MAD HATTER🎩

        — MAD HATTER!!

        Nu așa mi-am imaginat că voi fi întâmpinat la întoarcerea acasă, dar presupun că e singura urmă de afecțiune pe care Cheshire Cat putea să o ofere. 

        — EȘTI UN MARE, ZURLIU ȘI ROTUNJOR PROST!

        Interesant. Probabil este foarte nervoasă deoarece de obicei nu folosește cuvinte sinonimice pentru a descrie cât de idiot pot să fiu în opinia ei. Cheshire Cat este cunoscută în întreaga Armată Neagră, dacă nu chiar întregul Wonderland pentru vocabularul ei bine dezvoltat în insulte și înjurături. 

        — Tu ești conștient de gravitatea acțiunilor tale? 

        — Nu știu despre ce vorbești, partenere. Eu doar ce m-am întors acasă. Nici o bere nu m-ai lăsat să beau și deja ești pe capul meu ca ultima..

        — Îndrăznește să termini propoziția asta, și-ți zbor capul de pe umeri.

        Plescăind din buze mi-am întors capul către Henry, și am spus:

        — Pisicuța are gheare.

        — Doar acum ți-ai dat seama de asta, Hatter?

        — Nu. Doar că nu credeam că o să ajungă să le ascuțească vreodată de coloana mea vertebrală.

        — Ați avut un drum bun și liniștit? spuse ea, aproape scuipând fiecare cuvânt.

         Cumva, privirea ei a sfârșit pe chipul meu, înfingând ace în ochii mei cu propria-i privire.

        — Îi dau trei stele și o jumătate, am rânjit eu, legănându-mă pe scaunul din lemn. 

        — Oh serios? De asta ai ordonat ca săracul Bryan să-l atace pe Jonah Bing al Armatei Roșii așezată pe teren neutru?

        — Am făcut eu asta? 

        Normal că am făcut-o, iar „săracul Bryan" îmi era dator cu o favoare așa că n-a putut să se opună. Ce nu a fost parte din plan era faptul că Jack of Heart își mutase fundul puturos din Pădurea Ciupercilor în orașul St. George, loc populat de tot felul de oameni, supuși Armatei Roșii ori Negre. Toată lumea mai gresește!

        — Mai întrebi? strigă iar creața spre mine.

        Nu am să recunosc însă că eu am greșit, iar Cheshire Cat avusese dreptate când mi-a spus că era o idee mai idioată ca și mine. 

        — Din câte îmi amintesc, eu am făcut o sugestie foarte prietenoasă și subliniez, „ÎN GLUMĂ". E vina mea că bietul Bryan se plictisea de moarte pe terenul de luptă și mi-a luat sugestia în serios?

        — Într-o zi, am să te omor, Mad Hatter.

         — Ești invitata mea, am pufnit spre ea. Doar stai la rând, mai așteaptă și jumătate din armata noastră și toată Armata Roșie. Pe bune acum, draga mea. Toată lumea știe că niciodată, dar niciodată nu îmi poți lua ideile în serios. Deci, îmi susțin nevinovăția.

         — Am să-l las pe Wezen să se ocupe de tine, clătină din cap dezamăgită. Cum l-ai suportat până acum? se întoarse ea spre Henry.

        — Dacă ți-aș spune nici nu mai crede..

        Un zâmbet dulce apăru pe chipul tinerei când spuse:

        — Bine ai revenit acasă, iepuraș.

        — Aș spune că e bine să fii acasă, Cheshire Cat, dar tocmai ce m-ați luat de la debutul în societate al nepoatei mele preferate, așa că am să spun pas aici.

        — Atunci, când ai să te întorci la ea, ne vom asigura că îi duci un cadou mare și generos în semn de scuze.

        — Nebun e cel care crede că pe Zemora ar mulțumi-o vreun cadou scump, zâmbi acesta. Nu-ți bate capul. Mă descurc eu cu nepoata mea.

        — Foarte bine, atunci să mergem. Wezen ne așteaptă alături de ceilalți deja.

         Femeia strigată des după titlul ei, Cheshire Cat, era cu cel puțin o jumătate de cap mai scundă decât mine și Henry. Se mândrea adesea cu pielea ei cenușie și cu părul ei drept și lung care îi sărea momentan pe umeri în timp ce înainta în fața noastră. Celebrul iepure alb, care, ironia sorți, nu era atât de alb atunci când l-am găsit acum câteva zile colindând coridoarele conacului cumnatului său, își etala acum frumosul păr alb, preschimbat din acel maroniu identic cu al nepoatei sale, căpătat înapoi din prima secundă în care s-a întors în Wonderland.

         Henry Talbot mergea în dreapta mea, când am schițat un rânjet pe chip, privind cu colțul ochiului figura lui hotărâtă. De parcă nu acum mai puțin de o oră era un mocofan care se ascundea după un copac de posibile pețitoare și mame ambițioase care își vedeau fetele căsătorite cu el. Henry îmi povestise că faptul că nu avea titlu nu împiedica acele femei din al privi ca pe premiul cel mare al sezonului. El și nepotul lui drag fiind în aceași oală. Doi burlaci lăsați în mila sorți. Simplul fapt că era rudă cu marele conte de Bloom îl făcea o partidă bună pe vechiul meu prieten.

        — De ce rânjesti așa?

        — Nu rânjesc.

        — Ba da o faci. De ce o faci?

        Când să îi răspund, două siluete trecură în fugă pe lângă noi, aproape lăsând o urmă de foc în urma lor. 

        Am schimbat o privire cu cei doi, înainte de a îi urma exemplul lui Apollo și de a grăbi pasul pentru al ajunge din urmă. Acesta a trântit dramatic ușile săli mari în care curtea regelui se întâlnea, semn că bătrânul Apollo nu se schimbă deloc, și se opri în mijlocul tocului ușii, cu mâinile pe genunchi, gâfâind.

