ZEMORA 🦋

        Eram eu  o prințesă? 

        Poate prințesa lui tata, având în vedere că tatăl meu era un foarte mândru tată de fete, dar în rest, nu mi-am imaginat nici în cele mai îndrăznețe scenarii create la plictiseală că voi ajunge vreodată în punctul acesta. Atât de multe informații noi au fost aruncate pe umerii mei în ultimele două ore, iar acum nici nu știam pe unde să o apuc. 

        Mi-am auzit unchiul vorbind cu Caspian despre cum aveam să mă întorc acasă cât de curând, imediat cum Apollo avea să se întoarcă în baza Armatei Negre. Aparent Apollo avea puterea de a crea portale și de a călători peste tot, oricând și oriunde, sub condiția că a călcat măcar odată pământul respectiv fără ajutorul magiei. Nu eram sigură unde era el în aceste clipe, dar nici nu am mai acordat atenție conversației după lansarea bombei. 

        Să mă întorc acasă? Sigur, acum câteva luni ar fi planul perfect. Până acum câteva zile acest lucru a fost singura mea dorință. Lucrurile s-au schimbat între timp. Acum mă simțeam mult prea implicată în toată tărășenia aceasta. Totul era personal pentru mine. Nu eram doar un simplu pion mititel  pe tabla de șah, putând să înaintez doar în față. Credeam că rolul meu era mult mai important, ca și nebunul sau chiar regina. 

        Mă înșelasem. Crezusem că baza Armatei Negre e asemănătoare cu cea a fostei armate, dar nu era tocmai așa. Cu toate că pereții acestui castel erau colorați în culori mult mai închise, nici-o atmosferă posomorâtă, tristă..de război, nu se simțea în aerul ce colinda holurile sale. Era chiar foarte pașnic. Nu-mi condamnam deloc bunica din pricina faptului că a ales să rămână aici. Dacă așa a fost mereu, atunci și eu aș întoarce spatele armatei roșii pentru asta. Am și făcut-o, de fapt, dar asta era partea a doua.

        Oamenii, însă? Cum mă și așteptasem, nu au fost la fel de primitori ca și cei din Armata Roșie. Și mă bucuram într-un fel că așa era. Pentru că asta era o reacție normală. O reacție pe care și eu aș avea-o și pentru care nu îl condamnam pe acel 6 of Spades.

        Când în sfârșit m-am găsit singură pentru câteva clipe într-o cameră în care am fost condusă de Nirvana, mi-am permis să respir într-un final normal. Să oftez ușuară că am scăpat de cantitatea de magie din încăperea în care a avut loc acea întâlnire de război. Magia aia care mi-a stat tot timpul în ceafă, era uriașă. Fiecare avea o cantitate uriașă de magie curgându-le prin corp. Până și Olivia, despre care am noutăți, are magie în corp, deși îmi aminteam foarte clar cum fusese secătuită de coroana magină a Wonderland-ului.

        Nirvana a plecat în căutarea unei cameriste, pentru a ruga să aducă de un ceai pentru toți cei care urmează să se retragă în aceea încăpere. Între timp, încercam să nu fiu prea dură cu mine, reamintindu-mi de alte zecii de cuvinte pe care le-aș fi putut folosi în discursul meu, de zece ori mai bune ca și cele care au ajuns să treacă pragul buzelor mele. Încă îmi tremurau genunchii, și spre mândria mea, am trecut de această întâlnire de război fără ca acest fapt să fie observat. Sau cel puțin așa speram eu.

        Dacă stăteam să mă gândesc, da. Această întâlnire chiar a fost reușită pentru mine. Era și prima, desigur, dar pe lângă că nu am leșinat acolo în fața lor de emoții, anti-magia mea a fost într-un final pe aceeași lungime de undă cu mine, și nu a încercat să mă saboteze în vreun fel. Era un lucru bun. Oare în sfârșit, aveam să o ținem tot așa, având o energie pașnică în jurul nostru? Mă îndoiesc..

        Dar presupun că nu e bine să cobesc.

