ZEMORA

        Nu m-am simțit niciodată mai slăbită ca și acum, blocată fiind din nou între patru pereți. Acești noi patru pereți care spre deosebire de cei din vechea cameră a bunicii, erau încă inocenți și nu au văzut până acum vreo cădere nervoasă așa cum cei din vechea mea temniță au suferit. Camera bunicii din baza Armatei Roșii văzuse multe. Poate și prea multe având în vedere că a suportat traumele suferite de două generații de femei Talbot, Bloom și King.

        La naiba, aveam atât de multe nume încât habar nu aveam pe care să-l folosesc. Bunica Lily a fost o Talbot, eu sunt fiica lui William Bloom. Nu King, nici Talbot. Eu nu sunt bunica mea. Eu nu sunt Alice. Eu sunt Zemora. Era atât de ușor să uiți asta în acest loc, în care toată lumea poate face din tine tot ce vrea el, iar puțini sunt cei cărora chiar le pasă.

        Nu sunt Alice. Nu sunt Lilian. Numele meu este Zemora Bloom. Este numele pe care părinții mei mi l-au oferit. E numele pe care eu în acest moment îl îmbrățișez și al meu va rămâne.

        Mă aflam într-un loc nou. O cameră diferită. Un castel diferit, înconjurată de oameni noi, dar nesuferita piatră ce-mi apăsa pieptul, împiedicând aerul să ajungă așa cum trebuie în corpul meu se simțea exact la fel ca și cea care cădea atât de des peste mine, când mă așteptam mai puțin, în baza Armatei Roșii.

        E exact la fel. Sunt blocată. Mă simțeam blocată. Nu există cale de scăpare. Dacă deschid geamul, era de parcă aerul curat de afară odată intrat în camera, va fi contaminat și îmi va face chiar mai mult rău decât bine, ca și un cuțit împins în plagă, ca și cum aș arunca pumni de sare peste rana larg deschisă, proaspăt făcută. Am încercat de un milion de ori și parcă sumbra liniște a încăperi în care mă aflam era mai liniștitoare decât zgomotul adus de aerul toxic de afară.

        Voiam să ies, să plec în căutarea unchiului meu, presupunând că vederea lui avea să-mi aducă puțină pace. Avea să mă facă să realizez fizic și psihic faptul că nu eram închisă din nou, la mila Armatei Roșii, așteptând ca Emma să vină pentru a-mi arunca un pumnal în mână și pentru a-mi ordona din nou „Ucide". Ea știa că aveam să o fac, la fel de bine precum știa cât de mult mă va afecta aflarea adevărului, dar era conștientă de faptul că următoarea zi aveam să ne zâmbim de parcă nu s-a întâmpla nimic. Pentru mine cel puțin nu se întâmplase nimic, fiindcă toate amintirile mele legare de un astfel de eveniment traumatizant aveau să dispară.

        Voi trăi, voi zâmbi și voi râde alături de persoana care mi-a făcut cel mai mult rău, iar eu nu voi fi conștientă de absolut nimic. Ea nu va râde alături de mine, ci de mine. Câteodată sunt sigură că fiecare zâmbet pe care l-am împărtășit cu Emma și Cab era fals. Cel puțin din partea lor. Credeam că pot să recunosc un zâmbet fals când văd unul, doar mi-am petrecut întreaga viață perfecționându-l pe al meu. Aparent m-am înșelat din nou și din nou.

        Blocată în spatele cuvintelor „sunt bine", când de fapt nu eram deloc bine. Nu cred că am fost vreodată cu adevărat bine.

        Aveam nevoie de o palmă rece primită din partea realității, deoarece nimic din ce se întâmpla în jurul meu părea real. Voiam să plec, să-mi părăsesc camera, dar nu puteam. Nu mă puteam mișca. Eram blocată acolo, așezată pe marginea patului, încercând să-mi calmez respirația accelerată. S-a întâmplat și înainte, dar nu cu o asemenea intensitate ca și acum, iar în trecut se oprea de la sine. De data asta mi se părea că nu avea să-și găsească sfârșitul vreodată. Era înfricoșător. Faptul că eram cnștientă de tot ce se întâmpla cu mine în aceste clipe era înspăimântător. Nu puteam țipa, nu mă puteam mișca, nu puteam vorbi.

        Plânsul nu era o opțiune, fuga nici atât. Trebuia să o duc pe propriile picioare, fiindcă eram pe cont propriu. În regatul Wonderlan mereu voi fi pe cont propriu.

        Dacă aveam să scap din acest abis al întunericului astfel încât să îmi găsesc puterea de a mă ridica pentru a pornii în căutarea clanței, în fața ușii mele aveau să se afle doi gardieni în uniforma ridicol de albă a Armatei Roșii? Aveau să mă trezească la realitate, dovedindu-mi că totul a fost un vis, iar eu chiar am luat-o razna?

        Realizarea asta mi-ar aduce sfârșitul, deoarece n-am de gând să mai suport o astfel de situație, acum că știu tot ce știu. Prefer să mor, înjunghiată de propria sabie, ținută în propriile mele mâini, decât să mă regăsesc din nou într-o astfel de soartă. Spune-mi că sunt nebună, dramatică sau chiar o păcătoasă, săvârșind unul din cele mai grave păcate pe care marea carte neagră, biblia, și-o putea imagina. Nu-mi pasă. Tot ce trăiam, închisă între cei patru pereți ai singurătății nu era viață. Nu a mea cel puțin, deoarece refuzam să-mi irosesc așa singurul meu suflu.