        — OK. Cine i-a mâncat biscuiți lui Apollo de data asta? se auzi din sală o altă voce feminină.

        — Iar faza cu biscuiți? Fir-ar să fie, Apollo, trebuie să te reprofilezi pe alte gustări, omule.

        — E de rău, spuse Caspian, spărgând în bucăți toată atmosfera calmă și jucăușă lansată inițial între noi. Apocaliptic de rău!

        — Te ascultăm, spuse Wezen, chipul devenindu-i dintr-o dată serios.

        Apollo așteptă până când ne-am ocupat toți locurile la masă, părând că își adună tot curajul pentru a da vestea care ne ținea pe toți ca pe jar.

        — Comanda lansată de Bryan a eșuat. Baza armatei roșii a scăpat nevătămată. Nu a fost anunțat niciun deces. Nici măcar vreun cort ars. Toți au scăpat cu viață.

        — Cum?

        — Despre ce mama dracului vorbești, Apollo? Vorbim despre puterea de foc deținută de cel mai bun soldat al lui Caspian. Niciodată nu a eșuat. Mereu și-a atins ținta!

        — Aparent de data asta nu a făcut-o.

         Maxilarul Oliviei se încordă, și puteam jura că mai avea puțin și îl disloca naibi cumva.

        — Trebuie să existe vreo explicație.

        —A cui a fost ideai asta sclipitoare, în orice caz?

        Nu a trebuit să-i răspundă nimeni, fiindcă și-au întors toți instant privirile spre mine, în timp ce rânjetul îmi crestea pe chip, luminând întreaga încăpere. Wezen oftă neputincios.

         — Mai e ceva, zise Caspian, mai palid ca niciodată, ridicându-și brusc privirea spre Henry. Zemora e aici. 

         Toți oamenii de la masă, inclusiv eu, am încremenit la auzul cuvintelorlui.  

        — Ce ai spus? întrebă bulversat Henry.

        — Se crede că Alice s-a întors în Wonderland. Zemora Bloom e aici. 

ZEMORA 🦋

        „Armata Neagra" a fost tot ce am reușit să descifrez deși nu eram sigură dacă asta se șoptea de fapt sau „blană de capră" lucru care habar nu aveam de unde a mai apărut.

        Nici măcar nu-mi mai puteam auzii gândurile din cauza exploziei de cuvinte spuse în șoaptă sau chiar cu voce tare ce zburau în jurul meu din toate părțile.

        — O să murim cu toții!

        — Începe războiul?

        — Ce ne facem?!

        Parcă așteptam ca unul dintre oamenii din jur să explodeze și să strige tatei sau fratelui meu mai mare că nu au putut să o facă. Misiunea a dat greș. Nu au reușit să mă sperie îndeajuns de tare încât să îmi pierd cumpătul sau să strig după unul dintre ei, cerșind ajutor. Domnul să mă aibe în pază când spun că pentru prima oară în viața mea, aș accepta ca până și lordul Persky să iasă de după un colț cu zâmbetul său enervant pe buze doar ca să-mi spună că totul a fost o farsă pentru a mă impulsiona să accept cererea lui în căsătorie. O demostrație că, fără un bărbat care să mă apere sunt un mare nimic.

        Pe măsură ce doi soldați s-au apropiat de mine, l-am văzut pe tipul ăla cu părul alb apropiindu-se de oamenii care tocmai au sosit. Presimțeam că nu se prea plăceau reciproc și nu avea să îi întâmpine cu vreo îmbrățișare sau strângere de mână. Cei doi erau și ei diferiți, în sensul că energia emanată de ei era asemănătoare cu cea a albiciosului.

         M-am încruntat când cei doi sau oprit lângă mine, făcând-o pe femeia care s-a agățat până acum de umerii mei, fiind un suport emoțional necerut, dar bine primit, să se evapore numaidecât din preajmă.

        Minunat.

        — Ai ieșit să-ți plimbi cățelul, Jack of Spades? zise el întâmpinându-și „prietenii".

        — Aș zice că Apollo este mai degrabă papagalul meu, dar și cățel merge, veni răspunsul celuilalt, făcându-mă să ridic ușor din sprâncene, încercând să îi descifrez chipul prin ceața adusă de durerea infernală ce-mi chinuia capul.

       — Hei! Tu ești singurul papagal din această mulțime, Cas! ripostă imediat acel „Apollo".

        Papagal sau nu, avea un păr lung, împletit într-o coadă ce îi atârna pe umăr, superb. Curiozitatea m-a ajutat să mă ridic și să pășesc ușor spre ei.

        — Arăți ca și un boschetar, zise tipul al cărui nume pur și simplu îl uitasem.

        Într-adevăr, bărbatul respectiv părea îmbrăcat lejer, cu o tunică verde și o pereche de pantaloni maro, dar eu una n-aș folosi termenul respectiv.

        — E ziua mea liberă, bombăni el exact când am ajuns în spatele celui cu păr alb. Așa că nu vă mai prostiți pe terenul de joacă și fiți cuminți copii..

        Ultimele cuvinte au ieșit ca o șoaptă forțată atunci, sunetele pierindu-i pe buze când mă zări ascunsă după brațul îmbrăcat în uniforma pătată de roșu și auriu a bărbatului. Oare am ceva desenat pe față sau chiar o vânătaie urâtă pe obraz care îi face pe toți acești oameni să se holbeze lung la mine de parcă aș fi o fantomă ce țopăia prin jur fără griji? Fiindcă eu așa mă simțeam în clipele astea.

        Șocul era primul sentiment pe care îl aduceam pe chipul acestor oameni și nu eram sigură dacă ar trebui să mă simt flatată sau îngrozită de propria persoană.

        — Rahat pe băt, murmură el într-un final, prinzându-și fruntea în palmă uimit.