        În încercările mele de a-mi liniștii bătăile inimii, mulțumind zeilor pentru puterea mea care respingea magia, astfel încât Luka nu a reușit să-și de-a seama de acest fapt, am privit prin încăperea care-mi era al naibi de cunoscută, deși eu personal nu am pus piciorul în palatul armatei negre până acum. Nu fizic. Psihic?

        Mi-a picat fisa. Era camera în care bunicii mei, alături de membri familiei lor, Caspian și Wezen, obișnuiau să își petreacă timpul. De aproape un secol, nu se schimbase absolut deloc. Aceeași canapea plină cu perne pufoase în spatele căruia te puteai ascunde cu ușurință. Același birou la care, în amintirile bunicii mele, regele Wezen obișnuia să își rezolve nenumăratele teme primite de la profesorii săi regali. Canapeaua micuță de lângă geam pe care Caspian a rezervat-o ca fiind a lui din prima zi. Și canapeaua mai lungă pe care tocmai ce leșinasem eu, obosită. Canapea pe care de obicei bunicul James își lungea picioarele de fiecare dată când găsea câteva minute libere.

        Era ciudat că știam atât de multe lucruri despre ei, pe când e un miracol că ei știu măcar cum mă numesc? Probabil..

        Nu departe de canapeaua lui Caspian se afla un pian, care din spusele bunicii, era pus acolo mai mult de decor, deoarece niciunul dintre ei nu cânta la pian. Lilian își dorise să învețe, dar s-a trezit cu această dorință la o vârstă mult prea înaintată, așa că a aruncat visul în cutia nerealizabilului și nu s-a întors înapoi la acest gând vreodată. Privirea mea a rămas blocată pe acel pian. Ce întorsătură de situație. Eu știam să cânt la pian, chiar foarte bine și nu vreau să mă laud. Dar urăsc să cânt la el. Urăsc să ating clapele pianului de pe vremea când aveam doișpe ani, și mama mea vitregă m-a obligat să învăț o melodie scrisă de Motzart pentru viitoarea ei petrecere cu ceai, alături de celelalte doamne ale societății.

        Cântatul la pian a fost chiar distractiv, până în momentul în care a devenit o obligație..

        Bunica mea nu știa să cânte la acest instrument. Dramatizez oare când spun că..sunt exact ce bunica mea nu a fost?

        Un eșec?

        Privind în gol culoarea maronie a pianului, gândul mi-a zburat spre sora mea Octavianna care adora să mă audă cântând. Spunea că sunt un adevărat talent, deși de fiecare dată gândeam niște cuvinte nerostite vreodată ca răspuns la această laudă.

        Un adevărat talent ar trebui să aibă dreptul de a alege ce vrea să cânte și ce nu, nu-i așa?

        Aceste gânduri sunt jalnice. Gândesc prea mult din nou. Dorul de casă mă face să devin melancolică, și dacă o țin tot așa, Luka sau unchiul meu o să fie nevoiți să mă culeagă de pe aici, pentru a mă oprii din a-i uda pernele lui Wezen cu lacrimile mele de dor.

        Oftând, am prins prima pernă din dreapta mea în pumn și așezând-o în poala mea, mi-am aruncat fața în ascunzătoarea pufoasă și caldă care mă aștepta înăuntrul ei. N-ar fii trebuit să o las pe Nirvana să plece după ceai. Era periculos să fiu lăsată singură cu propriile mele gândurii. Nu au fost, și nici nu vor fi vreodată vreun prieten loial la care aș putea apela. Nici să-mi imaginez vreun loc îndepărtat, liniștit care-mi promitea multe poveștii de spus nepoțiilor nu puteam, din vina acestei negativității din capul meu.

        Un chițăit cunoscut m-a trezit în acele clipe, smulgându-mă dintre gândurile mele. Oh! Am uitat cu totul de el!

        — Șobi! am exclamat eu, privind numaidecât în stânga și în dreapta mea, căutându-i disperată silueta plăpândă.

        Un alt chițăit m-a întâmpinat când am privit spre dreapta, loc în care Șobii se întinse după ce scăpase cumva din buzunarele large ale pantalonilor mei cafenii. Erau uimitori de comfortabili.

