Când Apollo m-a teleportat înapoi în fața porțiilor castelului nostru, un țiuit infernal și o durere la fel de aprigă de spate și-au făcut cunoscută prezența în corpul meu, dar gândul mi-a zburat imediat înapoi la Zemora. Întunericul domnea în jurul meu, așezat pe tron alături de frigul caracteristic nopților din Wonderland, iar pentru o clipă am fost ușurat de siguranța gândului că Zemora era înăuntru, la căldurică, dormind. Am fost — în trecut, chiar dacă au trecut doar două clipe de când gândul mi-a trecut prin cap. Asta până când cineva își anunță prezența în spatele castelului, unde era terenul pentru antrenament. O micuță descărcare electrică făcu coroana copacului gigantic care se putea observa de la kilometri distanță de baza noastră, să tresară, spre uimirea mea. Cum nici-o aură cunoscută a vreunui membru zurliu din armata noastră nu îmi furnică puteriile cât timp mă apropiam de acel loc, am ajuns la concluzia că persoana care nu are somn la ora asta nu poate fi decât Mora.

        Când silueta ei pitică apăru în raza mea vizuală, aceasta avea palmele ridicate, fixându-le cu privirea de parcă ar încerca să le micșoreze până la refuz. Sau cel puțin asta a fost primul gând pe care l-am avut când am văzut-o astfel. Tunica ei albă, care mi se părea al naibi de cunoscută, îi era largă, și mai că nu o putea folosi ca pe o rochie, aproape ascunzându-i și genunchii după ea. Avea niște colanții despre care îmi spusese că îi erau puțin strâmți, dar îi era mult prea rușine să ceară alții, negrii, împrumutați de la Nirvana, iar părul ei era adunat la spate dezordonat, de parcă l-ar fi prins cum a apucat pe moment, în așa fel încât să nu o deranjeze. O clipă mai târziu, o mică tresărire se produse deasupra palmelor sale, ca mai apoi un cerc în toată regula să crească sub ochii mei curioși. În același timp, asta a fost clipa în care am realizat și că, asemenea unei șoapte, în liniștea nopții, fiind purtat de vânt spre urechiile mele, un mic cântecel fredonat se auzea. Tonul lin ca și de pian părea să îi aducă Zemorei liniștea interioară de care avea nevoie pentru a-și menține fără probleme mingea de magie din mâini.

        Magia își dublă proporțiile ca mai apoi să devină din ce în ce mai transparentă, până într-un final când Zemora își arunca dintr-o dată brațele, deschizându-le scurt de parcă ar aștepta o îmbrățișare din partea cuiva, împrăștiind astfel magia în jurul ei până când aceasta se transformă într-un scut, identic cu cel pe care a reușit să-l invoace involuntar în bătrâna pensiune a bunicilor mei. Un mic rânjet amuzat îmi chinui atunci buzele, și cu toate că eram uimit de faptul că evoluase atât de mult în puținele ore de antrenament cu Caspian pe care le-a avut, nu am putut să nu clatin din cap când am spus mai mult pentru mine, pufnind:

        — Tipic Talbot.

        Era cu siguranță rudă cu Henry Talbot. El și probabil, jumătate din familia lor, oameni care au luptat în războiul dintre cele două jumătăți ale regatului Wonderland, luau aceași poziție de luptă când sfârșeau folosindu-și puterile în vreun fel. Era al naibi de amuzant.

        Atunci am realizat de prezența rozătorului blănos, văr de gradul doi cu Lucifer, nu departe de mine, savurând o bucată mai mare de el însuși de brânză. Acesta se oprii din a saliva peste bucata de brânză pentru a chițăi, făcând practic pe majoreta pentru stăpâna ei. El și probabil comentariul meu căruia i-am dat glas mult mai tare decât intenționasem, au făcut-o pe Mora să tresară, iar deodată cu micul cântecel fredonat de ea, și scutul de magie dispăru într-o ploaie de particule care căzu încet peste ea. Era ca și cum magia se întorcea la posesorul ei de drept. Inițial, privi în jur alarmată, dar când mă observă sprijinit de trunchiul copacului, un mic zâmbet ușurat îi lumină întreg chipul, făcându-mă să mă încordez într-un mod nemaicunoscut de mine până atunci.

