peste noi.

        La un moment dat, am zărit-o pe Nirvana privind în gol, tristă și pierdută spre copiii din acest loc. Am știut instant că nu e doar aceași tristețe simțită de mine, așa că m-am apropiat ușor de ea, strecurând o pătura pe umerii ei imediat cum am ajuns lângă ea:

        — Știi, mereu m-am întrebat. Tu poți să-ți schimbi forma în orice fel de animal, nu?

        — Da, aprobă ea din cap, luată prin surprindere de întrebarea mea.

        — Iar atunci..în categoria asta intră și reptilele, nu?

        — Răspunsul e da, dar nu înțeleg unde vrei să ajungi cu asta..

        — Asta înseamnă că ai sângele rece și nu poți simți frigul? am întrebat eu, pura curiozitate simțindu-se în glasul meu ca și cum aș fii cântat despre ea în nenumărate balade.

        Nirvana izbucni în râs la auzul cuvintelor mele, trăgând mai bine pătura călduroasă pe umerii ei. Bun, măcar am scos-o din această stare de melancolie, măcar pentru puțin timp.

        — Pe asta n-am mai auzit-o, spuse ea. Nimeni nu m-a întrebat asta până acum.

        — Asta e deoarece sunt eu unică, am zâmbit eu, furând un alt chicot de la Nirvana.

        — Și foarte modestă, spuse ea, ca mai apoi să clatine din cap. Petreci prea mult timp cu Hatter.

        — E iubirea vieții mele, spun, ca mai apoi să mă blochez la realizarea cuvintelor care tocmai ce mi-au sărit de pe limbă.

        Nu știam din ce motiv m-am panicat mai mult. Deoarece Nirvana ar putea interpreta acest comentariul în moduri gândite și negândite, sau de faptul că poate avea dreptate și eu chiar simțeam toate astea, fără nici-o glumă. Era un tărâm al gândurilor mele pe care nu îndrăzneam să-l explorez momentan. Din fericire, Nirvana și-a dat ochii peste cap la auzul acestei afirmații, ca mai apoi să se desprindă de lângă perete, invitându-mă cu ea în căutarea unei surse de mâncare.

        — Ai putea să le auzi stomacurile înfometate de pe kilometrii distanță. Sunt sigură că Olivia a cerut să fie adusă și mâncare cu noi.

        Aprobând din cap, am dat să o urmez, când Olivia ne-a oprit pentru a avea onoarea de a fi a unsprezecea persoana care îmi aranjează drăcia de glugă ca gest subtil acoperit de informațiile cu care a venit. Apollo tocmai ce a trecut pe aici pentru a ne verifica poziția în modul său normal și super rapid, plecând imediat după ce i-a spus Oliviei că s-ar putea să primească în curând o vizită de la regale Wezen.

        — Ai grijă, verișoară, am spus eu. Simt o magie ciudată în jur. Nu înțeleg de unde poate veni, dar se apropie suspicios de noi.

        Liv mi-a susținut privirea pentru o clipă lungă, înainte de a aproba din cap și de a striga un alt ordin spre Cassandra și Ryan, care practic, se chinuiau unul pe altul într-un colt de cameră, încercând initial să liniștească un bebeluș. Cei doi erau un duo de care nu aveam să mă satur vreodată, cu toate că puteam paria că ambii habar nu aveau de existența mea. De fapt, știau că exist, doar că nu mă prea plăceau, cam ca și restul armatei negre. Frate, acum știu cum se simte Oliver Persky zilnic, având în vedere că eram convinsă că nimeni nu-l înghițea prea mult. Mă rog..poate tatăl meu puțintel, deoarece erau cei mai buni prieteni, și poate și sora mea mai mare, având în vedere că plănuia să mă dăruiască lui, cu o fundiță pe cap și un bilet lângă care spunea: ,,Mulțumesc că mi-ai o grijă de pe conștiință!".

        Asta era prima data când îmi aduceam aminte de nebunia care mă aștepta acasă, și în cel mai sincer mod, mărturisesc că nu mi-a lipsit frica aceasta care aducea un gol în stomacul meu la gândul că urma să fiu obligată să mă căsătoresc cu o persoană pe care nu o pot suferii de loc. Nu e deloc ca în poveștiile de dragoste despre care cameristele mele obișnuiau să șușotească. Inamicul nu e un partener prea bun în povestea mea. Doar dacă nu ne referim la fostul meu inamici din această lume.

        — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe Nirvana, când am închis ușa unei încăperi ciudate ale bisericii.

        — Ce s-a întâmplat? repetă ea după mine, întorcându-se la timp pentru a-i vedea sprânceana ridicată.

        — Nu mă poți minții pe mine cu asta, am spus, pornind spre o cutie din colțul încăperii. Ceva te apasă. Hai să trecem peste toată faza enervantă în care tu spui încontinuu că ești bine, iar eu trebuie să trag răspunsul cu forța de pe limba ta. Aș aprecia foarte mult asta.

        — Când ai devenit atât de capricioasă? mă întrebă, menținându-și sprânceana ridicată.

        Nu am răspuns, țuguindu-mi buzele supărată de modul în care încerca să evite subiectul din nou și din nou. Nu aveam să o oblig să-mi vorbească despre asta dacă nu își dorește, dar poate să-mi spună direct asta, fără ocolișuri sau alte nebunii. Sunt genul de persoană căruia trebuie să îi dai mură-n gură răspunsul, altfel nu pot ghici într-un mod astral, de parcă un înger a venit în timpul nopții la mine, mi-a tras o palmă peste față și a doua zi m-am trezit că pot citi gânduri. Nu se întâmplă asemenea lucruri în lumea din care vin eu.

        Nirvana oftă într-un sfârșit, înțelegând mesajul adus de tăcerea mea, și a spus, lansând o bombă nucleară prin răspunsul ei:

        — Am crescut în mănăstirea aceasta.

        Oh.

        Oh!

        La asta nu mă așteptam. E adevărat că am întrebat-o pe Nirvana de câteva ori despre trecutul ei, dar ca și de data asta, puțin mai devreme a evitat să răspundă, reușind cu success să-mi distragă atenția de la subiect pentru a uita cu totul de întrebăriile mele. Nu mă așteptam ca momentul în care în sfârșit aflu ceva mai mult despre prietena mea Nirvana să fie chiar acesta. Nu m-am plâns însă, și am menținut tăcerea, lăsând-o pe ea să-și continue poveste.

        — Măicuța Louisa m-a găsit colindând prin partea de tărâm condusă de King of Hearts, acolo unde puterea ei de a aduce copiii într-un loc sigur nu ajungea..și m-a luat sub aripa sa. A făcut atât de multe pentru mine..

        Oh. Asta explica întru-totul reacția ei de mai devreme, la auzul faptului că această mănăstire era atacată.

        — Mă bucur că am ajuns aici la timp, continuă ea. Presupun doar că..reîntoarcerea în acest loc mi-a adus aminte de câteva lucruri..

        Eram pregătită să îi spun că sunt foarte recunoscătoare faptului că are atât de multă încredere în mine cât să dezvăluie toate astea. Eram onorată chiar. Era o părticică gigantică din trecutul ei. Trecutul meu banal acaparat în permanență de mame vitrege abuzive și de singurătatea din conac era copil mic față de trecutul Nirvanei, de trecutul lui Luka și de oricare individ din Wonderland. Știam trecutul lui Luka, iar în același timp știam că ura să vorbească despre el, așa că încercam să îi arăt zilnic faptul că pentru mine nu conta mai deloc tot ce făcuse el în trecut. Nu e de parcă aș fi eu vreun înger al înțelegerii, dar Luka era o persoană care merita iubită și înțeleasă. Nirvana era la fel.

        Voiam să îi spun toate astea, dar ceva m-a oprit. Ceva mare m-a oprit, și aproape am scăpat cutiile cu mâncare din mâinii când un oftat înspăimântat îmi cutremură tot corpul. Magia mea tună și fulgeră înăuntrul meu, entuziasmată de ce se afla în jurul nostru. Eu eram îngrozită. Nirvana a sărit imediat în ajutorul meu, apucând cutiile din mâinile mele înainte ca ele să cadă. Cred că m-a întrebat ceva, dar nu am auzit ce anume, fiind total cuprinsă de modul în care magia mea zvâcnea în interiorul meu.

        Asta nu era bine. Nu era bine deloc.

