— Nu scot pufnituri drăgălașe atunci când sunt nervoasă!

        — Ba da, o faci, răspunse Luka, fără să aibe nevoie de o secundă de gândire. 

        — Ba nu!

        — Ba da.

        Nici nu mă puteam enerva în vreun fel, având în vedere că l-am convins pe Luka să-mi cumpere un pahar din ceva numit ,,sudoare de trandafir", lucru care la prima vedere mi s-a părut a fi vreun ingredient din potiunea unei vrăjitoare, dar aparent era o băutură alcoolică tradițională, iar acum eram puțin amețită și râdeam cam la orice mișcă și îmi sare-n ochi. Nu mă îmbătasem. Nu cred că am să mai permit vreodată să mă amețesc atât de tare ca și în seara aia în Armata Roșie, dar am băut destule gurițe micuțe încât rușinea să nu mai ajungă la obrazul meu pentru orice prostie posibil ce ar putea să-mi iasă pe gură. Cel puțin nu momentan. Acum, paharul pe jumătate golit se afla în mâinile lui Luka, iar el ținea o palmă peste pahar.

        Când l-am întrebat pe Luka dacă m-a scos afară din casă, deși eram destul de sigură că acum, cu un război la ușa noastră, nu prea aveam voie să părăsim castelul noaptea, doar din cauza atacului de panică pe care l-am avut cu câteva ore din urmă, el m-a prins ușor de nas de parcă am spus cel mai prostesc lucru din lume.

        — Ți-am scos fundulețul curios afară din casă pentru că Wonderland-ul este mai mult decât patru pereți între care ai fost închisă în tot acest timp, spuse el, așezându-și un braț peste umerii mei cât timp ne îndepărtăm de copacul spiritelor. Voiam să te aduc aici de mult timp, recunoscu mai apoi. Meriți să te distrezi și tu puțin.

        La început am fost extrem de sceptică cu privire la definiția ,,distracției" din punctul lui Hatter de vedere, dar aparent m-am înșelat. Definiția lui Hatter cu privire la distracție e exact de ce am nevoie.

        — O să dăm se bucluc? am întrebat eu chicotind.

        — Tu? ridică el dramatic din sprâncene. Cu chipul tău angelic și cu ochii tăi de cățeluș plouat? Niciodată!

        Zâmbind, mi-am încolăcit brațul în jurul taliei lui, sprijinindu-mi capul de umărul său, întrebându-l jucăuș:

        — Dar tu? O să aibe marele și răul Mad Hatter probleme?

        — N-o să mă prindă niciodată, zise el, ridicând paharul în aer, făcând câțiva stropi generoși din băutură să ude iarba pe care pășeam. Cel puțin nu în viață!

        — Ai de gând să mă părășești, atunci? am intrat în jocul lui, strângându-l mai tare în brațe.

        — Să te părăsesc? șopti el în părul meu, încetinind pasul deodată cu mine. Viața de fugar nu este specifică unei prințese. Ai fugi cu mine dacă ar fi cazul?

        N-am avut nevoie de nici măcar o minisecundă de gândire, deoarece răspunsul meu îmi era clar tatuat pe limbă așteptând a întrebarea să fie pusă. Aveam însă un strop de venin ce-mi curgea prin vene, lucru ce mă făcu să nu răspund imediat, așa cum inima mea prostuță ar fi vrut. Am tăcut câteva clipe, ridicându-mi privirea pentru a mă putea holba la chipul său. Pentru a vedea emoția ce ardea pe chipul lui, chiar dacă s-a făcut văzută doar pentru o jumătate de secundă, iar cum am zărit-o, am prins-o între dinți și nu i-am mai dat drumul, păstrând-o în memoria mea, prețuind-o ca pe o comoară pe care nu o meritam, dar nu aveam altceva de făcut decât să mă scufund în ea.

        — Da, am aprobat ușor din cap. Spune-mi când și vom pleca. Sunt doar a ta.

        N-aveam idee ce a făcut cu paharul, dar puțin îmi păsa de el acum, când Luka îmi prinse atât de blând chipul în palme, venerându-mă cu privirea și mângâindu-mă cu șoapta lui dulce:

        — Nu vreau ca tu să fi a mea, cuvintele lui s-au înfipt precum niște ghiare în sufletul meu, fiind pe cale să sfâșie tot ce e frumos și în curs de vindecare. Nu ești o proprietate ce aparține cuiva, zise mai apoi, aducându-mi liniștea de care aveam nevoie pentru a elibera tot aerul ce mi-a rămas blocat în piept pentru o fracțiune de secundă. Dacă mă numești al tău, voi fi, trup și suflet, dar nu te pot trata ca pe o proprietate când ești cea mai frumoasă floare din grădina cu spini.

        Nu știam când am început să plâng, dar obrajii îmi erau umezi, pătând și degetele lui Luka cu lacrimi fierbinți de care nu mă mai credeam în stare. Acesta a fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Îmi simțeam sufletul arzând în pieptul meu, dar nu mă durea nimic. Era un sentiment atât de cald și de liniștitor încât mai că mă făcea să mă panichez din nou.  

