Sezonul londonez din acel an doar ce a început, iar soarta își bate joc de mine în cele mai neamuzante feluri, din punctul meu de vedere, posibile. Jumătate din societatea Londoneză era invitată la conacul tatei de la țară, mod în care sărbătorea ieșirea mea în societate. Când eram mică, locul ăsta obișnuia să fie preferatul meu, doar că privind acum spre el, tot ce altă dată dădea culoare acestei case, a dispărut, de parcă a fost spălat de timp și de multele ploii care au lovit Londra în ultimi ani. Știam, de fapt, ce a făcut locul ăsta atât de special cu ani în urmă. În toate amintirile frumoase două chipuri erau mereu prezente.

       Două chipuri care după părerea mea, au plecat mult prea repede dintre noi. Două chipuri care luminau o cameră întreagă doar prin simpla lor prezență. Cu niste râsuri atât de colorate care nu puteau decât să invite și restul lumii cu succes să li se alăture. Nu trebuia neapărat să fii spus cineva vreo glumă amuzantă. Pur și simplu râsul lor făcea pe toată lumea să se alăture. Știu asta, fiindcă eu și fratele meu moștenisem asta de la ele. Vianna obișnuiește să ne țină un discurs lung înainte de fiecare petrecere sau bal la care participam, pentru a ne ținem râsul în frâu, iar comentariile răutăcioase care ne făceau să râdem și mai departe.

        Acum, stând în grădina din spate unde majoritatea invitaților s-au refugiat în această dimineață, mi-am luat politicos la revedere de la ultimul bărbat care avusese curajul de a vorbi cu mine, după cât de clar spusese cu două seri în urmă fratele meu, că nu avea să accepte ca și cumnat orice fustangiu care-mi arunca vreo privire mai lungă, și am fixat cu privirea poarta prin care tocmai ce trecuse o minge mică și albastră, din urma jocului de Pall Mall. Mă abținusem toată ziua din a scăpa vreun căscat prin care aș putea înghiții tot rândul de case începând cu a noastră, până înapoi în oraș.

        Când i-am povestit Viannei în această dimineață despre sunetele venite de afară din depărtare, undeva de după grădina și pământurile noastre, din acea pădure în direcția în care de când eram mică îmi era frică să privesc măcar, a zâmbit cald și turnându-mi ceai într-o cească îmi spuse că probabil visele mele au luat-o din nou pe arătură. Nu am mai lungit-o încercând să o conving că de data asta chiar nu glumeam, și mi-am băut ceaiul în liniște, cu gândul la acele zgomote și acea lumină care a venit din pădure luminând tot în jurul ei pentru o secundă.

        Sau la acel buchet de trandafiri albastri care a apărut miraculos în camera mea, așezat în vaza în care de obicei țineam florile din hârtie preferate ale mamei. Nu există cu adevărat ziceai?

        Aveau totuși un miros ciudat. Dar nu ciudat la modul, le-aș arunca pe geam doar ca să scap mai repede de ele. Un ciudat în sensul bun. Sau ca și un deja-vu care tocmai ce m-a trăsnit peste ceafă, trezindu-mă din visare. Era un miros diferit..și cunoscut. Îl știu de undeva, doar că am uitat de unde mai exact. Iar asta nu putea decât să mă frustreze. Pe lângă faptul că mă ascundeam ca și de moarte de lordul Persky, care bântuia grădinile astea ca și cum o comoară era ascunsă pe aici, trei metri sub pământ, marcată de un ,,x" salvator, din când în când îmi mai plimbam privirea prin bătrâna grădina a familiei mele, poate, poate aveam norocul de a zării străinul de acum câteva nopți, pe care nimeni, în afară de mine și unchiul Henry, care și el se făcea că plouă, nevrând să îmi dezvăluie adevărata identitate a gentleman-ului misterios, nu l-a văzut valsândsau măcar auzit vorbind cu mine. Al naibi de suspicios..și de curios.

        Era, sincer, cea mai interesantă chestie care s-a întâmplat la conacul Bloom în patru nenorociți de ani, dacă nu mai mult. Și era și mai frustrant fiindcă imaginația m-a purtat atât de departe după un simplu vals în care am simțit o nenorocire de atracție, ca și în romanele de dragoste despre care cameristele mele se entuziasmau, iar eu voiam să pun mâna pe unul. Am visat pentru o secundă la o poveste de dragoste la fel de palpitantă. Dacă nu aveam parte de o viață aventuroasă..măcar la o poveste de dragoste, cu toate că nu credeam în acest sentiment ridicol, nu era chiar exclus de tot din ecuație.