        Nu mă așteptam la răspunsul ăsta. Auzisem însă înjurătura aceasta până acum. Unchiul meu o folosește tot timpul, iar la un moment dat și fratele meu, Lian, a furat-o și tata a primit mai apoi o scrisoare foarte ,,simpatică" de la Eaton după ce fratele meu a înjurat în gura mare în urma unui rezultat greșit la matematică. Probabil chiar aș fi clipit surprinsă spre el dacă bărbatul din fața mea nu și-ar fi ridicat brusc brațul, forțându-mă să fac un pas în spate, ca și cum ar încerca dă mă ascundă.

        — Stai cu soldații, fu tot ce îmi aruncă peste umăr.

         Avea noroc că îmi era încă greață și corpul meu era atât de slăbit de parcă fusese bătut cu o creangă groasă de nuc întreaga după-amiază, fiindcă de mult i-aș fi folosit căpățâna ca țintă pentru aruncat tot ce îmi cade în mână. Nu m-am lăsat fără o luptă și i-am spus scurt:

        — Nu.

        Căutătura pe care mi-a aruncat-o peste umăr aproape m-a făcut să regret acel refuz. Putea concura cu ușurință contra expresiei dezamăgite a surorii mele, dar adevărul era că Octavianna câștigă acest concurs cu ușurință. Cred că l-ar face până și pe acest tip să plângă folosindu-se de această armă a sa. Îmi era milă de copiii ei de pe acum.

         Bărbatul roșcat din spatele acelui „papagal" sau „Cas" după cum fusese strigat, își privea acum prietenul confuz de reacția lui, ca mai apoi să își coboare privirea spre mine încercând să descifreze răspunsul întipărit pe chipul meu, doar pentru a-și întoarce înapoi atenția spre amicul său mai confuz ca și înainte. Îl înțelegeam, deoarece probabil își punea aceleași întrebări ca și mine. Ce se întâmplă? De ce mă privea întregul univers de parcă aș fi reîncarnarea regelui Henry al VIII-lea, doar că mai slăbuță și mult mai atractivă? Am făcut ceva greșit? Am spus ceva greșit? Unde mă aflam?

        — Zemora? șopti dintr-o dată papagalul, de parcă nu putea concepe faptul că eram reală și stăteam în fața lui în carne și oase. Ce cauți aici?

        Am încremenit. Înghețat chiar. Îmi știe numele. Știe cine sunt?

        Voiam să-l întreb, asta și multe altfele, fiindcă doar întrebări se învârteau prin capul meu în acele clipe. Voiam să mă duc acasă. Voiam un medicament pentru durerea mea de cap. Voiam incredibil de multe lucruri pe care nu le-am putut enumera, șirul gândurilor mele fiind întrerupt de un strigăt ascuțit și speriat care aproape mi-a spart timpanul.

        Un soldat a arătat în sus, răspunzând privirilor noastre întrebătoare, în timp ce celuilalt ia curs un râu rece și lung de înjurături din gură, aproape făcându-mă să tresar. Sfinte Sisoie! Nici măcar pe Lian nu l-am auzit scoțând asemenea perle pe gură. Când am privit spre locul arătat a fost mult prea târziu. Pentru o secundă, nu am putut vedea absolut nimic altceva în afara culorii ălea îngrozitoare de roșu pe care eu o uram inexplicabil de mult, iar apoi, când căldura insuportabilă mi-a lovit fața mi-am apărat ochii cu brațele închizându-i fără să-mi dau seama.

         Jack of Hearts începuse să urle ordine, deși puteam paria că nimeni nu le-a dat ascultare, fiind mult prea încremeniți de frică. În capul meu, un val de înjurături se înodau cu gândurile mele care mi-au scăpat de sub control, scoțând tot ce era mai rău la iveală. Aici îmi era sfârsitul. O simțeam până în măduva oaselor și mă uram pentru că nu puteam face nimic. Cum rămânea cu viața plină de aventuri pe care mi-o dorisem? Cum rămâne cu toate rochiile mele negre din dulap pe care dorisem să le ard din momentul în care a doua soție a tatei și-a găsit locul ei în același cimitir alături de mama? Brusc simțeam vinovăție și tristețe din faptul că nu mai aveam șansa de am mă împăca cu sora mea după cearta asta stupidă.

        Nu mai aveam șansa de a râde cu Lian și unchiul Henry. De a sta în poala tatei ca atunci când eram mică pentru ai povestii în ce aventuri visasem că urmează să merg în viitor. Și uram în principal neputința care mă îmbrățisa strâns de la spate șoptindu-mi că am esuat.

        Nu voiam să mor..

        Așteptam căldura să devină insuportabilă. Să mă copleșească și să-mi topească încet pielea de pe oase, dar acea căldura nu a mai venit. Ba chiar începea să fie înabușită. Iar atunci mi-am adunat tot curajul pe care îl mai aveam, și mi-am lăsat brațele să coboare încet deschizându-mi ochii. Am clipit des buimacă, ca mai apoi să tresar la imaginea celor cinci bărbați care priveau cu gurile căscate spre cer. Înghițind în sec, m-am trezit urmându-le exemplul, ștergându-mi palmele transpirate de fustele mele verzi. Am scăpat un sunet ca și un oftat uimit când am privit lumina care încet devenea transparentă dezvăluind cerul albastru din nou. Acea lumină era ca un scut, format dintr-o jumătate de cerc în jurul bazei pline de corturi. Ce mama..?

        Atunci, Jack of Hearts își coborâ privirea spre mine și spuse:

        — Să fiu alnaibii! Tu chiar ești Alice!

-*-

        Ce drăcia dracului tocmai s-a întâmplat?