        Magia ciudată care levita în gol în apropierea noastră se dublă. Sau cel puțin asta am crezut pentru o clipă, până să realizez că nu s-a dublat deloc. A venit doar mult, mult mai aproape de noi. Atât de aproape încât îmi chinuia simțurile în cel mai îngrozitor mod posibil. Era de parcă era chiar în stânga mea. Pe umărul meu, pe care Șobii obișnuia să se odihnească. Șobii, care slavă zeilor, era acasă, în siguranță. Nu era în stânga noastră. Era...deasupra noastră!

        Cred că am apucat să bolborosesc Nirvanei un ,,suntem în pericol", înainte de a ieșii ca un vârtej din încăpere, zburând practice până în locul unde i-am lăsat pe ceilalți ultima dată. Am simțit vag, bulversată complet de cantitatea gigantică de magie din jurul nostru, cum Nirvana se gărbea să țină pasul cu mine. Agitația era instalată deja când am ajuns în tocul ușii care despărțea un hol lung de Olivia și restul copiilor. Toți, absolut toți, priveau în sus, spre tavanul din cristal transparent al bisericii. Olivia, încă blocată în corpul ei micuț, privea terifiată în sus, timp în care ținea în brațe două fetițe care plângeau în hohote.

        Nirvana mi-o luă înainte, anunțând asta când strigătul ei aproape mi-a spart timpanele. Când în sfârșit, am privit și eu în sus, ea deja mi-a luat-o din nou în față, transformându-se într-un vultur gigantic, acoperind sub aripile sale, cel puțin câte trei copii. Am rămas fără aer la vederea imaginii demne de un film horror.

        Nu era apă, semn că puterea lui Jonah nu era pusă la încercare cu asta. Nu era nici foc, element care-l reprezintă pe Cab. La naiba, nici măcar gheață, alt lucru care țipa numele lui Ares. Erau toate combinate într-o anomalie care-ți aducea fiorii pe șirea spinării. Zecii de pietre care emanau o energie magică imensă se îndreptau cu viteză spre noi. Atât de repede încât și dacă am reușii să scăpăm câțiva, jumătate din oamenii din această încăpere ar sfârșii striviții cât de curând.

        Exact în clipa-n care primele pietre au atins sticla de cristal a acoperișului, un plânset slab ajunse la urechiile mele, deblocândându-mi ca și o bâtă de lemn care tocmai ce mă lovii, genunchii, punându-mă în mișcare.

        Magia a strigat deodată cu mine când sunetul mai spart ca și sticla care cădea ca și cu încetinitorul peste noi îmi părăsii gâtul. Eram convinsă că absolut toată lumea din încăpere mi-a auzit negația prelungită, dar era prea târziu pentru a mai acorda atenție acestui lucru în vreun fel.

        Am prins-o în brațele mele pe fetița a cărui plânset activă ceva înăuntrul meu, înainte de a mă arunca la pământ, lăsând magia să își facă treaba odată pentru totdeauna. Probabil a fost totul doar în imaginația mea, dar două aripi negre au ieșit din spatele meu, acoperindu-ne pe amândouă înainte ca ele să se contopească într-un scut în jurul nostru. Căzând pe spate, gluga mea mă trădă, lăsându-mi părul cârlionțat să-mi amortizeze căderea. O mini-secundă mai târziu bucățiile sparte de stilcă au fost primele care au venit în întâmpinarea scutului, dezintegrându-se sub ochii mei de abia deschiși, cât timp am strâns-o mai tare pe fetiță în brațe.

        Nu i-am permis să privească spre dezastrul de sus. Eu însă, am privit cum fiecare lucru care amenința să ne rănească în vreun fel, dispărea sub ochii mei când îndrăznea să spere la o posibilă trecere prin scutul meu. Cu colțul ochiului, am zărit locul în care Olivia zăcea, cu cei doi copii în brațe. Era nevătămată totuși, privind alături de cei doi în sus, spre pietrele care, pe cât erau ele de mari, se dezintegrau când atingeau scutul identic cu cel care mă apăra pe mine. Nu doar eu și Olivia eram acoperite de el. Ci absolut toate persoanele din jur erau protejate de magia mea.

        Eu făceam asta. Eu îi protejam pe toți. Exact ca și bunica și bunicul meu. Le onoram memoria făcându lucrul de care ei fuseseră privați.

        ̶ N̶u̶ ̶e̶r̶a̶m̶ ̶i̶n̶u̶t̶i̶l̶ă̶.̶

        Nu eram inutilă.

        Nu mai eram inutilă acum.