        Mâinile îmi tremurau. Întregul meu corp tremura, dar nici măcar un posibil cutremur sau o bombă ce cădea peste noi nu avea să mă oprească din a-i atinge chipul. Focul din ochii lui mă putea distruge și pune înapoi pe picioare dacă voia doar prin simpla lui existență. A fost oare alcoolul sau adevărata eu care a stat atât de mult timp ascunsă, dar acum a revenit în sfârșit la viață, care a spus, de abia auzibil, dar rostind niște cuvinte atât de puternice, încât tremuratul vocii mele a trecut neobservat chiar și de mine însumi:

        — Te vreau!

        Privirea lui Luka trecu atât de repede de la disperare la amuzament încât nici n-am apucat să realizez sau măcar să gândesc în exces acest mic detaliu, fiind eclipsată total de râsul său colorat ce a biciuit în liniștea căzută în jurul nostru, atrăgând chiar câteva priviri curioase de la oamenii ce treceau pe lângă noi în aceste clipe. Nu mi-a eliberat chipul din palmele sale, iar eu am putut doar să clipesc curioasă, prinzându-i încheieturile mâinilor în palme, cât timp el își lăsă ușor capul pe spate, râzându-și corzile vocale afară din gât. Ne tot surprindeam unul pe altul. Eu cu cuvintele mele. El cu râsul său și mai apoi cu săruturile sale cu care mi-a bombardat întreg chipul între râsete, îmbătându-mă mai tare cu fiecare atingere a buzelor sale. 

        Obraji. Frunte. Nas. Bărbie. Ochi. Mă chinuia, distrându-se din ce în ce mai mult, cât timp eu tânjeam după un singur lucru, iar el știa foarte bine asta. Ce adora el însă mai mult decât orice pe lumea asta, era să mă ațâțe.

        — Nu trebuia să-mi spui  asta, râse el, prinzându-mi ușor lobul urechii între dinți înainte de a se îndepărta încet pentru a-mi vedea chipul înroșit. O să mi se urce la cap!

        Voiam să îi spun că vorbea mult, iar tata mereu spunea că „vorba multă e sărăcia omului". Cuvintele îmi zăceau nerostite pe limbă, el retezând orice încercare de a mai spune ceva atingându-și ușor buzele de ale mele. În sfârșit.

        Nu era un sărut disperat și adânc așa cum primul nostru sărut fusese. Nici unul cast și umed așa cum Emma îmi povestise că săruturile pe care ea le împărțea cu Leo erau. Era, în schimb, un sărut ce m-ar putea distruge și reîntregi în același timp. Un sărut ce mi-ar putea sfâșia trupul în mii și mii de bucăți, doar ca o clipă mai târziu să adune fiecare bucățică pentru a le lipii la loc de parcă nimic nu s-a întâmplat. Un sărut pasional, ce îmi făcu inima să se oprească pentru câteva clipe, doar pentru a fi repornită de mâna lui ce îmi părăsi obrazul pentru a-mi explora senzual trupul. 

        Neexperimentată fiind, m-am lăsat condusă de el, permițându-i să îmi exploreze gura când limba lui s-a plimbat ușor peste buzele mele, cerând permisiune. Cu un suspin de care nu m-am crezut vreodată în stare, mi-am întredeschis ușor buzele, aruncându-mi brațele pe umerii săi, disperată să adâncesc sărutul. Disperată să primesc mai mult.

        El era Luka. Al meu Luka, cel care mă făcea să mă simt întreaga cu atingerea lui și cel care înțelegea absolut tot ce îmi trecea prin cap chiar și atunci când nici eu n-aveam habar de mine. Mă făcea să simt lucruri de care nu m-am crezut vreodată capabilă, iar acest fapt mă speria îngrozitor.

        Era blestemul și comoara mea.

-*-

        Cu cât ne apropiam de căderea răsăritului, cu atât spiritele își pierdeau din vizibilitate și deveneau din ce în ce mai transparente sub ochii noștri. Nu mi-am imaginat vreodată că aș găsi acest lucru ca fiind unul din cele mai relaxante momente posibile, în loc de a fi total îngrozită de ele, dar cum spune o vorbă veche din popor: totul este posibil în Wonderland. 

        Cum l-am convins pe Luka să se întoarcă în centru pentru a-și cumpăra ceva de mâncare de la o tabară fără mine, preferând să privesc minunea cerească ascunsă atât de bine sub copacul bătrân, avea să rămână în istorie ca unul din cele mai mari mistere ale vieții. Mi-am găsit un locușor pe iarbă, nici prea departe de ochiul publicului, dar nici într-un loc care putea fi bătător la ochi și am privit fascinată întregul tablou, strângându-mi genunchi în brațe. 

