Eram pusă pe spionat.

        Mă rog. Nu prea știu dacă asta se pune ca și spionat, deoarece, eu am fost prima ajunsă aici, având parte de orele mele de antrenament alături de Caspian. Atenția mi-a fost inevitabil furată de un mic detaliu minor. Două siluete pe care le-am confundat inițial, când le-am zărit cu colțul ochiului, cu două pisici, una mai micuță și una mai mare, care pur și simplu se plimbau pe lângă curtea folosită pentru antrenamente. Astăzi aveam parte de foarte multă companie. Pe lângă alți soldați formați din ambele sexe, femei și bărbați, un cuplu nemaivăzut de ochii mei aproape că a trecut neobservat. Eu l-am observat. Legat de restul nu prea știu ce să spun. Iar dacă nu le-aș fi recunoscut puterea magică, încă aș fi crezut că era vorba de două pisicuțe. Dar nu. Erau chiar cei doi conducători ai Armatei Negre, posibil chiar al regatului Wonderland în sine.

        Olivia, încă blocată în corpul ei micuț, pășea încet cu un Wezen de două ori mai înalt decât ea. Acesta avea mâinile împreunate la spate, iar Olivia le avea în fața, dar stăteau atât de aproape unul de altul încât brațele lor se mai atingeau unul de altul câteodată, cu toate că Wezen era o matahală de om, cumva reușeau să se atingă. N-am putut să nu mă holbez lung la verișoara mea și la presupusul meu unchi vitreg în timp ce ei se îndreptau spre un foișor din apropiere. Locul ăsta devine din ce în ce mai interesant pe zi ce trece. Cred că v-ați dat și voi seama că nu mă plictisesc deloc.

        Caspian mă instruise să îmi continuu încercările de a menține bula de magie în mâini, până ce el se ocupa pentru început de ceilalți soldați, cerându-le să se pregătească pentru lupta corp la corp. Luka și unchiul Henry a dispărut din nou în această dimineață, fiind nevoiți să se reîntoarcă pe câmpul de luptă, dar în schimb, ca un pansament pentru dorul meu de ei a venit mesajul Nirvanei, care se întoarcea în sfârșit acasă din baza Armatei Roșii. Era trist totuși că Ares nu avea parte de asemenea lux. Nici nu pot să-mi închipui ce el și fratele său geamăn, Apollo, ar putea simții acum, fiind despărțiți unul de altul. De fapt, aș putea, dar e un sentiment gol foarte urât în care nu prea vrei să te avânți în mod normal.

        Bula de magie din palmele mele tresării deodată cu mine în clipa în care Olivia prinse curaj și se întinse după mâna lui Wezen, împletindu-și degetele în ale sale când intrară în foișor.

        Bine lucrat, verișoară!

        Mi-am reîntors imediat atenția spre magia din mâinile mele, realizând că, în sfârșit am menținut-o mai mult de două clipe înainte de a-mi exploda în față. Chiar mergea mult mai bine decât mi-am imaginat. Privind pierdută spre negrul abundent care deși nu era, părea a fi un lichid care se rotea în palmele mele, gânduri pe care de obicei încerc să le țin cât mai departe de cadrul meu mintal instabil, se luptau să pătrundă prin zidurile ridicate de mine pentru a mă chinui cu negativitatea lor. Oh, și cât încercam să le întorc spatele.

        Cel mai mare inamic pe care l-ai putea avea pe parcursul vieții este chiar propria ta persoană. Iar singurătatea e mai rea atunci când te întorci la ea după o păsuire.

        Oftând încet, mi-am ridicat privirea spre cei din jurul meu. Chiar în clipa aceasta, o grămadă de cercuri de foc de diferite culori ardeau în interiorul fiecărui soldat din curte. Era fascinant și mai ales unic, deoarece aparent eu eram singura care poate să vadă și să simtă asta. Era uimitor. Și sâcâitor. Îmi aducea sentimente mixte, să fiu sinceră.

        Fix în acea clipă, o fată a cărei flacără scânteia în noanțe de mov tocmai ce prindea un băiat cu flacăra albastră în strânsoarea ei ca de șarpe, încolăcindu-se în jurul lui înainte de a-l trântii la pâmânt sub ochii tuturor.