        Mi-am ținut ochii închiși, mult prea temătoare cu privire la tot ce se putea afla în spatele lor. O perdea neagră era singurul lucru ce se afla în fața ochilor mei. Care era garanția că nu mă aflam chiar în aceste momente în baza Armatei Roșii, iar Luka, unchiul meu și Armata Neagră era doar o protecție adusă în scenă de bietul meu creier traumatizat? Ce mă fac? Ce mama naibii mă fac? Cine avea să mă salveze atunci când eu nu pot să fiu propria mea salvare, așa cum firea mea independentă spera atât de mult să fiu?

        — Aici erai! Te-am căutat peste tot! Am crezut că te-ai pierdut prin castelul ăsta măreț!

        O voce. O lumină. Un perete care a fost dărâmat cu un baros după ce ușa și geamul au fost închise și încuiate sub nasul meu, refuzând să se deschidă. Nu fusese subconștientul meu cel care vorbise. Nu el reușise să pătrundă prin ceața groasă în care fusesem scufundată. Să taie cu sabia prin ea pentru a mă găsi.

        — Am nevoie de ajutorul tău. Mergem la vânătoare de pisici!

        Hatter? Mad Hatter. Luka!

        — Zmeura.

        L-am văzut atunci. Așezat într-un genunchi în fața mea, ținându-mi mâinile acoperite în ascunzișul cald și sigur al mâinilor sale. Avea un zâmbet tâmp pe chip, care preveștea faptul că avea milioane de viitoare buclucuri în care urmează să intre pe listă, dar am citit numaidecât în ochii săi că era perfect conștient de ce tocmai se întâmpla cu mine. Nu a menționat ceva despre asta, dar în schimb și-a continuat monologul, venind cu tot felul de idei prin care aveam să i-o întoarcem Nirvanei, care a exagerat cu toate desenele lipite pe ușiile fiecărei persoane cunoscute ei, intrând până și în baia lui Luka pentru a lăsa unul lipit de geam sau în șifonierul Oliviei, vandalizându-i câteva rochii.

        — Haide, zise el, dezlipindu-și mâinile de ale mele pentru a-mi oferii puțin spațiu, ajută-mă cu o idee! Dacă cineva ar putea să o pună cu botul pe labe puțin, ești tu!

        Oftând sacadat, am aprobat din cap, încercând să înot prin ceața aceasta a panicii pentru a ajunge într-un loc unde puteam gândii clar.

        — Am putea..am putea să îi punem vopsea roz în șampon, i-am zis, agățându-mi mâinile de proprii genunchi.

        — Așa, râse el încurajându-mă cu entuziasmul său. Perfect! Continuă!

        — Sau, am început din nou, din ce în ce mai calmă, sau l-aș putea pune pe Șobi să o pună puțin la respect. Îi place să o chinuie când o prinde într-o..într-o formă minusculă.

        Ochii săi scăldați în cele două nuanțe splendide de albastru și verde mi-au adus treptat pacea, cât timp îngrijorarea se citea clar în ei. Voiam să mă scufund în ei, ca și într-un ocean adânc în care eram mai mult decât sigură că aveam să fiu în siguranță. Voiam să adun toată îngrijorarea aia și s-o azvârl cât mai departe de el. Să-i fur toți demonii și să-i înghit, ca el să poată păși în lume fără pic de regrete. Niște gânduri pe care nu le înțeleg și nu cred că am să o fac vreodată, dar o parte ascunsă din mine credea că aveau atât de mult sens încât era înfricoșător.

        Râsul său era contagios, iar înainte să-mi dau seama de ce se întâmpla, râdeam și eu alături de el. Imediat cum el mi-a dezvăluit ideile sale legate de răzbunarea pe Nirvana ce urma cât de curând să se întâmple, stomacul a început să mă doară din cauza tuturor râsetelor ce le fura fără milă cu toate planurile sale malefice. Am râs și am tot râs, până când hohotele s-au sfărmat, mult prea uzate de la atâta folosință și ne-au părăsit, lăsându-ne singuri în liniștea ce odată fusese atât de confortabilă între noi, dar acum, în acest moment anume devenise bătătoare la ochi.

        Tot ce am putut face, a fost să ne holbăm unul la altul, așteptând să spargă cineva gheața. El oftă și își ridică ușor mâinile într-o invitație tăcută. Nu am așteptat mult până să acționez. Era unul din primele momente în care creierul meu a decis să funcționeze cum trebuie, asimilând informația mai repede ca niciodată.

        M-am lăsat atunci să cad în brațele sale, loc care-mi putea deveni cu atât de multă ușurință a doua casă. Lacrimile au venit de la sine, dintr-un izvor infinit al cărui locație îmi era necunoscută. El nu a pus vreo întrebare, nici măcar nu a rostit vreun cuvânt în plus. M-a strâns doar la pieptul său, îmbrățișarea sa fiind un scut atât de impenetrabil încât cred că nici măcar zeii nu mă puteau smulge de aici. Strânsoarea lui spunea mai mult decât ar putea să o facă un milion de cuvinte, iar eu nu m-am simțit vreodată mai în siguranță decât o făceam atunci. Luka a stat așa, așezat pe podea cu mine în brațele lui, lăsându-mă să mă calmez.