        Priveam în principal doar siluetele ușor transparente ale buniciilor mei, James și Lily. Fiecare interacțiune dintre ei îmi făcea pielea de găină și mă făcea doar să îmi doresc să-i pot urmări astfel la nesfârșit. Să îi văd atât de liniștiți și fericiți tot timpul. Un fior îmi cutremură tot corpul la realizarea faptului că, James și Lilian au regăsit fericirea unul lângă altul chiar și după moarte. Se țineau unul pe altul în brațe de parcă nu și-ar fi petrecut ultimii cincizeci de ani dacă nu chiar mai mult, unul lângă altul.

        Era asta iubirea? Oare ce simțeam eu în clipele acestea când Luka era în preajma mea era același lucru ce îi adusese pe James și Lily împreună chiar și când erau două suflete fără corpuri ce se pierduseră în drumul spre rai?

        Dacă da, era un sentiment atât de înfricoșător, dar plăcut în același timp. Nu eram sigură dacă voiam să fug cât mai departe sau să mă afund în el de parcă ar fi un ocean al liniștii și al păcii. 

        Ochii mi-au fost captivați de către James și Lily până în clipa-n care un chip cunoscut apăru ca și din pământ în raza mea vizuală. O femeie. Nu era mai mare decât mine cu mai mult de cinci ani, dar în ochii ei se citea dorul și oboseala unui om trecut prin viață. Aranjându-mi șapca, am rezistat temptației de a mă apropia de ea, când suspinele ei au ajuns până la urechile mele. Strângea în brațe figura transparentă ce dispărea ușor sub ochii mei de parcă era cel mai sacru giuvaer care i-a fost încredințat. Un copil. 

        Nici unul din cei doi nu păru că voia să îi dea drumul unul altuia. Tabloul dureros îmi răsuci sufletul, încolăcindu-l în cele mai dureroase moduri posibile, iar dacă aș mai avea lacrimi, mi-aș plânge ochii afară din orbite de dragul lor. Brusc, m-am trezit dorind să-mi strâng tatăl în brațe, locul care până de curând crezusem că era cea mai caldă și sigură ascunzătoare în care aș putea să mă refugiez vreodată. Mă temeam de ziua în care aveam să nu-mi mai amintesc sentimentul de siguranță pe care fiecare îmbrățișare de-a lui mi-l oferea, așa cum am uitat de cel adus de mama. 

        Mă temeam de ziua în care mă voi trezi numindu-mă orfană, fără un loc în care să știu că mă voi putea întoarce mereu fără doar și poate. Alt gând înfricoșător care mă făcea să-mi doresc să mă ascund sub cearșaf pentru o eternitate, ca și o lașă, fugind de întreaga lume. 

        Pierdută total între frică și dor, nici nu am conștientizat apropierea bruscă a unei siluete, fiind aproape speriată afară din propria mea piele când persoana respectivă spuse:

        — Nepoata lui Talbot?

        Se pare că ascunzătoarea mea nu era atât de sigură pe cât credeam eu. Nimic din ce credeam eu până acum nu mai era prea sigur în ultimul timp. Turnul tuturor credințelor și gândurilor mele se clătina și pe zi ce trece era din ce în ce mai instabil, fiind cu câte un pas mai aproape de a cădea peste mine pentru a mă zdrobi nemilos cu greutatea lui. 

        Femeia care ținuse până acum copilul în brațe mă privea confuză și terifiată în același timp. Făcea parte din Armata Neagră. O văzusem cu o zi în urmă la întâlnirea de război la care unchiul îmi permise să particip. Nirvana îmi spuse mai târziu că era soția lui 6 of Hearts. Soția lui Kalias. Cea care și-a înfășurat brațele în jurul taliei lui când cei doi părăsiră sala, lăsându-mă cu o mie și una de gânduri. Danielle Kristoff. 

         — Ce faci aici? mă întrebă ea, apropiindu-se de mine. 

        Am rămas blocată pentru câteva clipe, privind-o de parcă avea cinci ochi și o limbă ce îi ieșea din gât. Cum spuse Luka? 

        „Ești atât de bine camuflată că nici măcar Henry nu te-ar recunoaște acum!" pe dracu. 

        Cântărindu-mi opțiunile, fiind blocată între a mă ridica și a o lua la goană de parcă un portal înapoi spre Londra mă aștepta în vârful dealului și a-i spune adevărul Daniellei, am înghițit în sec. Probabil unchiul meu avea să afle oricum de ieșirea asta, într-un fel sau altul. Adulții mereu aflau de prostiile pe care le făceam. Habar n-aveam cum, dar rare ori reușeam să ascund câte ceva de ei. Danielle nu avea cum să mă târască înapoi acasă, deoarece eram aici cu Luka, care cred că s-a pierdut întorcându-se înapoi aici, altfel nu înțelegeam ce naiba îi putea lua atât. Minciuna avea picioare scurte, iar eu m-am săturat de ea până peste cap. 

        —  Sunt aici cu Mad Hatter, am spus într-un final. E..pe aici pe undeva. 