        Dar dacă le-aș avea pe amândouă? Acea poveste de dragoste îmbibată în sucul dulce acrișor al aventurii, era deja un moft mult prea mare despre care nici măcar în rai nu aș putea visa. Hmm..la naiba! Am ajuns să mă și contrazic singură acum..

        Un bombănit cunoscut mă trezii din visare și mă făcu să tresar usor, lipită de copacul după care reușisem cu succes să mă ascund, atunci când m-am strecurat cu succes de lângă Vianna și noua iubită a tatălui meu.

        — Oh, drăcia naibii! Tu vrei să mă bagi în pământ, nepoată! spuse el, așezându-și o mână pe piept, cât timp eu am ridicat din sprâncene. Nu mai sunt tânărul de altă dată care sărea de pe acoperis după ce salva pisica hidoasă a surori tale..

        — Observ că nu ești. Ce cauți aici?

        — Te-aș putea întreba același lucru. Ce cauți aici, Mora?

        — Eu am întrebat prima.

        — Ei bine, unde e respectul pentru oamenii mai în vârstă, hm? Credeam că Octavianna te-a instruit mai bine.

        Am pufnit, dându-mi ochii peste cap, cât el se așeză pe iarbă, în fața mea. Eram total sătulă de toată societatea londoneză, și nici măcar nu a trecut o săptămână de când am ieșit în societate..

        — Și o lady în niciun caz nu scoate sunete de astea, mă mustră el, deși chipul îi fu trădat de un zâmbet oarecum ușurat.

        — Foarte bine. Atunci îmi voi prezenta onorabilele scuze pentru purtarea mea neobrăzată. Vă rog să mă iertați, lord Talbot.

        — Să nu m-ai faci asta, flutură el din mâna s-a înmănusată. E foarte ciudat! Te tachinam doar. Deci..ce cauți aici până la urmă?

        — Mă ascundeam de o arătare dolofană cu meclă de cerșetor și voce de balenă. Țin să mentionez și că lasă un miros de putrezesc lalelele plantate de doamna Myers în urma lui, așa că dacă cumva cade lat, intoxicat de la otravă de șoareci..să se știe că eu am fost complice..dar să rămână între noi acestă informație..

        Unchiul a râs cu poftă cât timp pe chipul meu trecea ba o grimasă înfricoșată, ba un rânjet viclean.

         — Mă temeam că ai să pomenești de sora ta mai mare. Dar există doar o singură persoană care îndeplineste aceste caracterizări.O spui tu, sau o spun eu?

         — Lordul Persky e foarte activ în ultimul timp, nu crezi, unchiule?

         —Nu a fost mereu prezent? Doar e cel mai bun prieten al tatălui tău.

         — Știi la ce mă refer..e un pedofil nenorocit, am scuipat eu, fără să-mi dau seama că vorbeam cu voce tare. De când aveam șapte ani..de la înmormântarea mamei, unde l-am și cunoscut, așteaptă momentul ăsta..

         — Hmm? Atât de târziu v-ați întâlnit?

         Mi-am încrucișat brațele la piept, total dezgustată de amintirea acele întalniri, cât și de celelalte zece care îi erau urmașe.

         — Mama nu l-a lăsat să se apropie de noi cât timp era în viață.

         — Femeie deșteaptă, sora asta a mea, se mândrii unchiul Henry, privind trist spre cerul albastru.

         — Vianna crede că am face o pereche bună, m-am strâmbat și mai tare. Iar dacă primește acceptul tatălui meu, sunt ca și mâncată, am spus cu amar. Habar nu am ce am să mă fac atunci. Tu ce crezi unchiule?

         Unchiul Henry își deschise gura ca să-și spună părerea despre toate astea, când pe chipul lui trecu un sentiment care părea un fel de combinație între panică și frică, și se ridică repede în picioare în timp ce țipa în șoaptă:

         — Soră ambițioasă cu radar de viitori posibili soți la orizont. Scapă cine poate!

         — Ah! Zemora! Aici erai!

         Ah, rahat! Era prea târziu pentru mine. Când m-am întors spre unchiul Henry pentru a cere consolare, el deja dispăruse, lăsând practic în urma lui un nor care-i contura corpul mare și bine lucrat, care acum dispărea și el încet. Trădătorul. Mi-am acceptat soarta, întorcându-mă în întâmpinarea Octaviannei, aproape tresărind când am realizat cât de mult se apropiase de mine în doar câteva clipe.