        — Ce s-a întâmplat? Ești rănit? Unde? Te doare tare? Cine te-a rănit? Am de gând să arunc mănușa direct în nasul lor ăla mare și stupid! Deci? bombăni ea nerăbdătoare, îndepărtându-se din îmbrățișare pentru a mă examina din cap până-n picioare cu ochișorii ei ciocolati, gigantici în aceste clipe.

        Aflasem de la Caspian, care a venit în ajutorul nostru recent, că imediat cum Zemora a aflat despre situația de pe front, dar mai ales din prima mini-secundă în care a aflat despre accidentul unchiului ei, a pus mâna pe scrisoarea magică a Oliviei și literalmente a consumat două tuburi de cerneală explicându-i lui Apollo, care evident, era pe front alături de noi, de ce ar trebui să vină după ea exact în clipa aceea. Cât timp Apollo își strângea maxilarul rupt în două la vederea scrisori de o pagină întreagă, față-verso, Nirvana a citit conținutul ei— asta după ce s-a calmat din mini-criza ei de râs. Scrisoarea nu a avut prea mult succes, dar Mora a ieșit într-un fel învingătoare. Aparent, după spusele lui Cas, aceasta i-a făcut capul literalmente calendar cu vorbăria ei, așa că, l-a chemat pe Apollo pentru a-l teleporta pe câmpul de luptă.

        — Zeilor, dați-mi răbdare, că dacă îmi dați putere o omor cu mâna mea. E mai ceva ca și Olivia! pufni el, complet scos din sărite. Zeii să îl ajute pe bărbatul ce va sta lângă ea. Femeia asta e demonică!

        Așezându-i o șuvită de păr care îi trădă cocul, atacându-i obrazul drept, înapoi în ascunzisul urechi sale, i-am spus, încercând să o liniștesc:

        — Sunt în regulă. Idioții ăia nu ar putea rănii prin loviturile lor nici măcar o banană.

        Pe chipul ei trecu un mic fior de ușurare, ca mai apoi să se alarmeze din nou când spuse:

        — Unchiul meu! Cum e..

        — Henry și-ar rupt piciorul într-o ambuscadă, am întrerupt-o eu, mângâindu-i obrazul. Nu a vrut să părăsească frontul, așa că Apollo tocmai ce a venit după Olivia, pentru a-i vindeca piciorul. Suntem cu toți în viață, Zmeurici.

        Se relaxă în brațele mele în sfârșit, sprijinindu-și fruntea de pieptul meu cât timp șoptii un ,,slavă zeilor".

        — Mai important, ce făceai aici în frigul acesta? am întrebat, deoarece Mora chiar tremura în brațele mele în acele clipe.

        Probabil că deveni și ea conștientă de asta, deoarece tresării surprinsă, frecându-și palmele recii între ele, cât timp eu încercam să îi încălzesc brațele cu mâinile mele.

        — Păi.. am cam fost stresată..și era ori asta, ori urma să sfârșesc trezindu-mă cu un picior în fund din partea Oliviei, după ce o terorizasem și pe ea cu vorbăria mea.

        Suna a ceva ce Olivia ar face, dar am râs totuși și i-am spus:

        — Relatabil.

        — Să spunem doar că..magia îmi limpezește minte, zâmbii ea slab.

        Dând jos haina mea neagră care se odihni până atunci pe umerii mei, acoperind tunica albă de sub ea, am așezat-o pe umerii Zemorei, construind încet o scuză în capul meu prin care să o târăsc înapoi în castel, unde era calduț și bine.

        — Știi ce altceva are această putere de a îndepărta durerea și de a limpezii minții?

        — Hmm? ridică ea curioasă din sprâncene, strângând în pumn colțurile hainei mele.

        — Mâncarea, desigur! m-am încruntat eu, prefăcându-mă dezamăgit de faptul că ea nu știuse acest lucru. Amintește-mi, de ce ne suportăm unul pe altul?

        — Pentru că eu fac asta, spuse ea, luându-mă prin surprindere când se ridică pe vârfuri pentru a-mi săruta bărbia. Doar doi centimetri chinuitori au despărțit buzele ei de ale mele. Și totuși acest mic gest drăguț mi-a trezit la realitate tot corpul, aducând niște micuți..fluturași? Erau aceștia fluturași în stomacul meu? Chiar simțeam eu asta?