        — Oh, dragul meu prieten, am oftat, trântindu-mă pe perna din spatele mele. Sunt atât de ușurată că ești în regulă!

        Nu putea scoate nici măcar un cuvânt pe care l-aș putea înțelege, dar prezența lui aici era îndeajuns. Liniștea a căzut din nou printre noi, ca și o ceață pe care ai putea să o tai cu cuțitul. Până la urmă, privirea mi-a căzut înapoi pe micuțul meu prieten îmblănit, și zâmbindu-mi, am șoptit:

       — Fii atent pe ce am de gând să fac în continuare, amice. N-ai să fi dezamăgit.

        Chițăind confuz, pot jura că Șobi și-a lăsat capul într-o parte, privindu-mă. I-am mângâiat capul blănos cu două degete, construindu-mi un mic zâmbet pe chip, ca semn de consolare pentru nedumerirea lui. Exact în momentul în care am vrut să întreb cu voce tare de Nirvana, un șâsâit de pisică se auzi din apropierea mea, iar înainte de a-mi da seama ce se întâmpla cu adevărat sub ochii mei, o pisică neagră sării în poala mea, ca mai apoi să plonseze spre bietul Șobii care izbucni în chițăit-uri care mai de care mai ascuțite. Șobi a sărit pe umărul meu, ascunzându-se undeva prin părul meu buclat pe care nu m-am chinuit să-l prind în vreun fel.

        — Pentru numele zeilor! Ești un șobolan! am bombănit eu spre el. Șobolani nu se tem de pisici..

        Un râs colorat explodă în cameră, venind din spre motanul negru tolănit lângă mine pe canapea. Era un râs atât de contagios, încât în circumstanțe normale, m-as alătura lui. Doar o singură persoană poate râde cu asemenea haz.

        — Pe bune, Ana.

        — Oh, asta a fost genial! spuse pisica, răsturnându-se pe spate de la prea mult râs. Să-ți fii văzut chipul!

        Nimeni alta decât...Nirvana!

        Asta era practic prima dată când o vedeam folosindu-și puterile. Fusesem atât de prinsă între gânduri încât nici nu i-am băgat de seama magia când a apărut înapoi în apropierea mea. Chiar trebuia să mă adun!

        — Genial, suspină ea, ștergându-și o lacrimă de la colțul ochiului cu una din gheruțele ei.

       — Șobi, am oftat eu neputincioasa. Poți ieși acum. E doar Nirvana!

        Șobolanul ieși din ascunzătoarea părului meu, dar nu îndrăznise să se apropie mai mult de un metru de Nirvana, care tocmai ce se întinse încă în forma ei de pisică, sfârșind așezându-și botul în poala mea.

        — Nu înțeleg de ce ai luat acel animal sub aripa ta, spuse ea, închizându-și ochii, aproape începând să toarcă, spre mirarea mea. Pot fii eu animalul tău de companie. Dacă vrei, mă pot transforma și în centaur! Sau o furnică gigantică pe care ai putea să o călărești așa cum am mai vorbit!

        M-am cutremurat, cuprinsă de frisoane, când Nirvana a adus furnicile gigantice în discuție. Cab a jurat pe sexualitatea sa de bărbat că aceste animale mănâncă părul creț al tinerelor domnișoare și le lasă chele în gropii și fântânii adân...Stai așa..Ah! La naiba cu tine Cab, și cu minciunile tale gogonate!

        Am clătinat din cap, îndepărtând frustrarea adusa de această minciună din fața ochiilor mei, și oftând, i-am spus Nirvanei:

        — Nu am nevoie de un animal. Am nevoie de prietena mea, Nirvana.

        Nirvana, încă în forma ei de pisică, de care aparent s-a atașat domnește, și-a deschis un ochii pentru a-mi examina chipul pentru câteva clipe, ca mai apoi să-și reia atitudinea jucăușă când spuse:

        — Totuși, aș face o furnică gigantică, foarte domestică, perfectă, țâțâii ea din buze.

        — Nu mă îndoiesc, bombăn, schimbând o mică privire cu bietul Șobii, care încă tremura pe umărul meu. Care e faza cu furnicile gigantice? Vrei să fii călărită, Nirvana? am intrat fără să mă gândesc de două ori, în jocul ei de cuvinte, chinunind-o puțin, la fel cum făcea și ea cu mine când prindea ocazia.

