ALICE LILIAN KING 🦋

- Păi, ți-ai găsit armura. Ți-ai încărcat cu muniție pușca. Mai trebuie să îi dai un pupic nevestei, sau în cazul tău logodnicei, și ești gata să pleci, spuse Indigo, încercând și eșuând să îl facă pe Jonah să se simtă stânjenit.

Penibil. N-am de gând să-l pup. Mă jur pe ce am mai sfânt.

Din colțul în care stăteam ascunsă cu greu, spre mândria mea, mi-am abținut pufnetul mușcându-mi buzele.

- Măcar eu am o logodnică pe care să o sărut de rămas bun, nenorocitule!

- Îți vine să crezi? Spuse el totuși, ignorând comentariul lui Jonah, care începu să râdă. În sfârșit visul tatei se va indeplini..Visul meu va deveni realitate. Voi fi regele Wonderland-ului.

- Ar fi fost dezamăgitor să nu se ajungă la asta. Doar strămoșii nostrii visează de secole la acest lucru. E scris în stele, Indigo.

Cei doi părăsiseră încăperea într-un sfârșit, lăsând ușa să se trântească în urma lor. Încăperea în care ne aflam era destul de întunecată, și cu greu am reușit să pășesc din teama de a nu mă împiedica de ceva. Cu puțin ajutor ceresc, am reușit să aprind o lumânare care fusese așezată pe o masă și până acum lumina camera, fiind stinsă doar de curentul apărut din urma plecării celor doi. Mă rugam în același timp să nu îmi observe cineva dispariția, după ce mă strecurasem afară din camera mea pentru ai urmării pe Jonah și Indigo. Auzisem o conversație dintre cei doi în care regele îi spunea ajutorului său despre arma secretă pe care o țineau ascunsă, iar Jonah mai curios ca niciodată a ținut să o vadă neapărat. Norocul meu.

Familia mea știa că eram în camera mea unde fusesem lăsată să dorm după o altă vizită a psihologului nostru. Fiecare ședință consta în modul în care psihologul reușea să mă adoarmă ca mai apoi să mă manipuleze și controleze pe plan mintal în timp ce dormeam. Această șaradă pervesă și necurată a ținut pentru ani buni. Nu și acum. După șase ani mă puteam preface păcălită și adormită în transa lui fluerând. Mai mult, eram uimită de modul în care mergea ciudata lui putere care nu consta în nici măcar un strop de magie. Totul părea așa de ușor. Începea pur și simplu cu o conversație care reușea de obicei să mă facă somnoroasă și după care dacă toată nebunia asta ar merge conform programei, ar trebui să adorm. Încă nu îmi venea să cred că reușeam să fentez tot acest proces, dar uite că o făceam!

Eram pe muchie de cuțit totuși. Sora mea mai mare știa despre toate astea și aparent vinovăția o rodea pe dinăuntru, iar după fiecare ședință lunară își petrecea timpul în camera mea pentru a mă păzii. Pentru a nu mă trezi singură după un asemenea lucru. Și totuși, asta nu încălzea cu nimic partea din mine care se simțea trădată, deoarece ea permitea ca mie să mi se steargă amintiri prețioase care m-ar putea face să văd totul cu ochii diferiți. De data asta am avut norocul ca mama să îmi închuie ușa camerei spunând că am nevoie de odihnă deoarece eram ,,mâhnită" și ,,tristă" deoarece ,,iubitul meu" pleca curând, părăsindu-mă și lăsându-mă singură aici. Bleah!

Speram ca Jenevive să fie prea ocupată învârtindu-se în jurul lui Leo alături de Emma în timp ce se certau ca de obicei pentru atenția lui. Era pentru prima dată în viață când îmi doresc asta cu adevărat și mă simt mizerabil pentru asta. Zeii știau că Queen of Hearts nu este și nu va fii vreodată persoana mea favorită.

Suspinând încet, lăsând tot aerul pe care l-am ținut până acum captiv să îmi părăsească plămânii, am alungat aceste gânduri încercând să mă concentrez pe misiunea mea din acea seară. Ridicând lumânarea de pe masă, m-am apropiat încet de nebunia cu care Indigo se lăudase de parcă ar fii propriul său urmaș, iar când lumina slabă a focului îmi arătă despre ce era vorba aproape am scăpat lumânarea din mână. Figura uimită de pe chipul meu se transformă rapid într-o încruntătură cât timp priveam lemnul maro gigant care forma un mare cal troian care aproape se lovea de tavanul încăperi. Calul era așezat pe patru roții care țineau drept copite, roțiile fiind la rândul lor oprite din a se deplasa de niște pietre.