        Imediat cum căzu înapoi pe propriile picioare, Zemora spuse cu un mic rânjet diabolic:

        — Și ție îți place.

        Oh nici nu ai tu idee!

        — Acum..asta a fost chiar mai bun decât mâncarea însuși!

        Zâmbetul ei se lărgii atunci, iar mai că nu am înjurat la soarta crudă pe care o trăiam. De ce nu puteam avea și eu puterii de, nu știu, oprire a timpului. Deoarece aș face orice pentru a mă putea holba la acest zâmbet în fiecare zi, în fiecare clipă a vieții mele. Zemora avea un zâmbet glorios, pe care nu îl aducea pe buzele sale prea des, dar și când o făcea, realizam că era literalmente, cel mai frumos lucru de pe pămâmt, după râsul ei. Pe cine mint? Ea în general era frumoasă.

        — Dar ar merge un sandwich acum, să știi, spuse ea mai apoi. Stomacul meu începe să se digere pe el însuși deja! Dacă eu sunt așa, nici nu-mi pot închipui cât de foame îți poate fi ție acum!

        — Nu ai mâncat?

        — Nu încă, spuse, atât de inocent și nevinovat.

        — Păi, uite. Mi-ai dat o altă misiune pentru această noapte.

        — Ce anume? privi ea în jur, căutând ceva, sau chiar pe cineva.

        — Am de gând să te îndop cu mâncărică înainte de a te băga la nani.

        — Ăsta e cel mai bun plan făcut de tine vreodată, îmi aruncă un zâmbet răutăcios peste umăr, ca mai apoi să continue: Șobii, ne întoarcem în casă!

        Rozătoarea puturoasă!

        — Am uitat de existența lui, mormăi, cât timp animalul sării în buzunarul pantaloniilor din pânză a brunetei. Ar putea merge singur, să știi. El are blană, care-l face rezistent la frig, spre deosebire de noi. S-a cam îngrășat între timp, nu i-ar strica puțin mers pe jos.

        Zemora îmi aruncă o ocheadă supărată atunci, făcându-mă să îmi ridic mâinile în aer, în semn de retragere:

        — Ziceam și eu..

        Cât timp ne îndreptam spre intrarea în castel, am îndrăznit să mai fac un ultim comentariu la adresa șobolanului, luând în calcul posibilitatea de a sfârșii ucis de către privirea nervoasă a Zemorei. Merita riscul.

        — Oare îl găsim cub de gheață dimineață dacă doarme afară în seara asta?

        — Luka!

~*~

        Oboseala m-a doborât, și am adormit cu vocea Zemorei care îmi povestea despre cum ea și fratele ei mai mare, Lian, au păcălit-o pe mama ei vitregă de pe vremea aceea, și a fugit de sora ei mai mare și de doamnele cu care își lua de obicei ceaiul, fiind obligată să cânte la pian pentru ele melodii pe care le disprețuia, ajungând astfel să se ascundă în biroul tatălui lor, unde o anumită doamnă Myers le-a adus gogoși și acolo sau ascuns până când tatăl lor i-a găsit dormind pe canapeaua lui foarte confortabilă. Norocul meu a fost că am auzit, ca prin minune, sfârșitul poveștii în somn. S-ar putea să fii simțit și cum Zemora și-a mângâiat buzele de ale mele la un moment dat, înainte de a se ghemui în căldura îmbrățișării mele, dar asta s-ar putea să fie doar partea mai perversă a imaginației mele.

        Ceea ce m-a trezit dimineața însă, a fost locul gol, acum rece, de lângă mine, unde Zemora dormise. Aparent se trezise mai repede, și mai că nu mă făcu să am un atac de cord cu dispariția ei. Am găsit-o, însă, destul de ușor, în camera de zi unde membrii Armatei Negre își pierdeau timpul. Stătea înghețată în fața pianului de lângă geam, holbandu-se la clapele acestuia. Degetele apropiate de ele, și câteodată chiar părea că avea să le atingă, dar se îndepărtă repede de ele, purtând astfel un război cu ea însuși, și cu pianului. Până și șobolanul era alături de ea, leșinat deasupra pianului.

        — Acesta e cel mai stupid și greu lucru pe care l-am făcut până acum, recunoscu ea, mai mult ca sigur simțindu-mi magia din prima clipă în care am apărut pe coridor. Arăt ca o lașă, nu-i așa?