         — Surioara mea scumpă, m-am mădărit eu zâmbindu-i.

         — Am o veste splendidă pentru tine, spus ea, radiind de fericire.

         — E timpul pentru ceai? Oh..minunat, îmi este atât de sete!

         Deja pornisem spre intrarea în casă, când Vianna mă apucă de braț chicotind, trăgându-mă înapoi în fața ei.

         — Nu, prostuțo. Mai e până atunci. Crede-mă, ce am să-ți spun eu e de zece ori mai minunat ca asta.

         Am ridicat din sprâncene:

         —A făcut doamna Myers gogoși cu ciocolată?

         Sora mea râse din nou.

         —Nu. Mai încearcă.

         Aveam o presimțire urâtă care mă făcea să urăsc acest joc prostesc dea ghicitul.

         —Mmm, bine, păi..în sfârșit mă lași să cânt la pian o altă partitură care nu e scrisă de Mozart?

         —Drăguț, dar tot nu. Îți spun eu. Oliver Persky tocmai ce a recunoscut că are intenții cât se poate de onorabile legate de tine. Vrea să îți ceară mâna de la tata, dar pentru început a avut nevoie de permisiunea mea. Nu e minunat? E ca într-un vis frumos!

         Tocmai ce mi-a fugit pământul de sub picioare. Mă trânteam direct în fund acolo pe iarba aia, dacă Octavianna nu m-ar fi ținut încă de braț, având ochii înlăcrimati de fericire. Era fericită? De ce? O disperare îngrozitoare mă lovi, iar eu am îmbrățisat-o, știind că dacă aș fi procedat altfel, aș fi vomitat tot ce am mâncat până acum direct pe rochia roșie purtată acum de Vianna. Am prins-o de brațe exact așa cum mă ținea ea pe mine doar că cu o singură mână, și cu o voce răgusită am spus:

         — Octavianna. Te rog. Spune-mi că nu ai acceptat și ai venit să te consulți cu mine înainte de a face o prostie catastrofală!

         Vianna se încruntă, privind spre mâinile mele, care probabil o strângeau putin cam prea tare în acel moment.

         — Despre ce vorbești, dragă? Lordul Persky e interesat de tine de ani buni. Normal că i-am oferit aprobarea mea.

         — Octavianna, am spus eu atât de apăsat numele ei, încât până și sora mea păru surprinsă. Glumești, nu-i așa?

         — Nu. Eu nu glumesc niciodată, se strâmbă ea. Nu te bucuri?

         — Arăt eu de parcă aș fi nenorocit de fericită?

         — Vezi cum vorbești!

         — Nu, Octavianna! Tu asculți măcar ce-ți spun eu de zece ani în coace? am spus puțin mai tare decât ar trebui.

         — Mai încet..doar nu vrei să pornești vreun scandal, cumva, nu-i așa?

         — De parcă îmi pasă mi-e de vreun scandal în momentul ăsta. La dracu!

         — Zemora Bloom!

         — De zece ani îți tot spun cât sunt eu de dezgustată de nenorocitul de Persky, am pufnit, vorbind mai încet de data asta. Cât de incomod mă face să mă simt cu fiecare avans pe care îl face, oricât de mic ar fi el.

         — Căsătoria cu lordul Persky este una foarte avantajoasă, Zemora.

         —Îl urăsc pe Oliver Persky!

         —O să fie soțul tău!

         Am privit ființa care stătea în fața mea și care se identifica ca fiind Octavianna Bloom, sora mea mai mare care altă dată era persoana care mă iubea cel mai mult pe lumea asta, de parcă ar avea trei capete dintre care unul cânta la trompetă și celelalte două fluierau. În spatele nostru, soțul ei, alături de tata și fratele meu ne urmăreau atenți. Le simteam privirea în ceafa mea cu toate că stăteam cu spatele la ei. Parcă îi și vedeam pe tata și Lian unul lângă altul. Lian semăna atât de mult cu tatăl nostru încât era de parcă erau gemeni câteodată.

         — Nu am să mă mărit cu el, Vianna. Te rog, oricine..doar nu el.

         —Lordul Persky e un gentleman, Mora. Te va trata bine.

         — Atunci mărităte tu naibi cu el dacă îi pupi atât de mult tălpile, de parcă ar fi vreun dumnezeu!