        Cuvintele au venit de la sine imediat cum calmul mi-a invadat pieptul, iar eu m-am trezit destăinuindu-mi toate gândurile, punându-mi sufletul pe tavă, împingându-l spre el. Luka m-a ascultat, fără să îmi dea drumul din strânsoarea sa, aprobând din cap din când în când ca și cum ar vrea să-mi arate că înțelegea perfect fiecare cuvânt pe care îl spuneam, fiecare faptă care mă bântuia, fiecare păcat pe care l-am făcut. Cineva chiar mă asculta și nu mă privea de parcă aș fi vreo victimă neajutorată, demnă de milă. Ceea ce probabil eram în ochii multora, dar nu în ochii lui Luka. Citeam mânia în ei, tristețe, furie și durere, dar nicidecum milă.

        Într-un final, când într-un final în loc să-mi pierd vocea de la toate cuvintele pe care le-am rostit am ajuns la sfârșit, împărtășind tot ce aveam pe suflet, liniștea a căzut din nou între noi. O liniște atât de confortabilă cât timp Luka digera toată informația pe care i-am pus-o pe tavă. Doar atunci s-a desprins din îmbrățisare când s-a îndepărtat într-atât cât să mă poată privi în ochi când spuse:

        — Te-ai născut să fii reală, nu perfectă! Deși dacă mă întrebi pe mine, ești deja mai mult decât perfectă.

        Era rândul meu să ascult și să-mi rezerv câteva clipe pentru a înțelege cu adevărat ce mi s-a spus, dar Luka, zeilor, cred că a spus cel mai înțelept lucru scos de către el pe gură vreodată.

        „Te-ai născut să fii reală, nu perfectă!"

        Nu m-am gândit vreodată la asta. Era o propoziție atât de ciudată. Prima mea amintire de pe vremea când eram doar un copilaș naiv, o avea în prim-plan pe doica mea care îmi corecta modul în care râdeam spunându-mi că „o domnișoară nu râde atât de gălăgios". Mereu mi s-a dictat cum ar trebui să fiu, dar niciodată nu mi s-a permis să aleg ceva pentru mine însumi. Simțeam de parcă eram din cap până-n picioare o fațadă umblătoare. Nimic real nu exista la mine. Habar nu aveam cum ar trebui să mă comport pentru a fi reală. Nimeni nu m-a învățat asta. Ce naiba mai însemna „a fi real" oricum?

        — Uită-te la mine, zise Luka de parcă ar știi foarte bine lucrurile pe care mintea mea dementă le gândea acum excesiv, cuprinzându-mi chipul în palmele sale. Tot ce s-a întâmplat nu a fost din cauza ta. Nu e vina ta! La naiba, trebuie să te enervezi, iubire! Aceasta nu este Zemora mea! Gândește-te serios la tot ce ți-au făcut. Tot ce ți-au ascuns. Modul în care te-au manipulat. Este corect?

        I-am scanat chipul fumor, fiind chinuită de o respirație scadată când am clătinat din cap drept răspuns. Nu, normal că nu era corect.

        — Deci ce o să facem acun? Continuă el, asigurându-se că-l privesc în ochi când îmi spunea toate astea. Un rîzboi se află în fața noastră, se apropie. Cum o să acționăm?

        Undeva în interiorul meu fusesem de mult conștientă de cum aveam să acționez și ce aveam să fac, doarcă mi-a fost mult prea frică să o recunosc. Mi-a fost mult prea frică să fiu reală.

        — Am să-i distrug, am spus într-un final lăsându-mi privirea să cadă în palmele mele, loc unde pe buricele degetelor mele, mici eurpții de particule negre jucau ca și niște stropi de apă minusculi. Fiecare în parte, mi-am ridicat privrea înapoi spre el. Am de gând să fiu karma lor. Vor regreta absolut tot ce mi-au făcut mie și tuturor persoanelor nevinovate din acest regat!

        — Asta-i fata mea! zise lăsându-se ușor spre mine pentru a plasa un mic sărut pe fruntea mea, mai răvășitor decât un milion de săruturi pe buze. Ai încredere în mine? întrebă el, ridicându-mă deodată cu el de pe jos.

        — Asta e o întrebare stupidă, am pufnit, clătinând din cap amintindu-mi de toate lucrurile prin care am trecut până acum împreună.

        — Dar ai încredere în mine? repetă el întrebarea, privindu-mă adânc în ochi, de parcă în ei se afla o poveste scrisă cu litere atât de micuțe încât trebuia să se chinuie pentru a le putea descifra și unii în cuvinte.

        Răspunsul era atât de simplu. Nu aveam nevoie de nici măcar o milisecunde pentru a mă gândi la el. Am realizat că, era singurul lucru de care eram convinsă că este real în aceste clipe.

        — Da.

        Luka era deja în drum spre ușa camerei mele, iar cum degetele noastre încă erau împletite între ele, m-am trezit trasă după el spre ieșire. Aș putea să-mi retrag mâna oricând, iar Luka n-ar spune nimic împotriva refuzului, ba chiar și-ar cere scuze. Nu voiam să o fac. Mâinile noastre împreunate îmi aduceau o stare de liniște interioară, de parcă ele erau menite să fie unite la bine și la greu.

        — Unde mergem? Am întrebat însă, neluându-mi privirea de la mâinile noastre.
E timpul ca tu să-ți cunoști originile, zise el, făcându-mă să ridic din sprâncene curioasă. Ieșim să ne distrăm, mă lămuri mai apoi, dând să deschidă ușa camerei mele pentru a verifica zona.
Am aruncat o scurtă privire peste umăr spre patul meu, loc în care Șobi s-a tolănit, privindu-ne de parcă ne judeca în cele mai spurcate moduri posibile.

        — Definește ,,distracție", am cerut, știind foarte bine că definițiile noastre despre distracție sunt total diferite una de alta.