        Cuvintele acestea se învârteau prin capul meu și îmi gâdilau buzele ca să iasă afară de cel puțin două nenorocite de ore. Cu toate astea, nu puteau să iasă. Nu voiau. Chiar și dacă m-ar forța cineva să vorbesc, cuvintele nu voiau să iasă. Nu țipasem. Eram sigură de asta. Dar credeam că dacă aș reuși până la urmă să mă forțez să spun ceva, cuvintele mi-ar părăsi răgușite gâtul și ar băga spaima în oasele oricărei persoane care ar îndrăzni să mă asculte. Îmi aminteam de valul de întrebări și urale care m-a lovit imediat cum scutul a dispărut, iar acel Jack of Hearts, care mai târziu mi-a spus că i-ar plăcea dacă de acum l-aș striga după numele său de botez, Jonah, a ajuns cumva la concluzia că eu am invocat acel scut.

        Îmi amintesc clar fiecare secundă în care am fost strigată după numele ,,Alice", iar dintr-o dată cei cinci s-au purtat mai frumos cu mine, arătând de parcă ar fi foarte pregătiți să-mi răspundă fericiți la orice întrebare. Îmi aminteam de fiecare soldat care mi-a sărutat mâna atunci când am trecut pe lângă ei. Nu-mi aminteam când am fost prinsă ușor de braț și împinsă până la trăsura, care naiba știe din care nenorocit de pământ a mai înflorit. Nu-mi amintesc nici când o pătură mare și călduroasă mi-a acoperit umerii. Îmi amintesc însă de momentele groaznice din trăsură în care durerea de cap m-a terorizat de parcă cineva ar fi jucat baseball cu capul meu. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu cei doi oameni care aparent aparțineau „Armatei Negre".

        — Tocmai ce a apărat întregul oras St. George de o bilă gigantică de foc! explică Jonah, fiind atât de mândru încât începeam să cred că el fusese cel care salvase baza, nu eu, așa cum se presupunea. Ai nevoie de o confirmare mai mare? Ea e ca și Alice!

        — O bilă gigantică de foc? o a doua voce se auzii, făcându-mă să-mi ridic confuză capul, fără să știu în ce direcție să privesc.

        — Ordinul lui Mad Hatter, îți spun eu! spuse bărbatul care stătea pe scaunul din capăt, în dreapta regelui. Doar el atacă atât de impulsiv, chiar și pe teren neutru.

        — Ce contează cine a făcut-o? a izbucnit Jack of Hearts, făcându-mă până și pe mine să tresar, trezindu-mă din visare. Ea ne-a salvat! Astea sunt puterile lui Alice, maiestate!

        Camera strălucea în culorile de galben orbitoare ale perețiilor, și noanța minunată de roșu a covorului. Urmând culoare de roșu care m-a făcut să înghit în sec, ochii mi-au urcat cele patru trepte care duceau spre un rând de scaune. Unul dintre ele era gigant pe lângă celelalte patru care erau așezate cu o treaptă sau două mai jos de el. Unul dintre ele era gol, iar pe celelalte patru câte două perechi de ochi mă priveau atenți. Mă simțeam de parcă aș fi micul dejun pe care ei nu l-au mâncat încă și erau disperați să-l primească acum. Dumnezeule..

        Acum puteam să mă panichez?

        Răspunsul era da și nu în același timp.

        — Regele tău îți cere să faci un pas în față, Alice!

        Regele meu?

        Mi-au trebuit câteva minute bune să-mi dau seama că vorbise cu mine. Minute în care am avut ocazia de a mă holba puțin cam prea insistent la hainele care stăteau ca și turnate pe corpurile celor din fața mea. Erau îmbrăcați într-un alb imaculat din cap până-n picioare, iar singurul lucru care nu era alb, erau nasturi auri de la sacourile lor și poate câte un accesoriu roșu în unele părți ale mânecilor.

        Nu cred că am să mă obișnuiesc vreodată cu faptul că ei dintr-un anumit motiv își permiteau să mă strige Alice, având în vedere că le-am spus de vreo trei ori destul de clar care era numele meu, de fapt. Doar când am întâlnit privirea insistentă a lui Jack of Hearts mi-am dat seama că se vorbea cu mine în acel moment, și dacă nu primeam un brânci mai puternic din partea unui soldat nu cred că mă mișcam din locul meu prea repede.

        — Alice a dispărut acum șaptezeci de ani, vocea celui intitulat a fi „rege" se auzii tare și puternic în încăpere. Dacă tu chiar ești Alice a noastră, ce ai de spus în apărarea ta pentru anii tăi de absență? Cum plănuiești să te aperi, având în vedere trădarea ta?

        Am înghițit în sec, mușcându-mi buzele pentru a nu izbucni într-un râs exagerat de colorat când un gând mi-a zburat zurliu prin cap.

        Să fiu al naibi de nu mă mânca limba să îi trântesc vreo două, nemulțumită de modul în care mi se vorbea. Tot era mai bine decât un posibil glonț în cap. Mi-am amintit totuși că tânărul din fața mea era un rege. Ar trebui să mă înclin sau ceva? Pe naiba!

        — Nu prea știu despre ce vorbești, my lord, mi-am dres eu glasul înainte de a spune. Ultima dată când am verificat aveam 18 ani, nu peste 70, și eram născută prin anul 1800, nu 1760 sau mai știu eu cât. Cer să mi se spună chiar acum ce se întâmpla aici!

        Tânărul rege a mijit din ochii lui albaștri spre mine, de parcă încerca să-și dea seama dacă fac pe proasta cumva, sau chiar nu știam nici pe ce planetă eram în momentul ăsta.

        — Biata de ea suferă cumva de amnezie?

        — Nu cred, maiestate, se băgă în discuție un alt bărbat tânăr de pe un scaun mai mic. Poate ar trebui ca maiestatea sa regina să o verifice. Știm cu toți cât de șireată este Alice, chiar dacă este doar o femeie.

        Ăsta a fost un compliment? Ar trebui să îl iau ca pe un compliment?