Pe bune? Ăsta era marele lor plan?

Ceva era diferit la nenorocirea asta din lemn, în orice caz. Mă holbam de câteva secunde la ea încercând să îmi dau seama ce era, fiindcă acesta nu era lemn obișnuit. Era ciudat.

În acel moment am făcut cel mai nesăbuit lucru pentru care James cu siguranță că ar fi strigat la mine cât ai zice ,,pește și spanac". Mi-am întins mâna liberă și..am atins lemnul în care calul era îmbrăcat. Ce am simțit în acel moment aproape că mă făcu să icnesc. Era magie!

Calul era învăluit în magie! Și recunoșteam această magie. Posesorul ei era chiar antrenorul și profesorul nostru în arta magiei. El controla lemnul, dese ori lăudându-se cu darul lui care îl aducea atât de aproape de magie.

A vrăjit acest lemn pentru a atrage atenția. Voia să pară a fii din aur, dar doar cei care erau binecuvântați cu o magie ca a mea care într-un mod ironic era prădătorul adevăratei magii în sine, puteau vedea adevărul.

- Să o crezi tu că am să permit să faci așa ceva! Am râs eu răgușit.

Printr-o simplă atingere am stors toată magia care făcea acest cal troian special, umplându-mi venele cu adrenalină deodată cu sentimentul de deja-vu care mă făcu să tresar. Antrenorul nostru se retrăsese deja la loc sigur alături de copiii castelului care îi erau lăsați în grijă. Nu avea cum să refacă acest nenorocit de cal în timp util...sau cel puțin nu de tot după ce am să termin eu cu el. Mi-am lăsat magia să îmi treacă prin corp ca și un fior până ajunsese în mâna mea unde îmi gâdilă buricele degetelor înainte de a le părăsi în favoarea lemnului secat de mine recent, ca și un fel de ofertă de pace.

- Să sperăm că sunteți prea proști ca să realizați că biata voastră femeie nefolositoare, posesoare de magie, poate face asta.

Am vrut să mă întorc pentru a mă întoarce în camera mea înainte ca absența mea să fie observată, dar ceva mă opri, făcându-mă să mă întorc spre cal pentru a-i examina atent roțiile uriașe. O roată căzu la a doua lovitură a piciorului meu în lemn, scoțând un zgomot surd cât timp eu înaintam spre roata din spate.

Mi-am luat o secundă pentru a privi cele două roții desprinse și aura neagră lăsată de magia mea pe care doar eu o puteam vedea și am încercat să găsesc sentimentul de vinovăție care până acum mă rodea pe interior. L-am așteptat. L-am căutat, dar nu a venit și nici nu s-a lăsat găsit. Nu mă simțeam vinovată..și pentru prima dată în viață am realizat că făceam ceea ce trebuie.

-*-

Eram pusă pe urmărire. Mulți ar spune că sunt psihopată. Eu spun că fac muncă în folosul comunități. La propriu, deoarece viitorul Wonderland-ului depindea de fiecare mișcare compromițătoare pe care o puteam face. Cu toate astea eram puțin cam iritată. Aveam mult prea multă încredere în abilitățile mele de urmărire, dar încredere asta era cam oarbă, fiindcă l-am cam pierdut pe Indigo la un moment dat, așa că am sfârșit urmărindu-l pe Leo. Măcar nu era ghinionul meu etern, Jonah.

Simțeam că punea ceva la cale, iar cu cât aflam cât mai multe informații despre asurile lor din mâneci, cu atât era mai bine. Îl urmăresc de o oră și pot spune că a fost cea mai plictisitoare oră din viața mea. Pentru a zece miia oară mă întreb, ce mama naibi vede sora mea mai mare la el?

Dacă stau să mă gândesc, dacă Jenevive ar afla despre mine și James probabil că și-ar pune aceleași întrebări. Mi le-ar striga în față de fapt. Și aș merita-o fiindcă mereu am ceva de spus în privința lui Leo.