        — Eu cred că arăți ca o lașă..și ca o eroină în același timp, am recunoscut eu.

        — Bună dimineața, domnule pericol, zâmbi ea slab spre mine. Mă întrebam când aveai să apari.

        Mi-am încrucișat mâinile la piept, fiind sprijinit de tocul ușii. Avusesem dreptate. Chiar se purta un război înăuntrul ei în aceste clipe. Și era clar, avea nevoie de un implus pentru a ieși învingătoare de data aceasta.

        — Vrei să cânți la pian, nu-i așa?

        Aceasta tresări, de parcă nu s-ar fi așteptat să o întreb atât de direct. Zemora oftă.

        — Da, spuse scurt ca mai apoi, o secundă mai târziu, să se corecteze: Nu. Oftând din nou, adaugă: Nu știu.

        — Dezvoltă, i-am cerut eu scurt, îmblânzindu-mi privirea când felul în care se chinuie să descrie ceea ce simte m-a lovit direct în inimă.

        Țuguindu-și buzele, își luă un răgaz pentru a-și alege cuvintele, privind în gol spre pianul cel vechii al armatei negre.

        — Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Uram pianul. Uram să cânt la el. Dar în ultimul timp niște sunete ale unor clape combinate îmi răsună neîncetat în cap. Nu e Mozart. Nu e Beethoven. E pur și simplu o construcție a imaginației mele. Și mă sperie. Încalcă tot ce crezusem până acum.

        Deci asta era. Normal. Zemora urăște să i se spună ce să facă. Iar cum sora ei o punea să cânte la pian împotriva propriei voințe, a dezvoltat o ură nedorită pe bietul pian. Deoarece nu a găsit nici-o distracție în cântatul pentru acele femeii pe care le disprețuia. Și cum evident urăște acești compozitori în jurul căruia fiecare repertoriu pe care l-a cântat vreodată se învârtea, plăcerea care posibil a existat când ea a început să învețe pianul a dispărut treptat. O înțelegeam perfect. Acum, aici unde nimeni nu o obligă să facă ce nu-și dorește, redescoperă o parte din ea pe care o crezuse pierdută în ură.

        — Iubirea mea. Viața e mult prea scurtă pentru a lăsa frica să îți stea în cale. Sora ta nu mai e aici pentru a-ți impune ce să faci. Ești liberă. Fă ce te face fericită. Trăiește fiecare clipă de parcă ar fi ultima.

-*-

        Înjurând în barbă cât timp îmi masam spatele îndurerat, am pășit greoi pe coridor, spre camera noastră de zi. Camera în care ne pierdeam mereu timpul. Făcusem imensa greșeală de a mă alătura antrenamentului de dimineață al lui Wezen si Caspian. Naiba știa că ei trăgeau la sorț ce avea de gând să facă, și astfel sfârșeau antrenându-se în cele mai haotice moduri posibile. De exemplu, astăzi nenorocitul de Cas trase din șapcă biletul care ne provoca să cărăm bușteni tăiați din pădurea din apropierea bazei, pentru a ne ,,trezii mușchi", cum spuse Wez. Ai mei cu siguranță sau trezit, doar ca să fie uciși striviți trei clipe mai târziu.

        Dar nu mă plângeam. De fapt, o făceam puțin, dar a meritat toată durerea, deoarece astfel am ajutat bătrâni care locuiau nu departe de noi să își procure lemne pentru foc. O distracție totală.

        Apropiindu-mă de cameră, magia mi-a pulsat prin corp, recunoscând în apropierea mea prezența unei persoane. O prezență care mă făcu să ridic din sprâncene uimit, deoarece acesta nu prea ar avea ce căuta în momentul acesta aici. Ba chiar deloc. Îmi amintesc clar cum Olivia i-a recomandat să se întoarcă acasă, dacă nu îl va târâ chiar ea până aici, ca mai apoi să-l lase pur și simplu pe mâna nepoatei lui.

        — Va știi Zemora ce e de făcut cu tine, spuse blonda, cu mâinile încrucișate la piept. Doar vrei să ajungi pe mâna ei, nu?

        — Zeii să ne apere, bombăni Caspian de la locul său, alegându-se cu câteva privi încruntate venite din partea celor doi reprezentanți ai familiei Talbot.