        — Hmm..foarte bine. Regina mea, poți te rog să faci tu onorurile?

        În ciuda titlului de regină, mi-a picat falca atunci când unul dintre tinerii bărbați de pe scaunele mai micuțe s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de mine elegant. Nici nu am realizat că îmi țineam respirația, atunci când ochii lui negri mi-au studiat chipul atent, iar o suviță maro de păr i-a acoperit un ochii. Vocea lui subțire și pițigăiată aduse fiori pe șirea spinării mele când întrebă:

        — Cine ești?

        Eram cineva care voia să se ducă dracului înapoi acasă. Nu mă simțisem confortabil în pielea mea din prima secundă în care am intrat în trăsura aia nenorocită, dar acum nivelul de anxietate îmi creștea până în gât. Mai avea rost să explic cuiva cine eram? Doar tocmai ce mi-au pus o etichetă la gât numindă-mă Alice. Numindu-mă o trădătoare.

        — Hai să începem altfel, spuse el dintr-o dată, învârtindu-se încet în jurul meu. Să nu încerci să mă minți, totuși. Am să-mi dau seama. Cum te numești, domnișoară?

        — Zemora, domnule, am spus eu scurt, forțându-mă să-mi trag cuvintele jos de pe limbă.

        — Hm, făcu el dintr-o dată.

        — S-a întâmplat ceva, regina mea?

        — Nu. Doar mă gândeam, aproape șopti el. Știi cine este Alice pe care o tot menționăm?

        — Nu.

        Au urmat câteva întrebări stupide, pe care le-am mai auzit de-a lungul acestor zile când eram prezentată cuiva nou, și eram prinsă fără voia mea într-o conversație plictisitoare, cea mai rea fusese conversația despre sosete și despre cât de îngrozitor era părul de pisică. Nici eu n-am idee cum am sfârșit vorbind despre toate astea, deci nu mă întrebați.

        — Ciudat, mormăi el dintr-o dată.

        — Ce este? interveni regele, nerăbdător.

        — Nu-mi dau seama dacă spune adevărul sau nu.

        Atunci încăperea căzu într-o liniște de mormânt. Toate privirile au fost ațintite asupra mea, de parcă aș avea un cap în plus ieșit din gât. Brusc îmi doream să intru în pâmânt și să rămân acolo doar ca să nu mai fiu privită de atâtia ochii curioși. Bărbații de pe scaunele mai mici s-au întors unii spre alții șușotind tot felul de chestii pe care oricât mi-aș fi ciulit urechile, nu le-am putut auzi. Panica și frica puneau din nou stăpânire pe mine, gândurile fiindu-mi blocate într-o tornadă de înjurături și scenari oribile care se puteau adeveri.

        — Interesant, spuse regele dintr-o dată spărgând liniștea din jurul nostru.

        Dacă până atunci credeam că Jonah emana o aură puternică care îmi făcea genunchi să tremure ascunși după rochia mea, era clar că nu-i întâlnisem pe cei care momentan mă studiau atenți din scaunele lor. Nu înțelegeam de unde venea acest sentiment care mă lăsa să simt chestia asta care părea a fi puterea lor, dar nu mi-am permis să mă gândesc prea mult, conștientă de faptul că un atac de panică mă aștepta undeva pe la mijlocul acestor gânduri, zurliu și răbdător ca eu să mă aventurez până la el. Nu trebuia să îi privesc prea mult pentru a realiza că tânărul rege părea a fi cel mai periculos din această cameră. Cu toate astea nimeni, în afară de Jonah și acest bărbat pe care toți îl numeau regina lor, nu a avut curajul de a se apropia de mine. Până la urmă, unul dintre bărbații care încă stăteau pe scaune ajunse la o concluzie:

        — Ea nu poate fi Alice.

        — Nu, serios? Nu e de parcă ne-am dat și noi seama de asta deja, Ares! răspunse altul ironic.

        — Atunci cine e?

        — Seamănă cu Alice totuși..

        — O rudă? Alice a avut vreo verișoară? Vreo fiică?

        — Știu că timpul trece greu pe lângă tine, partenere, așa că am să-ți amintesc că a trecut mai bine de șaptezeci de ani de când Alice a fost dată dispărută. Ea nu pare a fi vreo bătrână veștejită care mai are un strănut și o aștepată coșciugul la poartă.

        — Încetează, Ares, zise regele. Ne sperii oaspetele!

        Acel Ares a fluturat din mâna sa înmănușată și și-a coborât privirea spre mine, rânjind.

        — Dacă zvonurile sunt adevărate și Alice și-a găsit un cămin în lumea muritorilor, asta înseamnă că, ar putea foarte bine ca această domnișoară frumoasă să fie nepoata ei. Alice ar avea peste optzeci de ani în momentul ăsta.

        — Hm.

        — Spune-mi scumpa mea, cum o cheamă pe bunica ta?

        N-am vrut să-i răspund la asta. Amintirile și tot ce era legat de bunica erau ca și o cicatrice veche ascunsă bine în interiorul meu, care nu dorea să dispară vreodată. Bunica fusese o enigmă pentru mine. Un model demn de urmat. O divinizasem în puțini ani ai copilăriei mele petrecuți alături de ea. Îmi dorisem să fiu exact ca ea. Și practic, mare parte din lumea care ajungea să mă cunoască sfârșeau ajungând la concluzia că eram mai visătoare ca ea. Spiritul meu și dorința arzătoare de aventură veniseră de la ea la pachet cu ochii căprui și cuvintele acide aruncate oricui nu îmi acorda respectul cuvenit. În mare, pe tata îl amuza asta, în timp ce pe Vianna o enerva la culme spunând că n-am să-mi găsesc vreodată un soț dacă retez speranțele oricărui pețitor cu limba pea ascuțită.

        — Lily. Numele ei întreg e Lillian, dar toată lumea o striga Lily.