        Ea se încruntă, privindu-mi chipul de parcă ar încerca să găsească un mesaj ascuns în spatele unui alt mesaj. Aveam impresia că încerca să îmi citească minciuna în ochi. Până la urmă a aprobat din cap ca și cum ar fi mulțumită de răspunsul meu și se așeză pe iarbă în stânga mea. Am clipit curioasă spre ea, sprijinindu-mi obrazul de genunchi, cât timp îi priveam chipul, fiind rândul meu să caut un răspuns fără sunet în tăcerea ei. Părul ei blond era prins într-o coadă joasă la spate, iar ochii ei maronii priveau iarba de lângă picioarele ei cu o luminiță tristă ce tremura ușor în ei. 

        — Ai văzut, începu ea, glasul fiindu-i chinuit de o șoaptă tremurată, știi tu?

        Am aprobat încet, lăsând un oftat să-mi elibereze întreaga tensiune ce îmi chinuise pieptul până atunci. Am văzut tot și nimic în același timp. Din prima mea clipă în regatul Wonderland întreaga mea existență s-a rezumat în a privi. A observa. Niciodată a acționa. 

        —  Te rog, să nu spui nimănui că m-ai văzut aici, oftă ea, ascunzându-și chipul chinuit în mâini. N-ar trebui să fiu aici.

        — N-o să spun, am șoptit eu după câteva clipe de tăcere, dacă nici tu nu ne spui pe noi.

        Un zâmbet slab îi ridică colțurile buzelor când aprobă din cap la cererea mea, întorcându-și ușor privirea pentru a-mi întâlni ochii curioși, 

        — Dacă nu te superi că întreb, am tărăgănat eu, neputând să-mi țin curiozitatea în frâu, cine era micuțul? 

        Pe cât de ușor mi-a oferit zâmbetul, pe atât de ușor l-a retras înapoi în ascunzătoarea plină de secrete a subconștientului ei.  

        —  Copilașul acela, zise ea după zeci de clipe de tăcere, în care am căzut într-o liniște confortabilă, este fiul meu. 

        Oh. Păi, la asta nu mă așteptam. Frate? Am presupus. Fiu? Nu. Am aprobat ușor din cap, încurajând-o să își continue povestea, dacă asta își dorea. Dacă nu, informația pe care mi-a oferit-o era mai mult decât trebuia să știu. Restul era istorie și practic treaba ei, Nu a mea. Ea a ales să continue însă:

        —  Am rămas însărcinată cu el când aveam șaptesprezece ani, suspină ea, sprijinindu-și obrazul în palmă. Eu și Kalias eram atât de tineri. Ne doream o familie, un copil, dar nu atât de repede. Am fost fericiți, însă timpul nu a fost de partea noastră de la bun început. 

        Nu cred că îmi plăcea drumul pe care povestea ei pornea și viitorul ce fâlfâia dur și nepoftit în fața ochiilor mei, spunându-mi foarte clar cum această familie a fost destrămată.

        — Acum un an, exact când copilul nostru a împlinit cinci ani, niște soldați din Armata Roșie au.., zise ea, glasul fiindu-i retezat de un alt suspin ce îi chinui gâtul, cerșind să fie eliberat deodată cu lacrimile fierbinți ce navigau prin ochii ei. Nu a putut să își termine fraza și a spus în schimb: L-au luat prematur de lângă noi. 

        — Îmi pare atât de rău să aud asta, mi-am așezat ușor palma peste mâna ei, oferind un suport emoțional pe care nu l-a cerut, dar eram disperată să-l ofer. 

        — Acum el e aici, suspină ea, privind cum spiritele dispăreau sub ochii noștri, unul după altul, iar eu habar nu am ce să fac ca să-l ajut să găsească pacea. Ce ar trebui să fac?

        Asta era o întrebare la care doar Dumnezeu însuși putea răspunde. 

        — Pot să te întreb ceva? zise ea, cuvintele ei retezând prin ceața deasă a liniștii lăsată între noi.

        Toată lumea voia să îmi pună întrebări în ultimul timp. Cu o zi în urmă după întâlnirea de război, soldat după soldat m-a abordat, curios să afle cât mai multe detali despre venirea mea aici. Erau foarte precauți și nu îi condamnam pentru asta, dar în același timp fiecare întrebare a lor era același lucru doar că îmbrăcat în cuvinte diferite, spuse pe un ton nou-nouț și un chip văruit într-o altă expresie. Nirvana a fost cea care m-a salvat atunci, furându-mă din ochii publicului demonstrând că nu toți eroii poartă pelerină. Păcat că Nirvana nu era aici în aceste clipe pentru a mă salva din nou de aceeași întrebare obosită:

        — Ce cauți în baza Armatei Negre?

        Cu o zi în urmă, cât timp cinam împreună în camera mea, departe de ochii publicului pentru a lua o bine meritată pauză de la agitația adusă de fiecare masă pe care Armata Neagră o lua împreună, agitație care în general nu mă deranjă, dar în acea seară mă simțeam doar copleșită, unchiul Henry, care fusese singura persoană căruia i-am permis să cineze cu mine, îmi spuse:

        — Nu trebuie să te explici nimănui. Ești aici pentru că vrei, este decizia ta și asta este tot ce contează!