        Abia când am dat colțul, pășind astfel pe același hol unde Henry își găsise aparent un loc pentru a urmări pe cineva, am auzit ce anume l-a captivat pe acesta, încremenindu-l în tocul ușii. Stătea exact în fața ușii camerei noastre speciale, și privea înăuntru, uimit, sprijindu-se de tocul ușii, având piciorul rănit în ghips, ridicat deasupra podelei.

        Cu cât mă apropiam, cu atât sunetul făcut de un pian se auzea din ce în ce mai tare. Iar atunci însemnătatea acestui lucru mă lovi peste ceafă. Pian?

        Pianul din camera de zi a armatei negre. Cel care nu a fost atins de literalmente șaptezeci de ani. Pian la care Lilian Talbot obișnuia să cânte. De fapt, cânte era mult spus. Mereu dorise să învețe să cânte la el, din câte îmi povestise Nonna. Era o dorință pe care nu reușise să o îndeplinească, și regreta acest fapt. Absolut niciun membru al armatei negre nu știa să cânte la pian. Era acolo doar fiindcă nimeni nu avuse inima de a-l arunca. Nu când fusese un cadou pe care James Talbot l-a oferit viitoarei sale soții când aceasta împlinise optsprezece ani.

        Chipul uimit al Zemorei în clipa în care i-am mărturisit asta nu va înceta să mă băntuie. Presupusem că avea nevoie de mai mult decât niște vorbe înțelepte, așa că am scotocit prin capul meu prin amintirile din urma poveștiilor spuse de Nonna, și mi-am amintit asta. Aparent a ajutat.

        Melodia ușoară, atât de liniștitoare și domolă îmi făcea, de-a dreptul, pielea de găină, iar când într-un sfârșit lângă Henry, neindrăznind să scot vreun sunet pentru a-l saluta, am fost prins în vraja care aparent, îl capturase și pe el, iar atunci am văzut-o.

        Zemora Bloom. Zmeura mea. Cu părul ei creț și lung desprins, căzându-i peste umeri și brațe, și cu ochii ei căprui, acum ascunșii sub perdeaua genelor sale lungii, își plimba mâinile pe clapele pianul, părând mai relaxată ca niciodată. Ca și cum tocmai ce regăsise o părticică din propria ei persoană pe care o crezuse pierdută până atunci. Niciun sentiment nu îndrăznii să îi trădeze chipul în vreun fel. Buzele ei rozali erau așezate pe chipul ei fără să permită vreunui colț mai buimac să se ridice încet pentru a forma măcar o jumătate de zâmbet. Corpul ei era aici, prezent, cântând, dar ea de fapt nu era aici.

        Nu a mințit deloc când s-a lăudat mândră că știe să cânte la pian. Dar începeam să mă îndoiesc de această ură pe care a pus-o la înaintare când venea vorba de acest instrument. În același timp, avea sens.

        Era un lucru pe care Zemora îl ura cel mai mult pe lumea asta...

        În regulă, poate nu doar unul, dar acesta ar fi printre primele pe care ea le-ar menționa.

        Zemora ura să fie controlată. Ura să facă lucruri pe care nu le dorea. Ura să fie privită de sus. Ura să faci pe șefa cu ea.

        Iar cum sora ei și mama ei vitregă au obligat-o să facă acest lucru pe care ea nu-l dorea, mai exact, distrându-le pe femeile care veneau în vizită, bietul pian a căzut la mila acestei urii construite cărămidă cu cărămdă, anii la rând.

        Când mă așteptam mai puțin, ultimul sunet al melodiei trecu pe lângă urechiile mele, iar Zemora și-a ridicat mâinile de pe clapele pianului. A oftat privindu-și palmele, de parcă ar încerca să-și de-a seama de ceva anume, iar apoi i-a aruncat o privire curioasă șobolanului care-și odihnea burtica la soare, pe pianul de lemn, ca și cum exista o șansă ca acesta să îi poată răspundă la întrebare. Umerii i-au căzut, devenind conștientă că nu va obține vreodată un răspuns clar de la el. Ne-a făcut atât pe mine, cât și pe Henry, să tresărim când în sfârșit a spus:

        — Știu că sunteți acolo. Mi-e foame. E timpul prânzului cumva?