        Regele a schimbat repede o privire cu regina, de parcă tocmai ce le confirmasem orice bănuială. Mi-am umezit buzele în acel moment. O chema Lily, dar ura din tot sufletul florile după care fusese botezată. Spunea totuși că nu avea nimic cu numele ei. Îl lua ca fiind unul ironic. Și probabil chiar era..să fii strigat toată viața după un lucru pe care tu îl displaci. Păcat că nu puteam face același lucru cu numele meu totuși..

        — Cățeaua aia bătrână și șireată..

        M-am încruntat, fixându-l cu privirea pe rege, nemulțumită de modul în care tocmai a vorbit despre bunica mea. Bine că nu-mi ia toată familia la rând, ce naiba!

        — Se pare că draga noastră Alice s-a distrat puțin cam prea mult în tărâmul muritorilor.

        M-am simțit dintr-o dată foarte mică între oameni ăstia, iar o briză rece de aer m-a lovit peste față, dându-mi părul la o parte deodată cu pălărioara de pe capul meu, când frigul m-a cutremurat.

         Vreau să merg acasă..

-*-

        Cea mai bună glumă pe care am auzit-o în acea zi, dacă nu chiar în toată viața mea măruntă și neînsemnată! De câteva minute bune izbucnisem într-un râs colorat sub privirile insistente ale acelor bărbați. Chiar voiam să le recomand să se reprofileze fiindcă și-au greșit meseria și să opteze spre postul de măscărici al curții regale. Râdeam ca nu cumva să izbucnesc în plâns, sau poate chiar mai rău. Puteam face acum și acolo un spectacol total cu un atac de panică sau vreo izbucnire plină de înjurături fiindcă deja eram atât de întrecută de situație, și mă simțeam de parcă aș putea să lovesc pe cineva cu pumnii în cap. Oh, Doamne, mă transform într-o sadică!

        — Deci, tu vrei ca eu să cred că bunica, aproape am strigat ultimul cuvânt, spunându-l cât se poate de apăsat. Bunica. E Alice din Țara Minunilor și toate poveștile pe care obișnuia să mi le spună înainte de culcare erau reale? Pentru că, am chicotit, sună de parcă ați băut câte o gură din băutura aia alcoolică din debaraua tatei. Fratele meu mai mare spune că vodka face minuni. Ăsta e cumva și cazul vostru?

         Dumnezeule, să mă oprească cineva urgent!

         Regele zâmbi cu simpatie.

        — Îmi pare rău că ai aflat un posibil secret de familie în asemenea hal.

        — Nu mai spune, am mormăit, fără să-mi mai pese că în jurul meu erau oameni care până acum mă priveau de parcă eu aș fii micul lor dejun. Ce aveți de gând să faceți cu mine acum?

        O întrebare despre care nu știam dacă era prea riscantă sau chiar trebuia să fie de fapt prima întrebare care trebuia pusă. Frica își făcu din nou loc în interiorul meu, săpând cât mai spre suprafață, cu disperare pentru a se face văzută.

        — Cu tine? ridică el din sprâncene. Nimic, scumpo. Cu draga ta bunică? Mai vedem.

        Am rămas înțepenită acolo, strângându-mi rochia în pumn neputincioaspă. Ei nu știau că...normal că nu știau. Oh, Dumnezeule..

         — Ești drăguță să ne spui pe unde mai exact ai intrat în Wonderland?

        — Soldatul meu mi-a povestit că a căzut din..cer, maiestatea voastră, fuse primul lucru spus de Jack of Hearts în ultima jumătate de oră. Sau trecuse o oră? Poate două? Oh vai, nu aveam habar de cum trecea timpul pe lângă mine.

        Gândul că familia mea începuse deja să se îngrijoreze pentru mine mă făcea să mă cutremur. Nici nu voiam să-mi închipui acel sentiment de teamă și nepuțină, atunci când cineva drag ție dispare fără urmă așa dintr-o dată. Am decis să povestesc ce mi se întâmplase după ce am ajuns la concluzia că nu prea aveam multe de pierdut dacă dezvăluiam ce și cum.

        — E o poveste lungă, am oftat eu, trecându-mi o palmă peste jumătate din chipul meu. L-am văzut pe unchiul meu..AH! am sărit dintr-o dată speriindu-l pe Jonah și pe regina de cupă, persoane care încă erau lângă mine. Unchiul Henry! Unchiul meu e aici! Sau cel puțin așa cred..eu..sincer nu prea mai știu ce se întâmplă în jurul meu, m-am desuflat încet, refuzând să mai privesc spre unul dintre ei. Poate îl cunoașteti pe unchiul meu, Henry Talbot?

        Din nou..au schimbat o privire între ei care m-au făcut să-mi pun zecii de semne de întrebare. Privirea tânărului rege a rămas ațintită spre mine totuși.

        — Povestește în continuare, draga mea. Vorbim și despre unchiul tău imediat.

        Mi-am umezit buzele în timp ce-mi frământam pumnul în cealaltă mână:

        — Unchiul meu a intrat print-o scorbură ciudată de copac. Inițial eu nu am vrut să intru, dar m-am cam împiedicat, și am căzut în ea..și acum iată-mă aici.

        M-am simțit dinr-o dată rușinată. Tocmai ce am dezvăluit că sunt al naibi de neîndemânatică unor oameni ciudați care puteau folosi asta împotriva mea. Pe cine păcălesc..pot folosi atât de multe lucruri împotriva mea. Probabil faptul că sunt neîndemânatică e ultimul lucru de pe lista lor. După o tăcere de câteva secunde, unul dintre ei mă întrebă, rânjind batjocoritor:

        — Deci..mai spune-ne despre Alice, interveni Ares atunci. A ajuns o bătrânică ridată și cocoșată?