        Nirvana se înecă în uimirea ei, fiind luată prin surprindere de propriul râs și cel mai probabil, de ușurința cu care am rostit aceste cuvinte. A sărit la propriu de pe piciorul meu, în panica ei schimbându-și forma. Pisica din fața ochiilor mei se dădu peste cap, transformându-se într-un mic fluturaș negru, care dădea din aripile sale plăpânde cu greutate în fața ochiilor mei.

        — Zemora! exclamă o voce de abia auzibilă ca și de șoricel. De unde ai învă..cine te-a învățat asta?

       Oh, Dumnezeule! N-am să mă pot obișnui vreodată cu asta!

       — A fost Hatter, nu-i așa? Nenorocitul ăla! Ai stat prea mult cu el! Ah, la naiba. Iar m-am transformat aleatoriu. Mereu fac asta când sunt luată prin surprindere!

        Dacă nu-mi ciuleam urechiile, ignorând complet chițăitul curios al lui Șobi, care se puse în mișcare pe umărul meu, nu aș fii înțeles cuvintele fluturelui Nirvana. Încă chițăia tot felul de cuvinte pe care nu reușeam să le descifrez pe moment, cât eu încercam să îmi înghit înapoi râsul isteric ce-mi ridica colțurile buzelor, trădându-mă mârșav. Înainte ca eu să mai pot spune ceva pentru a o consola pe Nirvana, Șobi, ajuns pe umărul meu drept, atât de aproape de aripile care fâlfâiau stângacii, în momentele mele de neatenție sării de pe umarul meu, atacând-o pe Nirvana care fusese mult prea ocupată înjurându-l pe Luka pentru a-i acorda atenție lui Șobi.

        N-am putut rezista. Când Nirvana a observat exact în ultima clipă de atacul lui Șobi, reușind să se ferească la timp cu un alt chițăit chinuit, am izbucnit în hohote de râs, privindu-l pe Șobi cum, asemănător cu o leoaică la vânătoare, campa fluturele Nirvana, și sărea în a doua secunda pentru a-i prinde aripioara în propriile gheare. Auzeam vag strigătele de ajutor ale Nirvanei, dar eram mult prea orbită de lacrimile apărute în ochii mei de la râsul meu isteric pentru a mai acorda atenție aceastui fapt.

        — Lasă-mă să mă transform la loc, târâtură cu blană și păduchii ce ești!

       Clătinând din cap neputincioasă, am reușit să-mi controlez criza de râs cât să spun:

        — Pe bune, Șobi. Vreau să discut ceva serios cu Nirvana. 

-*-

        Încă priveam pianul acela idiot, și nu știam ce mă atrăgea atât de mult la el. Era destul de asemănător la aspect ca și cel de acasă, asta era adevărat, dar m-am cam săturat de scuza pe care subconștientul meu o bagă l-a înaintare. Cea cu dorul de casă. Era uzată. Normal că îmi era dor de casă, dar asta nu însemna că trebuie să bolesc tot timpul într-un colț, lăsându-mi durerea vizibilă.

        Ca și un mic semn de consolare pentru sănătatea mea mintală, când nu priveam spre pianul din această cameră, mă holbam la verișoara mea nou-nouță, apărută ca și din gaură de iepure în viața mea. Olivia stătea așezată pe scaunul de birou al lui Wezen, cu părul ei lung și blond împletit în două codițe și rochia ei albă lungă până în pământ. Dar nu modul în care era îmbrăcată mă mustra pe mine..și magia care roia în interiorul reginei. Magie pe care o crezusem dispărută. Magie care ar fii trebuit să fie..nu știu. Mâncată? Confiscată? De spiritul coroanei care bocește în acest moment după un conducător.