~*~

        Caspian mă rugase să supraveghez antrenamentele noilor săi ,,ucenicii" cum îi plăcea lui să-i numească, fiind acum prins pe front în locul lui Henry. Nu l-am putut refuza. Totuși, deși el a fost cel care m-a învățat absolut tot ce știu în materie de magie și lupte corp la corp, începeam să îi pun la îndoială abilitățile de profesor, având în vedere că de cel puțin o jumătate de oră toți se chinuiau să mă pună la pământ, după ce chiar ei solicitaseră o luptă nedreaptă. Ei toti zece versus bietul Mad Hatter, singur-singurel.

        Acum, după multe vânătăi, încercări și strategiile eșuate, nici nu m-am chinuit să-l contraatac le Ryan, care avusese brilianta idee de a încerca să-mi sară în spate pentru a mă imobiliza, oferindu-le colegilor săi drum liber. Pur și simplu m-am tras din calea lui, cât timp prietena lui Cassandra îi atenua căderea.

        — Dă-te de pe mine, idiotule! strigă ea nervoasă.

        — Ăsta nu e modul în care mi-am imaginat că te voi pune la pământ, bombăni el.

        Nu departe de ringul de lupta, sprijinită de un copac și așezată pe iarbă, Zemora exersă în continuare controlul magiei sale, avându-l pe prietenul ei de nădejde aproape. Creatura aia blănoasă avea un trai mai bun ca și mine, având în vedere că Zemora îl mângâia în continuu pe cap cu două degete. Cu cealaltă mâna a ei liberă îi dansau pe buricele degetelor particule negre ale magiei sale, pe care ea le privea intens. Asta până când atenția i-a fost distrasă submit, și și-a ridicat încet bărbia, tresărind când privirile noastre sau întâlnit.

        Zemora devenea din ce în ce mai încrezătoare în prorpia persoană pe zi ce trece. Iar acesta era un proces mult mai satisfăcător de privit decât aș putea crede vreodată. Mai ales că, în afară de Olivia, și poate chiar bunica Zemorei, nu a existat persoană care să aibe curajul să-l tutuiască așa cum a făcut-o ea. Creștea sub ochii noștrii, iar strălucirea pe care o emana când ne-am reîntâlnit în sala de bal a tatălui ei acum vreo trei luni parcă s-a întețit. Seara trecută îmi povestise că Olivia îi arătase biblioteca și că a găsit o grămadă de cărții cu care urmează să afle toate secretele tuturor tipurilor de puterii magice existente în Wonderland.

        Habar nu aveam la ce tocmai s-a gândit, dar obrajii săi sau înroșit considerabil dintr-o dată, iar magia care fosnea pe buricele degetelor sale s-a mărit sub nasul ei în niște artifici de particule. Asta a făcut-o să tresară, retrăgându-și mâna repede, fluturând-o de parcă tocmai s-ar fi ars din greșeală.

        Interesant. Aveam de gând să o sâcâi la cap pentru a-i afla gândurile, puțin mai târziu.

        Când și-a ridicat capul spre mine din nou, privirea i-a zburat instant de pe chipul meu, la ceva anume din spatele meu, ochii mărindu-se de uimire.

        Aș fi putut râde la figura ei comică, dar am fost prins, ocupându-mă de lucrul care a făcut-o pe Zemora să își mute privirea. Ryan nu a apucat nici să mă atingă cu buricele degetelor, chițăind uimit când l-am prins de încheietura mâini sale drepții. Următoarea dată când a clipi, a murmurat o înjurătură dulce, după ce spatele său își dăduse întâlnire cu asfaltul, trântindu-se cu puțin ajutor din partea mea, de el. Încă având încheietura lui în mână mea, l-am rotit pe burtă, așezându-mi piciorul pe spatele său pentru a-l imobiliza.

        — E nepoliticos să înjunghii pe la spate, Ry, l-am dojenit. Dar a fost o încercare bună. Exersează, și poate ai să reușești data viitoare, când nu te lupții cu un posesor al magiei simțurilor.

        Cassandra a șoptit un ,,idiot" înăbușit de oftatul ei, dar sincer, puțin îmi păsa de reacția ei în acea clipă, deoarece, la doar câțiva metrii de ea, Zemora privea cu maxilarul rupt în două toată scena. Nu părea speriată. Și mai mult entuziasmată? Pur și simplu a spus, atrăgând privirea tuturor soldațiilor începători aflați pe câmpul de antrenament:

        — Trebuie să mă înveți și pe mine asta!