        — „Antrenează-te cu Cassandra", au spus. Că îmi va tăbăcii fundul ca un măcelar nu au spus, bombănii băiatul acceptându-i mâna de ajutor a fetei pentru a se ridica la loc în picioare.

        — Când ai să te înveți minte, dragule, zâmbi fata cu pielea cenușie.

        — Am să-mi fac temele de acum, scumpo, râse el. Data viitoare am să te înving.

        — Da. Același lucru l-ai spus în toate cele treizeci și șapte de runde.

        — Mai avem până la o sută!

        Era captivant. Nu mi-a fost permis vreodată să văd cum cei din armata roșie se antrenau. Nu mi-am imaginat că așa erau ei, cu toate că un război în toată regula îi aștepta în spatele zidurilor acestui castel, iar încurând ei îi vor înlocui pe cei care vin obosiți și răniți de pe front. Se bucurau de timpul petrecut împreună de parcă ar fi ultimele lor minute pe care le-ar putea petrece astfel.

        Pe neașteptate, ceva oribil mă lovi. Cel mai enervant și neprevăzut lucru care se putea întâmpla cuiva. O pană invizibilă trecu pe lângă nasul meu, lăsând în urma ei o enervantă atingere care-mi afectă întreg sistemul respirator. Mă gâdilă. Mă chinui. Și-mi venea să strănut. Era cel mai prost moment în care mi se putea întâmpla asta, dar îmi venea să strănut. Și la naiba, nu era bine deloc. Era chinuitor, încețosându-mi privirea și chinuindu-mi nasul și respirația. Am încercat să mă abțin. Să opresc în vreun fel acest chin înainte de a ajunge la final, dar am eșuat lamentabil, explodând gălăgios direct în palmele mele în care până acum reușisem cu succes să-mi mențin magia.

        Negrul de abanos al magiei mele dispăru imediat din propriile mele mâini, împrăștiindu-se în jur și lovind fiecare persoană care se afla în jurul meu, furând o treime din magia lor, micșorând astfel focul din ei cu cel puțin doi centimetri. Când mi-am revenit, găsindu-mi curajul de a privi spre cei din jur. Fiecare ochișor era ațintit spre mine, făcându-mă să mă simt foarte micuță dintr-o dată. Adunându-mi un scuze pe un zâmbet, am îndrăznit să îi privesc spre cei din jur:

        — Uh..păi. Îmi pare rău? Și..um...sănătate mie? 

MAD HATTER 🎩

        — Pe păduchi lui Gumball!

        Am blestemat privind harta magică care levita în mijlocul mesei ca și sub un norișor. Cu ajutorul ei puteam vedea de sus întregul câmp de luptă. Până și părțile conduse de ceilalți membrii ai armatei. Nu eram sigur dacă și armata roșie dispunea de asemenea lucru, având în vedere că un vrăjitor al cărei magii presupunea în înviețuirea oricărui desen ne-a oferit-o. Harta era atât de precisă încât am văzut cu lux de amănunte scena în care grupul condus de Henry, din partea lui de teren a încasat o lovitură țeapănă, 7 of Hearts anunțându-și prezența în acea parte de front. Ciudat era că tipul acesta era chiar verișorul zmeurei mele. Știam puține despre cum Zemora îl vedea pe el în aceste clipe, rana adusă de trădarea lui fiind mult prea deschisă în aceste clipe pentru a se gândii la cei din armata roșie mai mult de treizecii de secunde fără să fie acaparată de o furie acidă. În schimb, ajunsesem să-i cunosc binișor modul de luptă în anii în care a avut ghinionul de a mă avea ca inamic, în micul meu colțișor de front.

        Focul lui a fost mereu foarte puternic, dar centrul său mintal, emoțional, a fost mereu instabil. Mereu se frământa. Nesiguranța și tristețea invăluiau mereu câmpul de luptă când el pășea spre noi, de parcă ar urî acest război. Și-l credeam. Doar zeii știau cât desprițuiam eu această luptă inutilă care nu-și găsea vreodată un sfârșit. Păcat că Queen of Hearts și King of Hearts aveau niște ziduri bine construite, înalte, în jurul minții lor, astfel n-am reușit vreodată să pătrund în capul lor. Probabil că Zemora și bunica ei, Lilian, au fost singurele persoane care au reușit să îi doboare până acum.