        Luka nu-mi răspunse direct la întrebare, în schimb spuse chicotind ușor:

        — O să-ți placă! Centrul St. James este cel mai frumos loc din Wonderland! Nici nu e departe! Ne vom întoarce înainte ca Unchiul Caspian să tragă prima beșină dis-de-dimineață!

        Centru? Cel mai frumos loc din Wonderland?

        Este adevărat că pe tot parcursul șederii mele aici, n-am văzut prea multe locuri. De fapt, n-am văzut aproape nimic. Dacă mi-ai spune că tărâmul Wonderland este cel mai splendid loc pe care ochii mei l-ar putea vedea vreodată, nu aș crede vreo iotă, deoarece tot ce am văzut aici a fost durerea întruchipată și prietena ei cea mai bună, tortura. Câteodată abia aștept să mă întorc acasă, dar acum mă simt mult prea implicată emoțional și nu doar în acest loc, iar o nevoie nebună de a-mi face dreptate mie și bunicilor mei îmi pompa în corp o sete de răzbunare de care înainte nici în cele mai groaznice coșmaruri nu mă credeam în stare.

        Oare sora și fratele meu m-ar mai privi la fel știind că astfel de gânduri mă chinuiau și mă puneau în mișcare, iar eu eram mai mult decât fericită să le execut? Luka m-ar mai privi la fel?

        ,,Te-ai născut să fii reală, nu perfectă!"

        Luka mi-a auzit gândurile. Nu m-a judecat așa cum credeam că orice om normal ar face-o. El nu era cel mai normal pește din baltă însă. El era Mad Hatter. Pălărierul nebun. El înțelegea cel mai bine totul. El mă înțelegea.

        Centrul St. James? James?

        Citindu-mi nedumerirea pe chip, Luka îmi confirmă teoriile:

        — Este numit după bunicul tău, James Talbot.

        Oh. Nu mă așteptam la asta. Deși, era evident. Wezen și Caspian și-au iubit fratele și cumnata teribil de mult, fie el frate de sânge sau nu, iar plecarea lor cel mai probabil i-a afectat cel mai mult. Normal că au numit o parte a orașului după bunicul.

        — Stai să vezi cum arată pădurea Lilia! Adăugă Luka atunci, zâmbetul acela tâmp și adorabil refuzând să-i părăsească o secundă chipul.

        — St. James și Lilia, am șoptit eu. Mă întreb dacă un loc îmi va purta numele vreodată, l-am urmat pe Luka afară din camera, visătoare, când acesta mi-a confirmat că drumul este liber.

        — Am să numesc eu ceva după tine, dacă vrei, îmi șopti Luka, închizând ușa în urma mea. S-ar putea să te superi pe mine însă.

        Aproape că îmi este frică să dau apă la moară pentru a-l motiva să continue această conversație, dar sunt mult prea curioasă acum că mi-a captat atenția și m-a ajutat să mă liniștesc.

        — Oh da? Mijesc din ochi spre el. Să te aud atunci!

        Luka mă privi cu un zâmbet pe jumătate malefic și jucăuș, dar amuzat în același timp de parcă îmi anticipa reacția în clipele astea când spuse scurt:

        — Dormitorul.

        M-am abținut din greu să nu izbucnesc în unul din râsetele mele gălăgioase pe care eu personal nu l-am mai auzit de multă vreme, dar acum simțeam nevoia să-i dau drumul, și am chicotit silențios în schimb, lovindu-l în braț cu pumnul meu liber. Era atât de stupid încât era amuzant.

        — Și cum l-ai numi?

        El își luă câteva clipe de gândire, cât timp am parcurs coridorul lung spre camera lui, dar nu a dezamăgit cu răspunsul la care a lucrat până acum, iar ajunși în fața ușii lui pe care un desen cu o creatură sinistră cu tentacule în loc de mâini și copite în loc de picioare cu o pălărie caraghioasă se afla, îmi spuse:

        —Moratopia!

        Am clipit surprinsă spre el, cât el a deschis ușa, permițându-mi să întru prima.

        — Nu-mi dau seama dacă sunt amuzată sau îngrozită de numele la care te-ai oprit.

        — Ce tot spui acolo? E genial!

        — E îngrozitor! Am dramatizat eu, deși eram mai mult amuzată decât deranjată.

        — Oh, mai taci, râse el, îndreptându-se spre șifonierul său. Sunt creativ!

        — Ești multe lucruri, am aprobat eu. Creativ? Nu prea.

        — Moratopia poate fi sanctuarul nostru, continuă el, ignorându-mi ultimul comentariu. Locul în care să ne ascundem de toți și toate atunci când n-avem chef de lume și de război.

        Luka era într-adevăr multe lucruri. Creativ? Era, doar că nu aveam să îi recunosc asta vreodată. Dacă îmi spuneai cu câteva luni în urmă că putea fi romantic și poetic, aș fi râs cu lacrimi și muci de parcă aș fi auzit cea mai bună glumă auzită de om. Adevărul era însă că Luka era romantic și era poetic, iar eu adoram această nouă parte a lui.

        — Da, a fost tot ce am reușit să în drug ca și răspuns. Moratopia este perfect.

~♡~

        Sora mea ar fi cu siguranță înspăimântată dacă m-ar vedea în clipele astea. Deși am fost îmbrăcată mai rău de atât cu câteva zile în urmă când am fost salvată din baza Armatei Roșii, cu toate că hainele acelea m-au făcut să mă simt mai puternică. Gândul că aș putea scandaliza-o altfel pe sora mea nu făcea decât să mă amuze groaznic. Adoram gândul și ideea, și eram chiar tentată să mă arăt astfel în fața ei pentru o mică farsă răzbunătoare.