         —Te comporți precum o răzgâiată. Te-am ținut prea mult în puf!

         — Ce s-a întâmplat cu ce a spus Lian? Parcă mă puteam căsători cu cine doream eu..doar e alegerea mea!

         — Aurelian nu e încă conte de Bloom. Nu poate lua vreo alegere pentru tine.

         — Totuși, pot să-mi aleg singură viitorul, nu crezi?

         — Ai primit o singură cerere în căsătorie, și aia de la lordul Persky!

         — N-a trecut nici măcar o săptămână de când am ieșit în societate!

         —În prima mea săptămână am primit trei cereri..așa că, să nu te aud.

         Am pufnit din nou, cu un car de nervi care dădeau pe afară în spatele meu.

         — Scuză-mă pe mine, lady Octavianna. Nu sunt diamantul șlefuit după care toți să se arunce din prima. Doar nu vrei să-mi deschid larg picioarele pentru primul venit!

         — Cred că am auzit destule vulgarități din partea ta astăzi. Vom vorbi mai târziu despre limbajul tău. Până atunci, în seara asta vreau să fi atentă doar la lordul Persky, în regulă? Dacă ții la mine, asta e tot ce îți ceri.

         Am privit-o cu disperț, cât timp ea își trecu mâinile prin buclele mele, reușind să scape din strânsoarea mea.

         —Nu am să mă căsătoresc cu Oliver Persky, m-ai auzit? N-am să o fac!

~☆~

         Privind încruntată iarba, am pășit încet pe lângă micul lac nu departe de pământurile tatălui meu. Mă simteam oribil. Nu eram genul care se ceartă. Nu-mi plăcea să mă cert, dar de data asta fusese necesar. Trebuia să-mi apăr demnitatea cumva. Totul era de rahat în orice caz. Vianna știa foarte bine părerea mea despre Persky, de ce mi-ar face vreodată una ca asta? Puteam fii fericită cu absolut oricine..doar nu cu el. Mami avusese un motiv foarte bine clădit când i-a spus tatei că nu îi va permite să se apropie de copiii ei.

         Vianna știa în același timp foarte bine și cât de varză eram eu într-o ceartă. De obicei nu ieșeam vreodată învingătoare, de aceea preferam să răspund sarcastic, să iau totul în derâdere în asemenea fel încât să fac persoana cu care am o neînțelegere să râdă, iar furia pe care o simțea pentru mine să fie înăbusită. Totuși, cred că în cearta asta, nici eu, dar nici Vianna nu a ieșit învingătoare. Trebuia să-mi cer scuze.

         Pun pariu că nici în viețile sale anterioare Vianna nu era o maestră a scuzelor. Mai mereu ceilalți trebuiau să facă primul pas spre împăcare. Iar eu uram să fiu certată cu cineva, mai ales cu sora mea mai mare, fără de care nu puteam rezista prea mult timp. Chiar și când ea plecase după nunta ei cu William, trei ore mai târziu o scrisoare din partea ei mi-a fost adusă de o cameristă, semn că nici ea nu poate rezista prea mult fără mine. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost vina mea în toată cearta asta. Vianna a întrecut măsura.

         Era mult prea disperată să mă vadă căsătorită la casa mea încât judecata i-a fost umbrită. În momentele alea ea nu mai era sora mea mai mare care punea pe primul plan fericirea și sentimentele mele. Era o mamă ambițioasă ca restul femeilor cu o fată de măritat la bord. Atunci când nervii întindeau coarda prea departe mă trezeam învinovățindu-l pe soțul ei nerod pentru toate astea, dar apoi mă trezeam la realitate și mă simțeam prost fiindcă aruncam săracul om, oricât de antipatic mi-ar fi, prin mocirlă pe degeaba.

         Oftând, am realizat că îmi bat capul în zadar înăbușind aceste sentimente în asemenea fel. Am aruncat o privire spre conacul familiei mele și am meditat pentru o secundă la ce aș putea face acum. Trebuia să mă întorc acasă. Măcar de dragul lui Lian și al tatei, care pun pariu că deja se învârteau pe acolo îngrijorați. Urma să stau agățată de ei toată seara. De ei sau de unchiul Henry pe care aveam de gând să-l trag de urechi pentru acea trădare oribilă. Totul doar ca să stau departe de Octavianna.