Queen of Hearts împinse cu două palme ușile sălii tronului și le lăsă să se trântească în urma lui. Încruntată, m-am apropiat încet de ușă, fără să mă gândesc prea mult la ce făceam. M-am oprit brusc atunci când o altă magie enervant de cunoscută apăru în raza mea de acțiune. Se apropia așa de repede încât de abia ce am apucat să îmi îndrept spatele sau să înghit în sec.

- Alice? Ce te aduce pe aici?

Eram în corpul principal, prin care de obicei nu prea aveam voie, iar colțul din palat rezervat pentru 7 of Hearts și familia lui era destul de departe de locul acesta, așa că rare ori prindeai membri familiei mele pe aici.

- Mă..plimbam.

El ridică din sprâncene neîncrezător și întrebă:

- De obicei te plimbi prin grădină. Cum se ți-ai schimbat progamul?

La naiba cu tine și abilitățile tale de hărțuitor libidinos.

Forțându-mă să păstrez un zâmbet blând pe buze, mi-am amintit cum in fiecare ședință cu psihologul, acesta îmi impunea să mă comport în jurul lui Jonah de parcă ar fi iubirea vieții mele. Mi-am înghițit la loc o înjurătură și m-am apropiat de el.

Bine, e timpul să folosim metoda turbo!

- De fapt, te căutam pe tine..

Eram convinsă că din clipa în care mi-am așezat palmele pe pieptul său, îl amețisem complet într-un mod ciudat. Nu dură mult până când îmi înconjură talia cu brațele. Rahat.

- Pe mine? Cum așa?

Ok, Alice. Poți să faci asta. Nu eram deloc maestră în arta seduceri. Mai mult Monica de descurca la chestiuni idioate de genul, dar momentele disperate cer măsuri disperate.

- Știi tu...am să mă simt atât de singură după ce vei pleca. Și am să fiu atât de îngrijorată tot timpul. Dacă o să te rănești în vreun fel, dragul meu?

Îmi vine să vomit. Dar sunt într-un mod ciudat mândră de mine. Am și fluturat din gene, gest pe care de obicei îl detest. Trebuie să iasă ceva avantajos din asta..sper.

Și chiar ieșea. Fiindca chipul lui Jonah părea atât de uimit și fericit. De parcă ar fi așteptat o viață întreagă să audă cuvintele astea din gura mea. Presupun că s-a plictisit de tradiționalul ,,nu" pe care nici așa nu-l prea respecta vreodată și se alegea cu câte un pumn în bot.

- Ai putea să petreci puțin timp cu mine, te rog?

Atunci se încordă și căută ajutor, plimbându-și privirea prin jur, dar coridorul era gol și doar noi doi eram acolo. După ușa mare de lemn în spatele căruia se afla sala tronului era sigur Queen of Hearts și aveam un sentiment că si King of Hearts era acolo. Doar ei i-ar mai putea salva pielea în vreun fel.

- Te rog frumos?

Nu există loc de refuz când îl scoteam pe ,,te rog frumos" la iveală.

Și totuși Jonah ezita. Cred că e pentru prima dată când îi făceam o propunere de genul fiindcă în general adoram fiecare secundă în care eram unu departe de celălalt. Cu un mic zâmbet simpatic pe buze, mi-am apropiat chipul de a-l său, urând fiecare secundă, pentru a-mi întării acțiunile. Jonah începu să se bâlbâie și probabil dacă ar fi masculul alfa care își umfla de cele mai multe ori pieptul ca un leu pe aceste coridoare, de mult ar fi încercat să mă pună la locul meu, certându-mi ipocrizia din urma faptului că îl țineam pe loc când el trebuia să fie prezent la o întâlnire foarte importantă de război.

- Bing! Strigă dintr-o dată Jonah, relaxându-se total. Ce te aduce pe aici, omule?

Johnson Bing apăru în spatele meu, iar eu doar atunci i-am simțit magia în jur ca și o palmă acidă peste față care îmi rânjea în ciudă. Ne privea cu sprâncene ridicate, și sincer, pentru o secundă am regretat că am încercat să îl ridic în slăvii în fața surori mele. Jumătate de regat știa că o plăcea încă de pe vremea când erau în scutece.

- Domnișoară King, își înclină respectuos capul spre mine. Whitt.

- Domnule Bing, mi-am dres eu glasul, depărtându-mă puțin de Jonah cât să rămână o distanță decentă între noi. E o după-amiază frumoasă, nu credeți?

- Desigur, răspunse el nesigur, iar acum eu am fost cea care a ridicat din sprâncene.