        Când i-am împărtășit gândurile acestea lui Luka el mi-a spus, așezând o sapcă de două ori mai mare decât capul meu ascunzându-mi părul:

        — Astăzi nu suntem Mad Hatter și Zemora Bloom, zise, aranjând șapca. Astăzi suntem Pad Matter și Jamora Buum.

        N-am crezut vreodată că mă voi trezi realizând că Wonderland era un loc incredibil de frumos. Atât de mult timp am fost blocată în ura mea față de oamenii din acest loc, încât am etichetat în același fel întregul regat. Era adevărat că haina nu face pe om, dar oamenii sunt cei care construiesc un regat. Un oraș. O țară. Oamenii într-adevăr te orbesc și te fac să crezi că tot ce este legat de locul din care provin e la fel de acid și oribil ca și ei. Nu era așa deloc. 

        Începeam să regret că am numit acest loc ,,iadul pe pământ". Îmi retrăgeam toate cuvintele. Din punct de vedere geografic acest loc nu-și merita insultele. 

        Centrul St. James era populat din plin în această seară. Luka mi-a spus că asta era un lucru bun, deoarece în caz de urgență ne puteam pierde ușor printre ei. Nu puteam să nu mă gândesc la faptul că toți acești oameni se plimbau atât de liniștiți prin centru, fără să știe ce urmează să se întâmple. Fără să știe că un război e pe cale să înceapă, iar ei erau victimele colaterale. Cei care aveau să sufere cel mai mult. Nu știau ce e pe cale să se întâmple. 

        În același timp, poate știau. Poate erau conștienți. Era clar că toată atmosfera calmă din jurul nostru era liniștea de dinaintea furtunii, dar întrebarea e, când va veni furtuna? Când cerul avea să fie acoperit de nori, iar tunete și fulgere vor anunța începutul. Când?

        Luka m-ar lovi peste nas dacă mi-ar auzi toate aceste gânduri. Am ieșit să ne ,,distrăm", orice ar însemna asta pentru Mad Hatter, nu să mă gândesc la toate scenariile posibile și imposibile care m-ar putea duce în pragul unui alt atac de panică. 

        Muzica era purtată de briza rece a nopții friguroase, specifice regatului Wonderland, salutându-mi urechile în trecăt, ca și o urare caldă de „bun venit" pe care nu mi-am imaginat că o voi primi vreodată. Era de parcă însuși regatul încerca să îmi ureze un „bine ai venit acasă". Luka obișnuia să îmi spună că Wonderland-ul era casa mea de drept. Locul în care trebuia să mă nasc și să copilăresc. 

        Eu una nu credeam asta. Dacă bunicii mei n-ar fi fost exilați, mama și tata nu s-ar fi cunoscut, iar eu cu siguranță nu m-aș fi născut. N-aș mai fi Zemora Bloom dacă copilăria mea în Londra nu m-ar fi modelat în persoana care eram astăzi. Cred însă că de asemenea regatul Wonderland era o parte din mine care mereu a așteptat să fie explorată într-un mod sau altul, doar că eu nu știam de ea. 

        În frica de a nu mă pierde, m-am trezit strângând în pumn roba lui Luka, cât înaintam fără vreo destinație anume, cu un pas în urma lui. Ne aflam într-un spațiu deschis, niciun fel de căscioară asemenea celor văzute în saturile prin care eu și Luka am trecut în drumul nostru spre Tamar, dar în schimb tarabe construite din lemn le țineau locul, cu vânzători care mai de care pasionat să își vândă marfa. 

        Nu călcam pe un drum făcut din piatră, așa cum am fost obișnuită până acum, ci unul din lemn ne era calea, scârțâind ușor și de abia auzibil din cauza murmurului de vocii din jurul nostru, la fiecare pas pe care îl făceam. Prin crăpăturile existente în lemn, smocuri de iarbă ieșeau zurli în întâmpinarea noastră. Era fascinant. 

        Erau atât de multe de văzut, încât habar nu aveam în ce parte să privesc prima dată. În stânga  unde, deasupra tarabelor râsete de copii se auzeau, părând la prima vedere că erau făcute de niște păsărele ce zburau exact atunci pe acolo, doar ca o clipă mai târziu când micuța rază de curcubeu se ridică sus în aer, penele de niște culori impresionate să fie înlocuite de niște plete aurii și un râs contagios. Aproape am strigat în spaima mea de moment, strângând atât de tare haina lui Luka încât i-am atras atenția brunetului, copilul salvându-mă o clipă mai târziu când se transformă înapoi în forma lui de pasare, dispărând din raza mea vizuală cât ai zice „pește" în clipa-n care o a doua voce strigă după el, prinzându-l numaidecât din urmă. 

        — Acestor copii le place să-ți cauzeze un atac de cord, râse Luka desprinzându-mi degetele blând din strânsoare în care aveam impresia că au rămas blocate. Știu pentru că și eu obișnuiam să fiu așa!

        — Am observat, bombăn eu, înghițind în sec, fiind axată pe mâinile noastre împletite frumos între noi. Sunt ca și puterile Nirvanei, nu? mi-am dres eu glasul,  rugându-mă ca el să nu-mi observe roșeața din obraji care știam foarte bine că mă trădase.

        — Da, zise el, trăgându-mă ușor în față, astfel încât acum mergeam împreună, aproape lipiți unul de altul. Este o putere foarte comună, doar că majoritatea reușesc să se transforme într-un singur animal, îmi explică el, în timp ce Nirvana se poate transforma în orice animal posibil și imposibil.