         Aveam de gând să îi ofer obrazul dur și rece al ignoranței pentru modul în care și-a permis să ia o alegere pentru mine. Fix atunci, când am făcut câțiva pași spre conac, ceva..de fapt cineva, venea în fugă din grădina familiei mele. După ce l-am privit insistent pentru câteva secunde, am recunoscut silueta unchiului meu și am dat să-l strig, când din pădure, loc în care se îndreptă și el, o altă siluetă a ieșit din întuneric, dându-și jos pălăria din cap pentru a-l întâmpina pe unchiul meu. Ridicând din sprâncene, am ales să stau tăcută, cât timp mă apropiam tot mai mult de ei. Nu mi-a luat mult să realizez, dar cel care îi rânjea acum unchiului meu era chiar tipul misterios cu care am valsat acum câteva seri.

         Curiozitatea mă măcina, iar un sentiment de deja-vu mă făcu să mă cutremur, cât timp cei doi bărbați au luat-o la pas fără să-mi observe prezența. Ciudat. Foarte ciudat. Totuși așa începeau toate poveștiile de groază cu care tata și Lian obișnuiau să bage spaima în mine când eram mică. Pentru o secundă m-am gândit la cum ar proceda Vianna în această situație. Am strâmbat repede din nas. Viannei nu iar păsa și mi-ar spune că sunt o însetată prea mare de aventură, care vedea mereu lucrurile cum vrea ea, când erau de fapt simpla imagine onestă de la prima vedere. Ei noroc că Vianna nu era prin preajmă acum. Și noroc că eram prea supărată pe ea la momentul actual ca să-mi pese de ea și părerile ei.

         De parcă zeii erau de acord cu mine, un vânt puternic mi-a zburat boneta de pe cap, purtând-o ușor prin aer direct spre locul în care cei doi înaintau.

         — Hei!

         Vianna avea să mă omoare dacă pierdeam acea bonetă. Toată dimineața mă bătuse la cap cu ea și cu cât de împortantă era de fapt pentru noi. Era boneta veche a mamei. Și deși era o bonetă foarte bătrână, de pe vremea în care mama era de o vârstă cu noi, era foarte stilată și părea că timpul nu a demodat-o absolut deloc. Am făcut un pas mai mare spre ea, întinzându-mă să o iau de pe iarbă, unde tocmai ce se așezase ușor. Când să o ridic de pe jos, îmi zbură din nou de sub buricele degetelor, făcându-mă să scap un mic sunet surprins ca mai apoi să pufnesc.

         — Știi..dacă vrei să te urmăresc, trebuie doar să o spui puțin mai clar. Doar nu-mi tăvăli pălăria prea mult. Se spală greu..

         Ca și cum aceste cuvinte au fost un fel de confirmare, boneta a fost luată de un vânt și mai puternic, fiind acum purtată fără oprire spre pădurea din fața noastră.

         — Hei! Nu vorbeam serios!

         Înainte să-mi dau seama de ce fac, m-am trezit alergând după pălăria mea în timp ce mi se părea că până și vântul mă împingea de la spate să merg mai repede. Mă miram cum de cei doi nu mă observaseră sau auziseră chiar, fiindcă din când în când mă trezeam țipând după biata mea bonetă de parcă aș putea-o opri cumva cu țipetele mele. Am scos un sunet victorios când am sărit după ea, reușind de data asta să o prind în mâini, cu toate că mi-am julit puțin când m-am aruncat în genunghi exact pe singurul loc din acel loc care nu era acoperit de iarbă pentru a-mi atenua cumva căderea. Toată bucuria mea de moment pentru victorie s-a dus pe apa sâmbetei când am privit în jur și am realizat că micul lac de lângă casa familiei mele a disparut, iar nici vechea grădină în care invitați încă își petreceau după-amiaza nu îmi apărea în cale ca și o posibilă salvare. Oh, la naiba..

         Mi-am privit boneta din mâna dreaptă de parcă tocmai din vina ei am ajuns târâtă în cazanul cu lavă al diavolului din iad.

         — Încep să cred că nu ți-ai meritat efortul!

         Oftând gălăgios, m-am ridicat în picioare curățându-mi rochia de praf. Refuzând să mă gândesc prea mult la ce s-ar întâmpla cu mine dacă nu ajungeam mai repede acasă sau la faptul că practic am intrat în locul de care îmi era frică ca și de moarte când eram mai mică și mi-am așezat boneta înapoi pe cap. Am dat să fac stânga-n prejur, sperând că o iau în direcția corectă. M-am întrebat unde dispăruseră unchiul Henry și amicul său. Doar au intrat și ei în pădurea asta idioată și puteam băga pariu că au trecut pe aici. Ciulindu-mi urechiile, sfârșind să tresar la un sunet de crengi rupte, am făcut un pas în față. Exact atunci am recunoscut bombănitul celui cu care am dansat acum câteva nopți nu departe de locul în care mă aflam eu. Îmi venea să mă bat singură pe spate pentru auzul meu minunat, în timp ce m-am sprijinit de trunchiul unui copac în încercările mele de a mă face neobservată.