       Nu era așa. Magia ei părea a fi chiar mult mai puternică decât era înainte. Dar dacă magia părea puternică, altceva era cu totul schimbat la verișoara mea, Olivia. Părul era la fel. Avea aceeași ochii căprui pe care absolut fiecare persoană din familia mea îi împarte unul cu celălalt, și totuși, în aceste clipe eu eram mai înaltă ca ea cu cel puțin trei capuri. În castelul armatei roșii, Olivia fusese cea înaltă. Cu doar câțiva centimetri, desigur, dar și pe atunci se observa diferența noastră de înălțime. Dacă atunci nu putea trece neobservată, acum țipă să fie observată.

        Conform explicațiilor Nirvanei, care încă transformată în forma ei de pisică se cocoța pe bietul Caspian, care stătea în scaunul său, puterea Oliviei era mai mult decât o simplă vindecare de doctor. A reușit să creeze o a doua șansă pentru ea însuși. În asemenea hal încât, dacă ar sfârșii rănită mortal, avea un punct fixat din viața ei în care corpul ei era sănătos și fără pic de rănii ale luptei în care se putea întoarce. Și aparent acea versiune a corpului ei era chiar corpul unui copil de zece ani. Mi-era frică și rușine să întreb care a fost vârsta la care și-a descoperit puterea și prin ce a putut trece ea dacă la doar zece ani a reușit cu succes să creeze asemenea farmec.

        Unchiul meu era cu regele Wezen, discutând niște lucruri despre care mi s-a promis că urma să fiu pusă la curent de asemenea cu ele. Totuși, absența unei alte persoane mă lăsa cu sute de semne de întrebare în acel moment. Nu apucasem să vorbesc cu el după întâlnirea de război de mai devreme, fiind imediat bombardată de prezența Nirvanei, și de tachinările menite să mă facă să râd cu cu succes, unchiului meu. Nu vorbisem cu Luka din această dimineață și într-un mod ciudat, el, Nirvana și unchiul meu erau practic persoanele alături de care mă simțeam confortabil, așa că îl voiam lângă mine. Era un lucru egoist, oare? Sună egoist..

       Pierdută între gânduri așa cum eram, aproape că am ratat întrebarea verișoarei mele, care mă surprinse fixând-o cu privirea recent:

        — Cum s-au comportat cu tine? Știi tu..în baza Armatei Roșii.

         Din reflex, am dat să răspund cu aceleași cuvinte secii, pe care le foloseam atât de des și acasă, în Londra, de fiecare dată când tata mă întreba cum m-am simțit alături de sora mea și mama mea vitregă la ceaiul lor zilnic. M-am oprit ca și trăsnită de fulger când le-am înțeles însemnătatea:

       — A fost frum..

        Mi-am amintit de momentul în care Cab, Ares și Jonah au încercat să mă oblige să îmi accept puterile. Mi-am amintit de sentimentele alea de groază pe care le-am simțit înaintea de euforia magiei. Mi-am amintit de cum Jonah îmi arunca dese ori privirii intense pe care niciodată nu le-am înțeles. Nu te privea într-un fel care te-ar putea face să te simți în siguranță în prezența lui. Și știam că la asta fusese supusă și bunica mea. Împărțeam același sentiment de dezgust. De momentele în care eram închisă în camera bunicii mele cu zilele, singură, în frigul care ieșea din pereții încăperii. Oricât te chinuiau să pornești focul din sobă pentru a încălzi încăperea era în zadar.

        De clipele în care mă ruga ca unchiul meu să apară de după un colț, pentru a mă duce acasă. De clipele în care Luka era alături de mine și mă condamnam pentru că îmi doream să îi propun să mă scoată din acel loc nenorocit. De minciunile Emmei. De minciunile lui Cab. De modul în care m-au jucat pe degete. Din vina lor, mă temeam să îmi dau voce cuvintelor. De a mă apropia din nou de vreo persoana pe care nu o cunosc atât de bine. De a socializa cu Caspian sau Olivia, care pentru numele zeilor, erau rudele mele.

        Din vina lor, nu mai aveam încredere în propriul meu corp. Mă temeam de propria mea magie, deoarece de fiecare dată când o foloseam, îmi reaminteam de clipele în care am fost controlată de către Emma. De nopțile în care Cab încerca să mă învețe să-mi controlez magia și de zilele în care se foloseau de mine, fiind avantajul lor în acest război stupid pe care îl purtau cu Armata Neagră de decenii. Astea erau cele mai dureroase amintiri care mă țineau trează în mijlocul nopții.