        Interesant.  

        În dreapta deasupra tarabelor, particule albe, micuțe și de abia vizibile, ca și niște lacrimi rupte din lumina lunii, tocmai ce au abandonat patrularea acoperișurilor din lemn pentru a invada mulțimea în care eu și Luka ne aflam, trecând în viteză pe lângă toți și toate. Când ajunse la noi mi-a furat un oftat uimit când două luminițe mai sclipitoare decât luna însuși porniră într-un joc de-a prinselea în jurul mâinilor noastre împreunate. N-am îndrăznit să-i dau drumul lui Luka, nici în clipa-n care luminițele au reușit să se infiltreze cumva printre degetele noastre, părăsindu-ne o clipă mai târziu pentru a se lăsa purtate de vânt drept înainte. 

        Am râs, neștiind sigur dacă din cauza șocului sau fericirii pe care incontestabil o simțeam în acele momente. Chipul lui Luka nu putea decât să-mi spună că era la fel de șocat ca și mine doar că din motive total diferite, buzele sale fiind ușor deschise, iar ochii lui erau mai slipitori ca niciodată. Nu am crezut vreodată că acel verde putea fi mai deschis decât fusese până acum, dar uite că m-am înșelat și orice era posibil. Nici nu voiam să vorbesc despre celălalt ochi albastru, fiindcă știam că nu voi putea găsi vreodată cuvinte care să-l descrie așa cum trebuie. Era magnific. 

        — Râsul tău e cel mai frumos sunet pe care l-am auzit vreodată, șopti el atunci, cuvintele sale aducându-mi fiori care-mi chinuiau pielea într-un dezastru plăcut. 

         Aveam impresia că inima mea și restul organelor mele interne au făcut o tumbă în corpul meu, dând drumul la o petrecere când Luka ridică mâinile noastre împreunate pentru a-și trece ușor buzele peste mâna mea. Mi-am simțit sufletul zâmbind deodată cu mine îndată ce ne-am continuat drumul, trezindu-mă într-o plimbare ușoară odată ce am lăsat aglomerația adusă de tarabe în urma noastră. 

        — Ce au fost alea? m-am trezit aruncând o privire curioasă peste umăr, realizând că mergeam exact în direcția opusă locului în care ele se îndreptau. 

        — O să vezi cât de curâmd, spuse Luka. Este o surpriză, dar mai întâi vreau să facem altceva!

        — Oh! am dramatizat eu un oftat. Mad Hatter mă duce într-un loc secret, departe de ochiul publicului? Ar trebui să mă îngrijorez? Vrei să mă omori? 

        Hatter pufni amuzat.  

        — Cât de imprevizibil crezi că sunt? O astfel de brută mă crezi? zise, la fel de dramatic ca și mine. Chiar mă rănești, Jamora Buum!

        Era rândul meu să pufnesc, ridicând neîncrezătoare din sprâncene când am lăsat un lung „mhm" să-mi scape printre buze, spre amuzamentul lui, 

        — Vorbesc serios, râse Luka. Jur cu mâna pe inimă!

        — Zise bărbatul care a ucis un întreg grup de soldați din Armata Roșie folosindu-te de o săgeată mică de darts. 

        — Hei! A fost o singură dată și eram foarte beat, sări el în apărarea propriei persoane, doar pentru a izbucni din nou în hohote de râs când îmi văzu chipul la fel de neîncrezător.  

        Râsul său era atât de colorat și contagios încât m-a pufnit și pe mine râsul în puțin timp și am sfârșit sprijinindu-ne unul de altul, durerea de burtă fiind cea mai dureroasă consecință a momentului acesta incredibil. 

        Luka și-a petrecut restul serii îndopându-mă cu mâncare atât de gustoasă încât era ca și preparată de îngeri și arătându-mi locurile lui preferate și chiar mai puțin preferate din centrul St. James. Mi-a povestit despre cum el avea o istorioară  lungă cu acest loc, fiind chiar cel în care el s-a născut. Mi-a arătat locul în care Tamar l-a găsit cu cincisprezece ani în urmă, un pod ce despărțea orașul St. James de centru. Mi-a povestit cum și-a dorit de multe ori să sară în apa rece de sub pod pentru a pune capăt chinului prin care trecea și făcea alți oameni să treacă. 

        Ne-am plimbat pe cărarea acum pietruită unde el fusese biciuit de liderul orașului după ce magia lui a ucis pentru prima dată pe cineva. Prima lui amintire. Am rupt în două un corn cu vanilie divin și l-am mâncat împreună cât Luka îmi povesti una din cele mai frumoase amintiri ale lui, odată adoptat fiind de Tamar, iar eu am ascultat cu urechile ciulite. Era ceva legat de modul în care Luka îmi povestea totul făcând totul atât de fascinant. 

        Luka mi-ar putea povesti despre cum nasturi erau cusuți pe o cămașă, iar eu nu m-aș plictisi deloc. 

        Minutele, chiar orele treceau pe lângă noi cât ne afundam în noaptea ce speram să nu treacă vreodată, iar noi să rămânem blocați în momentele acestea pentru totdeauna. 

        Orchestra compusă din numeroase intrumente, chitara auzindu-se cel mai clar, fiind adusă de briza nopții în întâmpinarea noastră, se auzea din ce în ce mai tare cu cât pașii noștri ne aduceau înapoi în centrul înverzit al orașului St. James. Habar nu aveam care era planul lui Luka, dar orice coace el, nu cred că putea face această seară să fie mai perfectă decât era deja. Nu cred că m-am distrat atât de mult vreodată. 