       Avea dreptate, dar în același timp Wonderland-ul nu era tocmai casa mea. Am venit în vizită, ca și un turist, iar acum am decis doar să îmi prelungesc șederea. Să rămân aici pentru totdeauna nu a fost vreodată intenția mea. Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar un lucru era sigur. Încă voiam să mă întorc acasă, în Londra, la familia mea.

        Wonderland-ul era în schimb casa lor. Casa lui Kalias și Camille. Casa lui Luka și Wezen. Casa Nirvanei. Eu eram un invitat nepoftit, iar ei meritau o explicație.

        Care era răspunsul la întrebarea Camillei? Era meschin sau complex? Habar n-aveam. Tot ce știam, era că ăsta era singurul lucru la care mă gândeam în ultimele zile.

         — Crezi că răzbunarea e arma prostului? am spus într-un final, privindu-mi pantofi legați de piciorul meu cu un șiret bine strâns, doar ca o clipă mai târziu să îmi ridic privirea spre Camille: Deoarece asta vreau.

         — Răzbunarea e un cuvânt complex, se încruntă ea ușor spre mine. Poate însemna multe lucruri. Ce vrei tu mai exact să răzbuni? Faptul că și-au bătut joc de tine?

       Vocea mea era rece și fermă, aproape de nerecunoscut chiar și de mine însumi când am spus:

        — Faptul că și-au bătut joc de un întreg popor timp de decenii! Vreau răzbunare pentru bunica mea. Pentru bunicul meu. Pentru mine. Pentru copilul tău, chiar și pentru fiecare suflet care dansează acum sub acest copac nenorocit, pierdute între viață și moarte. Vreau să le distrug creieri așa cum au făcut-o cu al meu când m-au manipulat. Vreau să-i fac să simtă aceeași durere pe care eu am simțit-o când mi-au violat corpul cu toate acele nopți de antrenament nedorit. Vreau ca ei să-mi dea totul și eu să nu le dau nimic, așa cum Emma m-a tratat. Vreau răzbunare.

        Am spus totul dintr-o suflare și am pus toată ura ce-mi făcea sângele să fiarbă prin venele mele în fiecare cuvințel rostit.

        — Și dacă planul tău reușește, spuse ea atunci, și te simți vinovată mai apoi? Dacă vei regreta tot?

        Regretul nu mai era o opțiune. Mi-am interzis mie însumi acest lucru. 

        — Știu doar că regrete voi avea indiferent de situație, am spus într-un final. Nu vreau să trăiesc însă cu gândul că aș fi putut ajuta, dar am ales să nu fac absolut nimic.

         Camille a rămas tăcută, întorcând cuvintele pe care tocmai ce le-am spus pe toate părțile, ca și cum ar încerca să găsească adevărul din spatele adevărului, doar ca două clipe mai târziu să aprobe încă tăcută din cap, parcă vrând să-mi spună că înțelegea ce voiam să îi spun. 

         Aproape disperată să schimb subiectul și să alung în același timp întreaga atmosferă tensionată ce căzu asupra noastră, m-am ridicat de pe iarbă, trecându-mi ușor palmele peste pantolni mei, încercând să îndepărtez praful invizibil ce se așternu pe ei între timp, am spus:

        — Oare o furnică gigantică i-a mâncat capul lui Hatter sau chiar s-a pierdut pe drumul de întoarcere? m-am încruntat spre locul în care a plecat, încrucișându-mi brațele la piept. 

         Camille pufni și spuse când se ridică la rândul ei în picioare:

        — Orice este posibil în regatul Wonderland.

        M-am trezit zâmbind la sarcasmul ce urla în glasul ei, când se ridică și ea la rândul ei pentru a porni ușor alături de mine în căutarea unui anume pălărier nebun ce mai nou era și pierdut.

        Până acum obișnuiam să disprețuiesc liniștea ce se abătea în jurul meu în urma unei conversații. Mereu m-am trezit smulgând cuvinte din propria gură pentru a continua conversația, obligându-mă să aduc alte subiecte, să împărtășesc lucruri pe care aș fi vrut să le păstrez doar pentru mine. Totul din frica de a nu plictisi persoana de lângă mine. Deoarece odată ce se plictisea, avea să mă abandoneze pentru o persoană mult mai interesantă. Mult mai activă, mult mai amuzantă și energică. O persoană care poate oferi tot ce nu puteam eu oferi. Pentru o lungă perioadă de timp liniștea a fost un lucru de care mă feream ca și de moarte. Știți cum se zice, de ce îți este frică nu scapi, iar de când am ajuns în regatul Wonderland am avut parte de liniște, dar nu una ce putea aduce pacea în interiorul meu.