        Țipete. Rugăminte. Magie. Luptă. Răni și cicatrici pe corpul meu.

        Se pune faptul că am fost hrănită și am avut un acoperiș deasupra capului ca motiv care i-ar ridica pe membrii Armatei Roșii la nivelul ,,am fost tratată bine, deși toți sunt niste ticăloși"?

        Am avut un timp oribil ajungând la un răspuns pentru această întrebare în acele clipe. Dar nu. Nu era o scuză. Nu una suficient de bună pentru a ascunde abuzul emotional. Abuzul psihic. Și credeți-mă după atâția ani în care am fost prizionera acestui coșmar, am învățat să recunosc abuzul emotional.

        După fiecare amintire, care mai de care mai umilitoare, înăuntrul meu crestea în tăcere ceva periculos. Ceva mânios. Ceva care mă făcea să urlu. Să strâng din dinții a-mi înghiți la loc mânia. M-am trezit la realitate. Mi-am dat seama cât de proastă am fost, și eram nervoasă pe mine însumi înaintea tuturor că am acceptat asta atât de mult timp, fără să lupt.

        Cum au îndrăznit să se comporte așa cu mine?

        Cum au îndrăznit să își bată joc de mine? Să mă manipuleze.

        Eu sunt Zemora Bloom. Bunicii mei probabil se rostogolesc în mormânt privindu-mă așa! Bunica mea nu a fost ucisă de dragul meu pentru ca eu să ajung în brațele lor, brațele din care ea s-a luptat să scape, sfârșind batjocorită. Nu pentru asta bunica mea a sacrificat atât de multe. Nu.

        Voiam să țip. Să rup ceva în bucăți doar la atingerea fină a degetelor mele. Iar mânia care foșnea în mine era încurajată din plin de magia care începea să facă galerie dintr-un colț, dornică să mă ajute. Era un lucru noi totuși, pentru acum mă simțeam de parcă magia era dornică să mă consoleze. Nu dorea să facă rău intenționat, doar pentru a se da în spectacol ca altă dată. Voia să ajute la calmarea mânii mele. Ceea ce din păcate era la fel de rău ca și înainte ca eu și magia mea să ne înțelegem în vreun fel una pe alta.

        — Zemora! m-am trezit strigată de o voce cunoscută.

        Zemora — era atât de bine să mă aud strigată pe propriul meu nume. Nu tu ,,Alice a doua". Doar Mora. Numele meu real, ce îmi amintea că eu nu sunt Alice. Lilian a fost propria ei persoană. Una care acum nu mai e printre noi. Dar auzindu-mi numele, realizam că eu nu sunt ea. Eu sunt Zemora și eu pot face lucrurile în felul meu unic și propriu. Eu sunt propria mea persoană. Așa cum fratele meu mai mare mereu spunea:

        ,,Mora e prorpia ei persoană. Face absolut ce vrea. Eu unul n-am să o opresc vreodată!"

        Însă, după vorbele fratelui meu care se învârteau încontinuu în capul meu, dincolo de conștiința care mă chinuia în aceste clipe, dincolo de corpul și gândurile mele, o altă realitatea mă aștepta. Cu trei perechi de ochii întoarse complet spre mine. Nu mă priveau speriații așa cum mă așteptam eu să fie. În schimb, erau îngrijorați doar? De ce erau îngrijorați?

        Mi-a luat puțin să realizez ce se întâmplă. Mai că nu am țipat când mi-am văzut mâinile acoperite de o aură neagră. Aură care levita în jurul conturului corpului meu. Magia mea mi-a auzit strigătele nervoase, și aparent în secundele mele de neatenție s-a infruptat din mânia mea. Dar nu era doar atât, deoarece pământul..pereții. Tot se cutremura în jurul meu. Eu făceam asta? Oh, Dumnezeule. Cum opresc asta?

        Gândește-te Zemora! Ai fost în corpul bunicii tale, ai învățat ceva despre magie. Cu siguranță ea a trecut prin ceva asemănător. Cu siguranță...