        Se făcuse foarte frig dintr-o dată în încăpere. Aș face orice doar ca să nu sfârșesc răspunzând la întrebarea asta, dar până la urmă tot am spus, parcă luând tot oxigenul din cameră cu fiecare sunet care-mi scăpa printre buze:

        — Lillian Talbot, bunica mea, a murit acum zece ani.

-*-

        Fă-te comodă, my lady. Dacă aveți nevoie de mine, sunați din clopoțel și am să vin de îndată.

        — Mulțumesc.

        Am rămas înțepenită, privind ușa mare și albă a camerei închizându-se în urma femei care tocmai ce m-a condus până în această cameră. Era o cameră atât de goală, deșiavea un pat, un dulap, până și o baie personală.Pe drum mi s-a spus că în trecut, camera în care fusesem abandonată aparținuse lui Alice. Ei insistau, spunând că Alice a fost bunica mea. Spunând că eu aveam cine știe ce puteri primite naiba știe de unde. Moștenite de la bunica mea. Și totuși eu încă nu puteam crede o iotă din ce mi se spusese. Mi s-a spus că Alice a fugit de acasă din cine știe ce motive atunci când a împlinit vârsta măritișului. Dar acum privind camera asta rece în care copilărise ea aparent, nici nu o condamnam că a fugit.

        Departe de aici probabil. Undeva prin Londra, unde mi-a cunoscut bunicul și a sfârșit dând naștere mamei și unchiului meu. Mda..tot nu puteam crede asta, sincer. Înainte de a părăsi acea încăpere o promisiune mi-a fost făcută, menită probabil să mă liniștească cumva. Nu știam cum aveam să mă întorc acasă, așa că nu aveam altă opțiune decât să accept oferta regelui de a rămâne în palatul lor până îmi dădeam seama cum să găsesc ieșirea din acest loc. Dacă am putut intra..pot și ieși, nu-i așa?

        — Nu-l cunosc, dar am să-l caut pe unchiul tău, îmi promise regele. Sunt sigur că el ne poate da tuturor răspunsurile de care avem nevoie, în timp ce își culege nepoata din mâinile străinilor.

        M-am cutremurat când a spus ultima propoziție. Și eu m-aș bucura să mă culeagă din brațele murdare și enervante ale străinilor. Iar dacă nu-mi găsea unchiul, regele mi-a promis că oameni lui o să găsească o soluție prin care mă vor trimite acasă, asta fiind singura mea dorință pe care am împărtășit-o cu ei, și i-am rugat să o respecte.Nu puteam să nu mă îndoiesc de intențile lor și să mă intreb de ce mă ajutau, iar regele observase asta, și îmi răspunse:

        — Nu o fac pentru tine. Îi plătesc doar datoria bunici tale. Nu vreau să mă trezesc cu nenorocita aia bântuindu-mi regatul și somnul de frumusețe noaptea pentru că nu am avut grijă de nepoata ei zurlie.

        Am pufnit. Nici nu cred că știe ce naiba înseamnă de fapt cuvântul zurliu. Mă miram cum de reușisem să mă controlez și să nu-i scuip în față să se ducă în cele mai inspirate locuri care îmi veneau pe moment în minte. Oboseala și-a spus cuvântul, explodând în dureri oribile de spate când m-am aruncat în patul mare din colțul camerei. De obicei, aveam nevoie neapărat de ajutor pentru a scăpa din nenorocirea asta de corset, dar de data asta, am oftat și mi-am dus mâinile la spate, încă cu fața afundată în pernă și mi-am deznodat încet șireturile corsetului.

        Aproape am aruncat cât colo corsetul prin cameră când reușisem să scap din el într-un final, dar am realizat că nici măcar pentru atât nu-mi puteam aduna puterea să fac, așa că, am lăsat bucata de material să se odihnească lângă celelalte părți ale rochiei mele pe măsuța de lângă pat, și am strâns perna în brațe de parcă în îmbrățisarea ei dulce și moale se găsea răspunsul pentru cele mai mari dileme ale lumii.

-*-

        — Sănătate.

        Nu am apucat să-i mai mulțumesc, fiindcă un alt strănut m-a făcut să-mi afund fața în palme strângând din ochii.

        —Ce te-a apucat dintr-o dată?

        — Probabil că vorbește cineva despre mine în momentul ăsta.

        Ace of Hearts, Ares, care se oferi să mă ,,distreze" în acea zi plictisitoare, mă privi mijind din ochii, de parcă tocmai ce am spus cea mai mare tâmpenie pe care el o auzi vreodată.

        — Voi muritori din celălalt tărâm aveți niste superstiții tare ciudate.

        Mă mânca limba să îi povestesc că asta nu era nimic, pe lângă ce mi-a povestit Lian într-o zi. Găsise în biblioteca magică a tatei o carte ciudată, cu tot felul de superstiții și tradiții. A băgat spaima în mine când mi-a povestit despre niste creaturi numite vampiri. O lună întreagă am dormit cu usturoiul agatat de un cui bătut în ușă, enervând-o la culme pe doica noastră. Degeaba încerca Lian să mă convinga după ce fusese certat de tata, fără de care n-am putut dormi câteva săptămâni, că acești vampiri locuiesc undeva prin România, în Transilvania. Ce mai putea înțelege o copilă de zece ani care credea că tot ce zboară se mănâncă? Mă rog, superstiția spunea că vampiri nu se pot privi în oglindă, și că nu pot păși în lumina zilei. Inițial, după ce am plâns puțin fiindcă nu voiam să fiu vampir, am constatat că reflexia mea se vedea cât se poate de clară în oglindă și că eram într-un loc cald și luminos.