        Ajunși înapoi în aglomerația anterioară, am vrut să îi atrag atenția lui Luka pentru a-i spune faptul că uram mulțimile ce se impingeau și îmbrânceau, în speranța că aveam să găsim un loc mult mai pașnic, când ceva mă opri. Intrați în inima centrului, muzica se mai tare ca niciodată, iar pentru prima dată am zărit persoanele care făceau ca aceste sunete să ne încânte urechile. Oameni de toate vârstele, începând cu un bătrân ce cânta la flaut până la un copilaș care pariam că nu avea mai mult de cinci ani, ce bătea ritmat din tobă, erau doar doi membri ai formației ce cânta de parcă ziua de mâine nu exista, iar tot ce le-a rămas acum era amintirea zilelor trecut și celei de azi. 

        Ne aflam într-un spațiu deschis, fiind înconjurați iarbă, cărarea din lemn dispărând treptat de parcă ar fi intrat în pământ de la un anumit punct. Când am spus că nu credeam că era posibil ca seara aceasta să fie mai perfecta decât era deja, m-am înșelat. A devenit de zece ori mai incredibilă în clipa-n care am îndrăznit să-mi ridic privirea în sus, loc unde ar trebui să se afle cerul înstelat sau chiar plin de nori al nopții.

        — Dumnezeule, m-am trezit suspinând, nevenind să-mi creadă ochilor ce tocmai se întâmpla. 

        Mii de punctulețe albe treceau deasupra noastră luminând crengi și frunze ce compunea coroana verzuie a unui copac gigantic. Ne aflam sub un copac ultra-mega-gigantic a cărui trunchi era de negăsit, iar tot ce am putut face a fost să privesc cu falca ruptă-n două întregul tablou, sperând să nu-mi intre vreo muscă în gură, deoarece nu mă credeam în stare să o închid în aceste momente.

        Fete și băieți tineri, cam de o vârstă cu mine și Luka, dacă nu chiar mai tineri, dansau câte doi sau chiar în grupuri mari de numeroase persoane. Femei în vârstă, mame și nu numai, stăteau pe margine vorbind, râzând, împreună. Bărbații ciocneau halbe de bere nu departe de ele, cinstind și sărbătorind doar ei știau ce. 

        Pentru o clipă aveam impresia că m-am întors acasă, în Londra. Era un portret asemănător balurilor ce se țineau sezon după sezon, doar că aici lumea părea mult mai fericită. De parcă își doreau să fie aici și erau fericiți. 

        — Super, zise Luka, de abia auzibil. Am ajuns la timp

        N-am apucat să-l interoghez puțin cu privire la afirmațile lui, fiind mult prea distrasă de faptul că  muzicienii și-au oprit brusc cântecul vioi, lăsând intrumentele pe pământ. Copilașul de mână cu bătrânul ce tocmai cântase la flaut porniră în direcția opusă, deodată cu restul lumii. I-am strâns mâna lui Luka, mai confuză ca niciodată, iar el îmi zâmbi liniștitor, pornind în urma celor doi, alăturându-ne grupului ce o lua în direcția pe care eu și Luka am evitat-o cu puțin timp în urmă. 

        — Îți amintești de acele luminițe care au trecut pe lângă noi? întrebă el, cât timp urcam împreună un deal.

        — Particulele de lună? am zis, aranjându-mi ușor sapcă. Da, îmi amintesc.

        Luka zâmbi atotștiutor, de parcă urma să-mu dezvăluie secretul universului.

        — Nu sunt particule, Zmeura, spuse el blând. Sunt suflete.

        Am clipit scurt spre el, mai că izbucnind în hohote de râs la realizarea cuvintelor lui. În regulă, credeam în multe chestii. În magie. În acest regat stupid numit Wonderland. În suflete ce colindau pământul drept particule? Nu prea. Era posibil să fie adevărat? Normal. În Wonderland orice este posibil!

        — Ce căuta ele aici? am întrebat totuși, ignorându-mi partea pesimistă pentru a afla cât mai multe despre aceste ,,suflete".

        — În centrul St. James prima regină a părți conduse de Armata Neagră, Mirana, a fost înmormântată, îmi explică Luka. Pe mormântul ei un copac a înflorit, iar de secole a crescut și a tot crescut și până și în ziua de astăzi tot crește. Acesta e copacul, îmi făcu el un semn ușor cu bărbia când am ajuns într-un final în vârful dealului.

        Pentru câteva clipe am uitat și să respir, sprijinindu-mă ușor de brațul lui Luka, zbuciumată de vederea trunchiului copacului bătrân. Nu doar copacul fu cel care ma făcu să mi se înmoaie genunchii, ci una din luminițele pe care eu le numisem ,,particule din lună", acum arătând ca și un punct de abia vizibil la poalele dealului, în apropierea rădăcinilor uriașe ale copacului, lepădă forma neînsemnată de particul, sclipind din cap până-n picioare când silueta unei femei îi luă locul.

        — Dumnezeule, am șoptit din nou, neștiind pe unde să o apuc.

        Zâmbetul lui Luka era impenetrabil, savurând fiecare reacție pe care eu o aveam la toate lucrurile ce se întâmplau sub ochii noștri. Am realizat faptul că ne mișcam, coborând dealul doar când spiritele multiple ce renunțau la forma lor minusculă pentru a-și recupera înfățișarea omenească erau din ce în ce mai aproape de mine.

        — Nonna m-a adus pentru prima dată în locul ăsta, mi-a zis Luka atunci. Când am implinit zece ani.