        Cum situația din partea lui Henry deveni practic, definiția măcelului, am trimis imediat niște ajutoare, mulțumind zeilor că Wezen ne plasase la o aruncătură de băț unul de altul. Iar cum Apollo deja se teleportă aici pentru a-mi ajuta echipajul să ajungă mai repede, m-am întors la mica parte din front condusă de mine, în care până acum totul părea a fi ținut sub control. Sau cel puțin așa am crezut, până când un Kailas dădu buzna în cortul meu, apăsându-și coastele cu brațul, de abia reușind să își calmeze respirația pentru a lega sunetele într-un cuvânt. Fusese adus de Apollo, după ce se aventurase prea repede unde nu îi fierbea oala.

        — Nu sunt vreo tămăduitoare, mi-am dat eu ochii peste cap, dar îți pot alina durerea cât să îți bandajezi rana cu ușurință.

        — Doar, te rog, să nu-mi scazi pulsul până la refuz pentru cum am vorbit cu fata ta. Deja mi-am luat avertizarea de la TWR. Am să pun punct aici, spuse, cât se așeză cu greutate pe patul din colțul cortului.

        Deși era tentant, am clătinat din cap, scotocind prin geanta mea după un tul alb de bandaje:

        — Înainte de toate, suntem colegii în acest război stupid, sau mă rog. Ne ajutăm unul pe altul.

        Înainte, partea de front acum împărțită în două lui Liv și Wez, era sub paza lui Kailas, având chiar trupe de soldații la comanda sa și tot tacâmul. Asta până când nesăbuința lui a adus moartea soldațiilor aflați sub comanda lui, iar armata roșie a înaintat considerabil spre partea din Wonderland condusă de regele Wezen și regina Olivia. Ne-am petrecut decenii încercând să refacem ce am pierdut. Decenii în care Kailas a încercat să îi recâștige încrederea Oliviei, în același timp. Dacă opțiunei acceptul reginei, regele mereu îi va face pe plac doamnei lui. Sau cel puțin asta spun cei care nu îi cunosc pe cei doi. Pot fi foarte tari în gură arunci când au opinii diferite.

        — În plus, Wezen te-ar ucide dacă ai face rău vreunui coechipier, adaugă Kailas, privind în gol spre mine.

        — Absolut, ar încerca, am aprobat din cap resemnat, aruncându-i bandajele.

        Kalias tresări când puterea mea ajunse la el, și astfel, durerea ucigătoare din șoldul său dispăru încet, făcându-l pe brunet să își relaxeze într-un sfârșit corpul, lăsând să îi scape printre buze un oftat lung, ușurat. Modul în care oameni reacționau la puterea mea nu va înceta să mă amuze vreodată. La început, în primi mei ani când am colindat străzile orașelor din partea de tărâm condusă de armata roșie, am fost fascinat de tot ce puteam face. Mint, de fapt. Spaima e sentimentul corect care m-a prins în brațele sale inițial. Mai apoi, am parcurs un drum lung până când această frică a fost înlocuită de curiozitate. De surpindere. Eram fascinat de tot ce puteam face, realizând practic că puteriile mele au fost singurul lucru care nu m-au refuzat, aruncându-mă într-o mocirlă a disperării. Asta până când Nonna si Pops nu m-au luat sub aripa lor.

        Că tot vorbim despre puteriile mele, o prezență cunoscută dădu în acele clipe târcoale corptului meu, iar privindu-mi chipul, probabil Kalias s-a prins și el de asta, alarmându-se pe locul său. Totuși, fiecare membru al armatei noastre are practic propria s-a culoare, care câteodată se putea observa chiar și prin pereți. Mai exact, era vorba despre sufletul lor. Le puteam vedea semnele vitale apropiindu-se sau nu de mine.

        — Relaxează-te, i-am spus eu lui Kalias, care aproape sării după una din armele sale. E doar Cheshire Cat.

        I-am rostit numele tocmai în momentul în care Nirvana dădu buzna în cort, gâfâind de parcă ar fi alergat fără oprire în forma ei de șoarece din baza armatei roșii, până aici la noi.

        — Hatter! suspină ea. Am nevoie de ajutorul tău! E Henry!