        Câțiva ani mai târziu Vianna mi-a schimbat total viziunea față de vampiri, când îmi arătă schița făcută de o prietenă de a ei, care îl întruchipa pe sotul ei, cu colti și aripi și tot tacâmul ca să-l arate drept vampir. Oricât de înfricosator încercase să-l facă să arate..femeia avea un bărbat frumos și al naibi de atractiv. De atunci, vampiri nu mai par cine știe ce pericol sau cel puțin nu ăia care-mi sunt arătați mie. Iar posibilul pericol cauzat de cei văzuți de mine se limita la un dormitor, și multe păcate care m-ar putea trimite să ard direct în flăcările iadului, dar aș fii fericită totuși. Sfârșeam destul de des pusă într-o situație în care se dovedea că nu sunt cea mai strălucită minte.

        — Cum de onorați mizerabila existență a vieți mele minuscule cu prezența dumneavoastră magnifică, domnule? am întrebat eu, cu sarcasmul țipându-mi în vocea mea. Cumva ați fost atât de harnici încât ați aflat ceva despre unchiul meu deja?

        — Cum îți bei cafeaua, domniță? răspunse el cu o altă întrebare.

        Pe moment, mi-a fost rușine din anumite motive să îi spun că nu-mi plăcea cafeaua, așa că o evitam de cele mai multe ori fugind în brațele dulci ale ceaiului sau apei. Depinde de caz, de fapt.

        — Cu mult lapte, te rog, am mormăit, sperând ca laptele să înăbușească gustul original al cafelei, și blestemându-mă în același timp pentru că acceptam asta.

        — Poftim, îmi întinse el ceașca. Și să-ți răspund la întrebare, dragă Alice, nu. Nimeni nu a făcut un pas în față recunoscând că se numește Henry Talbot.

        N-am mai spus nimic, privind melancolică cum culoarea albă a laptelui se contopea încet cu cea maronie a cafelei, făcând o culoare mai deschisă. Îmi treceau atâtea gânduri prin cap încât mă întrebam cum de nu am explodat până acum. Nu-mi puteam permite să-mi las garda jos și să dezvălui modul în care fiecare oșcior din corpul meu tremura pe dinăuntru. Eram până la urmă înconjurată de străini..și deși au fost destul de drăguți, suprinzător de ospitalieri, nu puteam să nu mă îndoiesc de intențiile lor adevărate. O parte din mine încă mai credea că m-am lovit la cap într-o creangă mai tare atunci când mă întorceam încă nervoasă acasă după cearta avută cu Vianna, și acum eram într-o continuă visare. Sincer era o poveste mai credibilă decât chiar să cred că tot ce se întâmpla în jurul meu era real.

        — Nu e de parcă nu mă încântă compania ta, domnul meu, am început eu, după ce mi-am luat câteva secunde pentru a-mi face curaj să-l trag de limbă, dar sunt aici de două zile, și în afară de femeia care m-a condus spre cameră în prima mea zi, nu am mai văzut un alt picior de femeie pe aici.

        — Bineînțeles că nu ai văzut. Doar picioarele voastre vă sunt ascunse după rochii, nu-i așa?

        Am mijit din ochii:

        — Amuzantă glumă. Nu o mai face..

        — Nu a fost o glumă. A fost doar opinia mea proaspăt exprimată.

        — Ți-aș fi mai mult decât recunoscătoare dacă, de acum, ți-ai ține opiniile pentru tine. Mulțumesc.

        — Mă rănești, Alice.

        — Nu există niciun soldat femeie, 7 of Hearts, femeie, cumva? Cineva mi-a spus că aici în Wonderland totul e posibil..

        Un zâmbet a înflorit pe chipul lui.

        — Curtea regelui de cupă e formată doar din bărbați, Alice. Nici-o femeie nu a făcut parte din armata roșie vreodată.

        — Nici..nici măcar Alice? am soptit.

        — Prima Alice a fost o femeie specială. Dacă ar fi vrut, ar fi înghenunchit întreaga armată neargă, doar fiindcă așa s-a trezit ea dimineața cu cheful ăsta. Bunica ta a fost o luptătoare.

        — Hmm, am mormăit încet ca și răspuns.

        Îmi petrecusem ore întregi în prima mea noapte aici gândind și punând totul cap la cap. Cum nu am putut dormi absolut deloc, am reușit să-mi limpezesc puțin mintea pentru a gândi totul cu calm. Tot nu puteam să cred că Alice era numele real al bunici mele. Am realizat că, în afara povești de dragoste pe care o avuse cu bunicul nostru, ea nu ne povestise mare lucru despre viața ei. Toate poveștile legate de ea și viața ei se petrecuseră după ce ea si bunicul s-au îndrăgostit, iar mare parte din ele erau despre mama și unchiul Henry. Și totuși, Lillian Talbot să fii fost doar o înselătorie? Sau o a doua viață pe care Alice a ales-o în schimbul a ce alți oameni au ales deja pentru ea.

        Bunica nu mai era aici să îmi spună dacă totul e adevărat sau nu. Unchiul Henry era și doar existența lui, faptul că el a întrat în acea scorbură de copac. Că el poate fi pe aici pe undeva, în Wonderland era o dovadă destul de clară că povestea asta avea tot atâtea șanse să fie reală pe cât șanse să nu fie. Mă tot agățam de povestea cu lovitul capului în ceva, sfârșind ca acum să am vise ciudate, în comă. Iritarea care creștea în mine de fiecare dată când cineva mă striga ,,Alice", sau susținea că aș avea cine știe ce puteri magice care au salvat jumătate din Armata Roșie cu doar două zile în urmă era cât se poate de reală.

        — Tu..îmi poți spune mai multe despre toate astea, domnule?

        — Mă poți striga Ares. Sau Ace of Hearts..tutuiește-mă doar.

        — Am impresia că am să stau aici ceva vreme. Așa că, mi-ai putea răspunde la câteva întrebări?

        — Foarte bine, spuse el după câteva secunde de tăcere. Cum numiți voi muritori chestia aia? Hmm..oh da! Hai să bârfim, dragă Alice!