        În ultimul timp am învățat să îmbrățișez această liniște, această tăcere. Să o privesc în alt mod, nu ca și ceva ce mi-ar putea sfâșia întregul univers, ci un lucru de care chiar aveam nevoie. O gură de aer într-o cameră plină de gaz. Lumina de la capătul tunelului întunecat și rece. Apa curată dintr-un ocean contaminat de gunoaie. O liniște confortabilă.

        Pe la mijlocul drumului, un Luka buimac ce ținea două cornuri interesante în mâini ne apăru în cale. Brunetul se blocă pentru câteva clipe, privin confuz și cu un strop de panică în ochi spre mine, ca mai apoi să se încrunte spre Camille, care doar rânji răutăcios spre el, de parcă ar știi ceva ce el nu știa.

        — Ar trebui să mă îngrijorez? ridică el din sprâncene, întinzându-mi cornul, când ajunse în fața mea.

        Camille râse înainte ca eu să îi pot răspunde în vreun fel:

        — Stai calm, Mad Hatter. Nu sunt aici să vă stric luna de miere.

        Luka își dădu ochii peste cap, neimpresionat, cât timp eu am părăsit-o pe Camille pentru a apropia de el astfel încât brațele noastre erau acum la doar câțiva centimetri distanță, tot ce le ținea despărțite era postura dreaptă a lui Luka. Înțelegându-mi mesajul tăcut, Luka se clătină ușor pe loc, atingându-și ușor mâna de a mea, iar cu un rânjet geamăn cu cel al Camillei, spuse:

        — Ai face bine să nu, deoarece pitica asta de aici, zise el, rânjetul său urlându-i în voce când își împleti degetele de ale mele, mușcă. 

        Neștiind dacă să mă simt atacată sau intrigată de cuvintele lui, l-am privit cu gura larg deschisă de uimire, lăsând un râset șocat să îmi părăsească gâtul, prinzându-i mâna în strânsoarea mea. 

        — Despre ce vorbești? Sunt cea mai pașnică persoană din acest regat!

        Camille chicoti, cât timp Luka îmi aruncă o privire neîncrezătoare. reușind doar să lărgească zâmbetul de pe buzele mele. 

        — Când dormi, poate, se întoarse el spre mine, fiind nevoită să îmi las ușor capul pe spate pentru a-i putea întâlni privirea. Dar e în regulă, adăugă el cu un zâmbet simpatic pe buze, ești adorabilă când ameninți oameni.

        — Nu ameninț oameni! am sărit eu numaidecât în apărarea propriei persoane, alegându-mă cu o altă încruntătură neîncrezătoare din partea lui. Numește o dată!

        Plescăind din buze, atrăgându-mi într-un mod diabolic privirea spre ele, Luka își lăsă ușor capul într-o parte când spuse:

        — Cu o zi în urmă m-ai amenințat că îmi arunci pălăria în foc.

        — Lucru pe care l-ai fi meritat deoarece ai vrut să-l arunci pe Șobi pe geam!

        — Asta nu e o scuză! Sentimente au fost rănite! dramatiză el întreaga situație, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap. 

        Cu fiecare argument pe care îl aruncam unul în fața celuilalt, eram tot mai aproape unul de altul, lucru pe care nu l-am crezut posibil. 

        — Ale cui? Ale tale?!

        — Da, zise el scurt, aprobând ușor din cap, cât timp eu am izbucnit într-un hohot de râs ce aduse pe chipul său un zâmbet jucăuș. E în regulă totuși, se apropie pentru a-mi șopti ușor în ureche: ai fost foarte sexy când mă amenințai. Am fost foarte stârnit. 

        Înghițind în sec, m-am forțat să nu mă retrag, ignorând focul ce îmi înfierbânta obrajii și menținându-i privirea, șutând inima mea ce tocmai făcut o tumbă la auzul cuvintelor lui, înapoi la locul ei. 

        — În visele tale! i-am aruncat eu, neștiind ce altceva aș putea spune. 

        Camille își drese atunci glasul, fix când mă pregăteam să îl mai bălăcesc puțin, atrăgându-ne amândurora privire, întorcându-ne spre ea în același timp:

        — Nu vreau să vă întrerup, zise ea încrucișându-și brațele la piept, dar urăsc și să fiu a treia roată la căruță, așa că dacă nu vă supărați, voi pleca și vă voi lăsa să vă continuați flirtul fără spectator. 

        M-am încruntat spre ea, urmărind-o cum se îndepărta ușor de noi. Am fost acaparată brusc de un sentiment ciudat de agitație și ușurare. Agitație deoarece aveam să rămân din nou singură cu Luka, de care nu puteam să îmi dezlipesc mâinile nici dacă viața mea ar consta de acest lucru, iar ușurare, tot din cauza faptului că urma să rămân din nou singură cu Luka. 

       — A fost interesant, a fost concluzia mea în urma întregii întâmplări, ridicând din umeri spre Luka. Ciudată experiență totuși.