- Mai ales fiindcă avem o întâlnire de război, nu-i așa, Bing? Interveni Jonah, cu o voce care îi trăda disperarea. În ochii i se citea o rugăminte tăcută.

- Pentru asta am venit, ridică Johnson din umerii. Păi, îmi pare rău că v-am întrerupt. Eu am să..

- Vrei să vin cu tine? Cum îmi poți cere asta, Bing! Doar petreceam un timp de calitate cu logodnica mea frumoasă!

Am clipit scurt, privind schimbul penibil de replici dintre cei doi. Și mai penibil era modul în care Jonah se milogea practic să fie salvat.

- Nu neapărat. Eu..

- Nu pot să cred că-mi faci așa ceva, Bing. Să îți fie rușine!

Pentru o secundă parcă mi s-a făcut puțină milă de chipul neputincios al lui Johnson, dar ascultând toată conversația asta, parcă și eu am rămas cu vreo 7% mai tâmpită decât eram înainte.

- Ce să îi faci acum? Ridică Jonah dintr-un umăr. Vin cu tine!

Și-a întors atât de brusc privirea spre mine încât am tresărit. Mai apoi mi-a prins obrajii în palme și m-a sărutat scurt și gălăgios pe buze înainte de a se îndepărta de lângă mine, plutind. Am rămas înțepenită pe loc în timp ce îl priveam apucându-l cu un braț de după umerii pe Johnson și au luat-o la pas împreună, nu înainte de a-mi striga peste umăr:

- Ne vedem mai târziu, nevastă!

Ce mama dracului tocmai s-a întâmplat?

Am dat să mă întorc și să plec cu coada între picioare spre următoarea mea locație în care aveam de gând să las o scurtă vedere, dar ceva m-a oprit.

- Frate, l-am auzit pe Jonah, cu toate că el șoptea, ce naiba îi face nenorocitul ăla de psiholog?

Aruncând o scurtă privire peste umăr, imaginându-mi că îi ia foc ceafa din simpla mea încruntătură, am strâns tare din dinții, înghițindu-mi mânia trezită de cuvintele sale. N-am să uit până în ziua în care voi murii că el a fost cel care le-a recomandat părințiilor mei acel psiholog. El și familia lui nenorocită.

-*-

- Dacă ai putea fi un animal, orice fel de animal, ce animal ai fi?

Stând tolănită în cel mai neonorabil mod în pat, m-am prefăcut că meditez pentru o secundă sau două la îndrebarea pusă de Monica, deși eu știam automat ce îmi doream și cum.

- O furnică gigantică.

- De ce?

- Pentru că toată lumea se teme de ea și o respectă, cu toate că de fapt e un animal inofensiv și nu ar rănii fără motiv.

Monica scăpă un oftat lung și ușurat cât deschise larg ușa secretă din camera mea, nu așa secretă totuși pentru cam..jumătate din armata neagră. La cererea Monicăi, am făcut un fel de cod secret prin care ei să își dea seama dacă eu eram pratic eu și nu altcineva deghizat. O mare tâmpenie dacă mă întrebi pe mine, dar nu am să recunosc asta cu vocea tare, fiindcă sunt foarte sigură că am să o rănesc profund pe biata Monica.

- Numai tu ai fi destul de nebună încât să vrei să fii exact animalul de care iubitul tău se teme mai ceva decât de moarte.

- E animalul meu preferat cam din...totdeauna.

Chipul ei schiță imediat un mic rânjet nostalgic și veni în întâmpinarea mea, ridicându-și brațele pe la jumătatea drumului ca și un copil mic care venea să își îmbrățișeze părintele.

- Ei bine, ești gata să te întorci acasă, prințeso?

- Mai pregătită de atât nu se poate, am oftat, ridicându-mă din patul meu moale în care probabil nu aveam să mă mai așez vreodată.

Aveam aproximativ zece ore până ca dispariția mea să fie observată, și maxim două zile până în momentul în care lumea avea să se panicheze din urma absenței mele, așa că luându-mi geanta cu ultimele lucruri cât timp Monica stingea focul din șemineu, am aruncat o ultimă privire prin cameră. Cu toate că focul încerca din răsputeri și încercase de fapt, de mai bine de douăzeci de ani, să încălzească în vreun fel încăperea, alungând frigul care cu timpul a ajuns să intre în pereții nevrând să mai părăsească noua lui casă, nu a reușit, iar camera asta a fost de când mă știu rece și neprimitoare, făcându-mă să mă învinuiesc pentru că nu am reușit să îmi las amprenta în vreun fel în ea, în așa fel încât să o fac camera mea în adevăratul sens al cuvântului. Am eșuat din acest punct de vedere. Nu aveam de gând să mai eșuez cu privire la altul.