         — Ei, de nu ești tu mai rău ca regele de cupă! Sari acolo, iepuraș. Nu-ți rupi tu urechiile așa ușor.

         — Ți-am mai spus vreodată cât de mult aștept eu ziua în care îți vei rupe pălăria aia caraghioasă a ta? Așa de bine am să râd..doar atunci o să pot spune că am să mor fericit.

         — Nu mai spune..nobilimea te-a zgârcit, Talbot?

         — S-o crezi tu, Hatter. Priveste și învață.

         Am făcut un efort supraomenesc să nu inspir adânc când unchiul Henry dispăru în trunchiul unui copac bătrân și putrezit, de care îmi amintesc clar că tata ne povestise cândva că fusese trăsnit de fulger. Pe atunci nu specificase despre care copac era vorba, dar nu era foarte greu să-ți dai seama că o adevărată nenorocire a lovit acel copac sărman. Acel bărbat pe care unchiul îl strigase Hatter s-a uitat peste umăr și a rânjit. Pentru o secundă chiar am crezut că știa că eram ascunsă la vreo zece pași de ei. Dar nu a spus nimic..doar l-a urmat pe unchi în acel trunchi de copac, iar două secunde mai târziu, o lumină puternică a iesit din acel trunchi, făcându-mă să-mi închid repede ochii.

         — Ce mama...

         Mi-a luat puțin timp să-mi conving corpul să se miște din loc pentru a mă apropia de trunchiul putrezit al copacului, care aparent, nu era doar un trunchi vechi de copac cum lăsau aparențele să-l arate. M-am oprit totuși la câțiva pași de el, meditand mult prea adânc la ce tocmai am văzut, în timp ce un val de panică îmi făcu corpul să se incordeze. Bun, mă simteam ca și în poveștile bunicIi, în care personajul principal era mereu mult prea curios și mereu făcea lucruri necugetate, și în același timp era genul de viață pe care eu o admiram în secret.

         Acel gen de persoană are parte în unele cazuri de cele mai palpitante și superbe aventuri posibile. Pentru o secundă, chiar am vrut să mă întorc și să plec înapoi acasă unde urma să încerc să-mi conving tatăl că o nuntă făcută pe repezeală cu primul venit nu avea cum să mă facă vreodată fericită, dar adrenalina mă lovi ca și un pumn tare și spre surprinderea mea, nu atât de dureros pe cât ar trebui să fie un pumn zdravăn care să te readucă la realitate.

         Nu am făcut asta. În schimb, m-am apropiat încet de scorbura copacului unde cei doi bărbați tocmai au dispărut sub ochii mei. Mai confuză și curioasă ca niciodată, m-am așezat în genunchi cercetând crăpătura gigantică a copacului. Era atât de mic, încât mă miram cum unchiul, care era un bărbat destul de bine făcut, a încăput prin ea. Aveam eu vedenii oare? Mi s-a părut? Deoarece nu puteam concepe cum, unde și de ce. Ținându-mă de lemnul copacului, m-am întins puțin spre interiorul întunecat al scorburii, încruntându-mă în întunericul care refuza să îmi arate unde unchiul meu și acel bărbat au fi putut dispăru. Era imposibil. Ce fel de magie o mai fii și asta? Magie? Măcar exista așa ceva? Cât puteam spera să existe. Dar asta nu explica tot ce s-a petrecut sub ochii mei. Era ciudat și de nexplicat.

         Am vrut să mă ridic. Am vrut să mă întorc acasă. Nu știam sigur pentru ce, dar voiam să mă întorc acasă pentru a vorbii cu cineva despre asta. Pentru a încerca să schimb ceva, chiar dacă era imposibil. Toate planurile mele au fost zbulberate însă, când două mâinii puternice sau lovit de spatele meu, împingându-mă în abisul negru al scorburii. Singurul lucru pe care l-am putut face când m-am trezit pierzându-mă în întuneric, a fost să-mi lăs propriul țipăt să se piardă deodată cu mine în el.