        Când eu și Luka ne-am găsit drumul înapoi spre centrul orașului St. James, lăsând copacul magic al spiritelor în urma noastră, am realizat cât de repede a trecut timpul. Puteam jura că au trecut doar trei ore de când am venit aici, dar aparent ceasul din fier din mijlocul orașului îmi confirmă faptul că au trecut șase ore de fapt, acum fiind ora patru dimineața. Voiam să rămân aici, blocată în momentul acesta în care tumultul de gânduri ce îmi chinuia minut după minut gândurile în timpul zilei era tăcut și mă simțeam eu însumi. Să rămân aici pentru totdeauna, alături de Luka, spunându-i cele mai stupide lucruri care mi-ar putea veni pe moment fără să-mi fie frică sau rușine că voi fi judecată. Aici, unde îl pot ține de mână la nesfârșit, fără gândul zilei în care mă voi întoarce acasă, iar probabil aveam să fiu forțată să mă căsătoresc cu o persoană pe care eu nu o iubesc.

        Uram faptul că chiar și acum, în loc să îmi mănânc cornul cu vanilie în liniște, gândurile mele au reușit într-un fel să aducă înapoi în prim-plan probleme pe care le-am șutat în cealalta parte a minții mele, în cutia de ,,lucruri ce vor fi rezolvate mai târziu".

        Centrul St. James era mult mai liniștit acum, spre sfârșitul nopții. Părinții și copiii s-au retras în casele lor, iar singurele figuri ce se învârteau acum în mijlocul centrului pietruit pe ritmul adus de o vioară ritmată erau niște tineri ce nu păreau mult mai în vârstă decât mine sau Luka. Am oftat privindu-i, înghițind ultima îmbucătură a cornului meu bântuită de amintirile de ieri și cele ce urmează să fie făcute în viitor. Ca și cum ar știi că mintea mea zburase spre câmpuri ce ar trebui să-mi fie interzise în această seară, Luka îmi ridică bărbia din pământul plin de nămol și gânduri acide pentru a-mi întâlni ochii chinuiți. 

        — La ce te gândești, trandafirul meu albastru? spuse el, îndepărtând cu degetul său fărmiturile lăsate în urmă de corn. 

        Relaxându-mă sub atingerea lui, mi-am lăsat obrazul să se odihnească în palma sa într-o atingere atât de tandră, încât mai că am început să plâng chiar atunci și chiar acolo.

        — La ziua de ieri, i-am spus adevărul, ca mai apoi să adaug: La ziua de mâine. 

       Luka își lăsă capul să-i cadă pe umăr cât mă privi gânditor, fără să înceteze pentru o secundă mângâierea caldă a obrazului meu ce aproape mă făcea să mă topesc pe propriile picioare. 

        — În loc să te gândești la asta, zise el într-un final, mai bine m-ai invita la dans.

        — Îți place să dansezi? m-am încruntat spre el.

        — Nu, zise el simplu. Dar ar trebui să mă întrebi.

        Mijindu-mi ochii spre el, pentru câteva clipe chiar m-am întrebat dacă nu cumva Luka era pe ascuns un golden retriever drăgălaș ce adora plimbările lungi pe largul mării sau adormitul îmbrățișați, lucru care nu m-ar deranja deloc deoarece de când Emma mi-a băgat în cap prostia cu „sedusul", m-am întrebat cum ar putea fi noaptea petrecută unul în brațele celuilalt. 

        — Vrei să dansezi cu mine? 

        — Credeam că nu mă mai întrebi, râse el. 

        Holbându-mă fără rușinare la chipul său, dar mai ales la modul în care ochii săi au sclipit sub atingerea mea, am fost din nou electrocutată de acel sentiment și acel curent electric ce data trecută mă îngrozi și fascină în același timp. Mi-am înfăşurat braţele în jurul gâtului lui, ridicându-mă pe vârfuri pentru a-i săruta apăsat obrazul înainte de a șopti în urechea lui:

        — Atunci trebuie să câștigi acest dans.

        Chicotind, m-am desprins numaidecât de el, acaparată brusc de crudul aer rece ce mă apacă imediat cum m-am îndepărtat de căldura corpului lui Luka, am luat-o la fugă printre cuplurile din mijlocul centrului, ce dansau lent sub sunetul viorii, purtat de briza rece a nopții. L-am auzit bombănind un „răutate mică", iritat, trădat însă de propriul său râs, dar n-am mai apucat totuși să mă întorc pentru a-i arăta degetul din mijloc așa cum plănuiam. Haosul s-a instalat brusc, iar întreaga mea noapte specială și romantică fu azvârlită de pe un pod direct în apa sâmbetei de doi ochi chilimbari și un corp al naibii de tare ce tocmai se lovi de mine și aproape m-a dărâmat de pe propriile picioare. 