        — Da? am chițăit eu, încă șocată. Ce frumos!

        Luka chicoti.

        — Am o grămadă de demoni din trecut, zise el, făcându-mă să-mi ridic privirea spre el din nou, fiind lovită de chipul său serios ca și de un pumn în burtă. Am făcut lucruri de care nu sunt mândru. Am ucis persoane ce nu meritau să moară, iar lucrul ăsta mă bântuie până în ziua de azi, spuse el, mai încordat ca niciodată.

        — Luka, i-am strâns mâna, încercând să îi arăt că eram aici și ascultam în singurul mod pe care-l știam.

        — Locul ăsta m-a ajutat, își coborî el privirea spre mine, schițând un zâmbet ce-mi rupse sufletul în miliarde de bucățele micuțe. Vezi tu, sufletele care nu își găsesc odihna în rai se refugiază din nou si din nou aici, deoarece au treburi nerezolvate pe pământ. În fiecare dimineață, la ora 3 fix, lumea spiritelor și lumea noastră devin una și aceeași, iar spiritele au șansa de a-și rezolva treburile. 

        — E uimitor, am clătinat eu din cap, privind spre numeroasele ființe ce se reuneau unele cu altele la centimetri distanță de noi.

        — Câteva suflete nu și-au găsit liniștea nici în ziua de azi și pur și simplu vin aici pentru a-și revedea familia, spuse Luka. Pentru a se revedea chiar între ele, așteptând să fie salvate într-o zi.

        Asta e foarte trist. Imaginează-ți, să fii blocat într-un loc de care nu mai aparți pentru totdeauna. E oribil.

        — Pentru ei am venit în seara asta însă, continuă el atunci, oprindu-se brusc în loc, fixând cu privirea un loc anume.

        M-am încruntat ușor inițial, urmărindu-i privirea, pornind în căutarea locului la care el se holba în aceste clipe. Sufletul meu a reînviat ca și o păsăre pheonix din rămășițele celor miliarde de bucăți în care s-a dizolvat, doar pentru a exploda din nou la vederea celor două siluete ce dansau și se învârteau încontinuu ținându-se de mâini nu departe de noi. Râsetele lor erau atât de sincere încât m-au făcut să mă cutremur ușor, cât timp am înghițit în sec pentru a suta oară în acea seară. Un băiat și o fată. Două suflete atât de bine cunoscute de mine, încât fericirea lor mi-a adus lacrimi fierbinți în ochi, forțându-mă să îmi înghit la loc un sughit.

        — Ai luat lecții de dans de ultima dată când ne-am întâlnit? îl întrebă ea pe un ton jucăuș.

        — Nu, răspunse el confuz. De ce întrebi asta?

        — Pentru că nu-mi mai sângerează degetele după fiecare dans cu tine, Jamie! râse ea, desprinzându-se din covrigul în care au sfârșit împletiți în urma dânsului pentru a o lua la fugă.

        Jamie.

        — Ah! Șmecher-o! strigă el după ea, încercând să pară supărat, dar toată lumea i-a auzit râsul ce-l trăda numaidecât. Te prind eu pe tine! Așteaptă-mă, Lils!

        Lils. Lily. Lilian. James și Lilian.

        — Cum este posibil? am șoptit, ridicându-mi privirea spre Luka.

        — Înainte ca bunica ta să se alăture lui, James a stat așezat pe o creangă, refuzând să vorbească sau să bage pe cineva în seamă, îmi explică el, ștergând o lacrimă ce se prelingea pe obrazul cu degetul său. Acum sunt mereu împreună, dansând și râzând așa cum îi vezi acum. Doar ei doi. Henry crede că nu își vor găsi liniștea până când cearta dintre cele două armate se va încheia, iar conducătorul de drept va ajunge pe tron, așa cum trebuie.

        A stat să o aștepte cinci ani fără să spună sau să facă vreun pas spre a-și găsi liniștea? Nici nu am cuvinte să exprim ce simt în aceste clipe. Realizarea acestui fapt a dat peste cap tot ce credeam și mi-am pus în cap despre iubire. Deci asta era iubirea adevărată? Dacă da, atunci eu nu știam absolut nimic despre ea. Eram total oarbă în fața ei.

        Tot ce am putut face cât timp toate ideile mele legate de iubire cedau și se spărgeau în capul meu, era să-o privesc pe cei doi îndrăgostiți prinși în forma lor adolescentină, sărutându-se sub ochii mei de parcă nimic rău nu se întâmplase vreodată. Ei nu au fost exilați din locul natal. Ei n-au fost obligați să-și reconstruiască viața din nimic într-un loc străin. Bunicul nu a murit, iar bunica nu și-a petrecut ultimii cinci ani din viață fără el.

        — Atunci trebuie să câștigăm un război, este concluzia la care am ajuns o clipă mai târziu, ridicându-mi din nou privirea spre Luka.

        — E timpul să începem un război, aprobă el.

        Pentru câteva clipe am rămas acolo în liniște, împreună, sprijinindu-ne unul de altul cât timp priveam spiritele dansând sau reunindu-se cu familiile lor. La un moment dat, pot pune pariu cu bunica Lily și-a întors brusc privirea spre noi, colțurile buzelor sale ridicându-se într-un zâmbet înainte ca atenția ei să se întoarcă la bunicul James, dar e posibil ca totul să fie în capul eu, iar eu să-mi fi imaginat totul.

Capitolul ăsta are 7000. Trebuia să fie mult mai lung, dar am mai tăiat din el, iar următorul este continuarea lui. Fiți pe faza, you are not ready for what is about to happen.