Îndreptându-mă spre ușa secretă, singura ieșire sigură din camera mea, ceva mă făcu să șovăi în tocul ușii. Mă simțeam teribil. Lăsam pe cineva în urmă. Pe cineva important mie, care deși inițial am vrut să cred că îmi va rămâne alături, nu putea veni cu mine. Membrii armatei negre mi-au spus că e fără rost, deoarece corupția s-a lipit în întregime de ea, semn că orice tentativă de a-i schimba inițiativa era o pierdere de timp. Am vrut să cred că nu e așa, dar am ajuns la vorbele lor. Jenevive King se înfunda până la nas în dezastrul din armata roșie, iar nimeni și nimic nu o poate salva. Nu eram sigură ce o ancorează de fapt aici, deoarece părinții noștrii cu siguranță nu erau, iar eu aparent fusese tăiată de pe listă de asemenea când și-a exprimat foarte clar opinia despre sora ei mai mică.

Nu de mult o prinsesem lăudându-se Emmei cu faptul că ea era cea mai mare pețitoare din palat, mândrindu-se cu faptul că își ajuta sora mai mică să își atragă bărbatul- Jonah, aparent-, recunoscând o întâmplare cu care se mândrea destul de mult. La petrecerea ei onomastică de acum câțiva ani ea îl împinse pe Jonah de la spate să facă primul pas, susținând că sora ei e prea timidă pentru asta și avea nevoie de un impuls de la spate. Și ce mai impuls..

Mama și tata au aflat cumva că am tras cu ureche la lucruri care ,,nu mă privesc" și au rugat psihologul familiei să rezolve această problemă pentru ei..fapt care nu făcu decât să mă oblige să mă comport de parcă afară plouă și nimic rău nu s-a întâmplat între mine și sora mea. Doamne cât a mai durut.

- Ești bine, Lily?

Atunci am realizat că m-am pierdut din nou printre gânduri, iar Monica aștepta nerăbdătoare în fața mea să plecăm mai repede din locul ăsta sumbru de rahat. Am zâmbit liniștitor la figura ei îngrijorată și am pășit afară din cameră, lăsând aerul rece din tunelele secrete să îmi lovească chipul. Acasă.. Urma să mă întorc acasă.

Exact în momentul în care Monica a vrut să închidă ușa secretă pentru a mă urma, ceva se întâmplă în cameră. O lumină care îmi făcu umbra să se lungească la picioarele mele, aproape mă distrase atât încât să mă împiedic într-o piatră cât timp Monica a scăpat un mic icnet surpins. Două vocii totuși m-au lovit ca și un pumn în burtă și m-au băgat instant în priză punându-mă în mișcare. Monica a trântit ușa după ea la exact o nano-secundă distanță de la expunerea mea în fața persoanei care tocmai ce a întrat în cameră.

- Gărzii! Leo! Ajutor, Alice a fost răpită!

Jenevive.

Am luat-o la fugă prin tuneluri, cu Monica pe urmele mele, timpul nostru de evadare scurtându-se pe secundă ce trece.

Jenevive trebuia să fie la cina ei cu domnul Bing pe care mama a organizat-o. Fusesem sută la sută sigură că nimeni nu avea să mă deranjeze exact în momentul ăsta. Nu am prevăzut deloc asta.

- Pe aici! Strigă o voce, parcă împingându-mă de la spate să alerg mai repede.

Jenevive știe de tunelurile secrete. Desigur că a spus gărzilor o intrare prin care să ne ajungă din urmă mai repede. La naiba!

Aproape am apucat-o pe Monica de mână pentru a o face să alerge cot la cot cu mine, deoarece nenorociți ăia de bărbați se comportau ca niște maimuțoi fără creier în majoritatea timpului, dar alergau al naibi de repede. Mai aveam foarte puțin până la ieșire. Până la poarta care ne descoperea un Caspian șucărit care se va plânge de modul lent în care ne mișcăm noi picioarele de obicei, ca mai apoi să ne teleporteze pe toți în baza armatei negre. Înapoi acasă.