         Când mi-am recăpătat echilibrul, iar chipul mamutului ce mai că nu mă șută în cealaltă parte a Wonderland-ului deveni din ce în ce mai clar, trupul meu încetă să mai funcționeze corect. Stomacul meu s-a revoltat împotriva celorlalte organe, iar un gust oribil de vomă îmi penetrându-mi gura în același timp în care tot sistemul meu nervos cedă tuturor amintirilor ce îmi invadară mintea, derulându-se în fața ochiilor mei. Întregul meu corp fu chinuit de un tremur încontrolabil, cât timp eu am făcut un pas în spate la imaginea celor doi ochi chilimbari apropiindu-se alarmant de mult de chipul meu. La amintirea mâinilor sale ce mi-au atins fără voia mea corpul, ce au atins fără voia ei corpul bunicii mele. 

        Eram atât de supărată — atât de nervoasă — încât nici să vorbesc, să țip sau să îmi mișc brațele în vreun fel pentru a lovi nu puteam. 

        — Alice? șopti el, de parcă nu ar putea crede că mă aflam în fața ochiilor lui. Aici erai!

        Am făcut un alt pas în spate, speriată de lucrurile pe care propria mea mânie m-ar putea împinge să fac în aceste clipe, deoarece Jonah Whitt era în capul listei mele de persoane pe care le-aș putea ucide fără pic de remușcare. Și aveam să o fac. 

        — Hai cu mine, zise el, întinzându-și mâna pentru a o prinde pe a mea. Să mergem acasă!

        — Nu îndrăzni să mă atingi, aproape i-am scuipat printre dinți, sau îți voi smulge mâinile de la loc!

        Acesta clipi surprins de cuvintele mele, blocându-se pentru câteva clipe în loc, înainte de a încerca din nou să ajungă la mine. 

        — Ai auzit-o pe domnișoară, zise Luka atunci, apărând în stânga mea. Las-o în pace sau după ce termină ea cu mâinile tale, eu îți voi rupe picioarele!

        Jonah se încruntă, făcându-mă să scap un hohot de râs rece și de nerecunoscut când spuse:

        — Pentru el m-ai părăsit? 

        — Delirezi? am pufnit, făcând un pas spre el, uimindu-mă până și pe mine însumi când mi-am ridicat ușor pumnul acaparat de un val negru de particule ce levitau în jurul lui. Nu te îngrijora, îți bag eu mințiile în cap cât ai zice peste!

        Ziduri de apă încercară să se formeze în jurul meu pentru a mă captura în închisoarea lor, oprite fiind cât ai zice peste de anti-magia mea ce veni ca și o armură ce avea propria ei conștiință în ajutorul meu, făcând stropi de apă inutili ai lui Jonah să se destrame în particule de abia vizibile sub ochii noștri. Zâmbind, amuzată de faptul că el chiar credea că mă poate învinge așa cum chiar a crezut că bunica mea nu era cea mai puternică ființă existentă în regatul Wonderland cu mult timp în urmă. Eu eram moștenitoarea ei. Eu eram tot ce nu a fost ea, dar a vrut să fie. Puterea ei era acum a mea și nu îmi mai era frică să o folosesc. 

        Puteam jura că l-am auzit pe Luka strigând un „asta-i fata mea" din spatele meu, dar fusesem mult prea concentrată la modul în care propria mea putere se încolăcea în jurul meu, prinzându-mi trupul într-o îmbrățișare eliberatoare, pentru a-mi mai păsa de altceva. Puterea mea, întunecată și magnifică, explodă din pumnul meu când l-am aruncat spre Jonah, expulzându-l pe blond din fața ochiilor mei în primul zid ce vru să-l ia în brațe. 

        M-am apropiat de el, lent și cu pași mici, ațâțându-mi propria putere nerăbdătoare. Nu eram gata cu el, iar el era un prost mai mare decât mi-am imaginat dacă el chiar credea că va scăpa așa de ușor după tot ce mi-a făcut. Tot ce a făcut familiei mele. Tot ce voia să îmi facă, dar nu a reușit. 

        Jonah gemu îndurerat fiind întins în vârful unui pat de cărămizi, frica pură citindu-i-se pe chip când ochiul său deschis mă zări apropiindu-mă. Ceva chiar mai presus decât frica îi trecu chipul când privirea îi căzu pe ceva ce se afla undeva în spatele meu, dar eu eram mult prea prinsă în planul meu răzbunător pentru a observa acest detaliu pe moment. Propria mea putere care era într-un final pe aceeași lungime de undă cu mine mă făcea să mă simt liberă, ușoară, deși nu puteam găsi un capăt la abisul întunecat al puterii mele. Voiam să mă simt astfel mereu. 

        Nu îmi aminteam foarte multe lucruri ce au urmat după momentul ăsta. Am auzit explozia ce mai că îmi sparse timpanele cu intensitatea ei. L-am auzit pe Luka strigându-mi numele. Am simțit două brațe strângându-se în jurul meu, iar pentru o clipă am putut jura că am auzit vocea propriei mele mame, spunându-mi pe tonul ei clasic, pe care îl folosea doar atunci când era supărată pe mine și frații mei în urma unei tărășeni în care intram mai mereu:

        — N-ai ascultat de mine! Ai avut încredere în omul albastru!