       Dar nu-mi puteam aminti. Încercam. Și deodată cu fiecare încercare eșuată de a-mi limpezi mintea, mă enervam și mai mult.

        — Uită-te la mine, verișoară! spuse Olivia.

        Verișoară.

        Nici nu am observat când a parcurs distanța mică dintre canapea și biroul lui Wezen, pentru a mă apuca de mână. A spus-o tare și clar. Înfipt. Dar nu cu vocea ei de regină, care te făcea să te supui fără ca ea să repete de două ori. Era o voce caldă. Una înțelegătoare. Una care țipă fără glas ,,sunt aici, alături de tine!".

        Acum, priveam spre doi ochi gemeni cu ai mei.

        — E în regulă. Respiră. Nimeni nu te va ține închisă aici.

        Am fixat-o cu privirea pentru câteva clipe, ca mai apoi să aprob greoi din cap. Am încercat să fac așa cum mi-a spus. Să respir. Să lăs această greutate de pe umerii mei să se evapore încet.

         — O să îi distrugem împreună, șopti ea, așezându-se guguț în fața mea.. Ai să vezi.

         Am gemut la acest gând, această imagine care s-a format în capul meu. Și aproape că am râs, reușind în sfârșit să respir normal. Alt lucru aproape că m-a făcut să am un atac de panică în care aura neagră formată de magia mea a dispărut sub ochii noștri. Cu vocea șoptită, am întrebat-o pe Olivia:

        — Cum..cum ai reușit să mă atingi?

        — Nu sunt prea sigură, spuse ea buimăcită de situație. Nu m-am gândit la asta. Tot ce voiam să fac a fost să te ajut..

        Ceva din interiorului meu se încălzii în acele clipe și aș fii putut plânge zile întregi doar din vina acestei mărturisi. Am oftat cu dor totuși:

        — Îmi pare rău. M-am enervat și mi-am pierdut controlul.

        Pentru că eu și magia mea am ajuns doar la un acord pe pace în privința faptului că împărțim acest corp. Până la controlul ei, mă aștepta un drum lung. Caspian interveni atunci:

        — Poate, ai mai mult control al magiei tale decât crezi.

        — Ce vrei să spui? mi-am întors privirea confuză spre el.

        — Chiar și copleșită de puterea magică, așa cum ai fost, ai pus o limită. Inconștient, ai oprit magia din ați răni persoanele iubite.

        Acum eram copleșită de cuvintele lui, nu de magie. Mi-a fost frică inițial să îmi întorc privirea spre Olivia în acele clipe, dar mi-am călcat pe rușine și am făcut-o. Ochii ei căprui mă priveau uimiți cât un mic zâmbet îi contura chipul.

        — Poate ești obosită, spuse ea. Nu trebuie să vorbești despre Armata Roșie dacă nu vrei. Nimeni nu te obligă aici.

        Nu mi-am recunoscut vocea când am reușit să adun sunetele pentru a forma un cuvânt sau două. Răspuns care le-a atras atenția și celor doi de pe canapeaua din colț.

        — Nu. De fapt, chiar vreau să vorbesc despre asta. Am să încerc să îmi păstrez calmul de data asta, mi-am plimbat privirea pe la fiecare în parte pentru a le vedea reacțiile.

        — În regulă.

        Și astfel, cu Nirvana care a sărit din poala lui Caspian pentru a ajunge lângă mine, așezându-și botul în palma mea ca semn de consolare, am povestit o mică parte din ce s-a întâmplat cu mine în acel castel. La final, Caspian era complet întors spre mine, și într-un mod ciudat, mi-am amintit de vizita lui de acum vreo zece ani, exact înainte ca bunica mea să ne părăsească pentru lumea decedațiilor. De modul în care mă rotea tot timpul în aer și cum se lauda lui Henry că era numit unchii de către mine și frații mei. Unchiul Cas. Avea aceași licărire mândră în ochii ca și atunci, acum privindu-mă, dar alte cuvinte i se citeau în ochii. Cuvinte cărora Olivia le-a dat sunet:

        — Am să îi agăț pe toți cu limbile de garduri.