Totuși, o întorsătură de situație aproape mă făcu să cad direct în fund când nimeni altul decât King of Hearts, alături de clonele sale de ranc diferit, Queen of Hearts și Jack of Hearts, ne-au tăiat calea.

- Chiar credeai că poți scăpa așa ușor? Pufni el.

- Alice, iubito, ești bine?

Iubi--ce?

Ăsta e idiot?

Îl priveam dezgustată și pentru prima dată în mult timp, mi-am dat seama că pot să arăt ce simt cu adevărat. Pot să arunc masca falsități care mi-a devenit necesară în acest castel nenorocit. Puteam să fiu eu însumi și puteam să nu mă mai ascund după mantia și titlul tatălui meu. Nu mai eram Alice King. Eram Lilian. Doar Lilian. Și nimeni nu avea să mă mai strige Alice vreodată, deoarece este un nume prea pătat. Mult prea multe minciuni și zâmbete false au fost aruncate cât timp eram strigată după numele acesta. Lilian era adevărata mea persoană. Lilian era adevărul.

- Alice. Apropie-te de mine, scumpo. Am să te salvez.

Atunci, cred că tuturor le pică fisa. Leo și Indigo m-au examinat din cap până în picioare, și aparent nu erau atât de proști pe cât lăsau să se vadă, iar mima chipului li s-a intunecat cât ai clipi când mi-au văzut geanta de pe umăr.

- Alice..

- Taci din gură, Jonah! Spuse Leo atunci, vizibil iritat. Nu a fost răpită. Nu îți poți da seama de asta?

Jonah era în stare de șoc. Privi de la mine, la cel mai bun prieten al său, iar pentru câteva secunde bune, parcă nu voia să de-a crezare cuvintelor sale. Mie îmi venea să râd. Dar nu un râs normal și inocent. Și unul isteric și gălăgios, pe care până și părinții mei să-l audă din camera lor idioată.

- E adevărat? Întrebă într-un final.

Am ridicat din sprâncene curioasă. Cumva marele și mândrul Jack of Hearts era rănit?

Ei asta da tragedie!

Nici atunci când era să fiu violată chiar de măria sa, inimă frântă-mă duc să plâng într-un colț, nu am făcut atât de mult tam-tam. Nimănui nu i-a păsat de fel, dar asta e partea a doua.

- Nu sunt Alice a Inimilor Roșii. N-am fost și nici n-am să fiu vreodată. Sunt Lilian a Armatei Negre. Iar voi o să regretați tot acest joc vulgar pe care îl jucați, distrugând frumosul nostru tărâm Wonderland!

- Au corupt-o, a ajuns Indigo la o concluzie. Au ajuns cumva la ea. E o cauză pierdută, Jack of Hearts.

- Pardon? Sunt chiar aici, creier făcut din fum ce ești!

- Oh, normal că te vedem. Trădători sunt greu de ratat.

Am rânjit într-un fel batjocoritor, despre care mi s-a spus că e foarte enervant, așa că mă bazam ca asta să îl irite la culme.

- Te-am luat prin surprindere, nu?

- Lily, m-a prins Monica de braț atunci. Suntem așteptate. O să întârziem cam mult.

- Desigur, i-am aruncat o scurtă privire. Suntem nevoite să ne scuzăm. A fost o întâlnire drăguță, dar nu sunt genul care dansează de două ori cu aceași persoană, dacă nu e iubitul meu.

Culmea ipocriziei, chiar am așteptat ca ei să se retragă pentru a ne face un mic loc prin care să trecem, fapt care l-a făcut pe Jonah să se înroșească de nervi. Era o imagine la care am tânjit de ani de zile.

- Wow, wow, wow, râse nervos Indigo. Unde crezi că pleci?

Am clipit scurt și inocent. De parcă nu înțelegeam ce mi se spune.

- Acasă? A venit imediat răspunsul, de parcă ar fi cel mai normal lucru din lume.

Leo a pufnit.

- Nu prea cred, scumpo. Vezi tu, avem un loc special pentru cei ca tine. E chiar aici. Doar facem colțul. Se numește ,, Morga trădătorilor".

M-au trecut câțiva fiori pe șirea spinări, și m-am rugat să nu se observe încordarea umerilor mei. Morga trădătorilor era pentru copii din Armata Roșie ca și un fel de Bau-bau al celorlați copii. Mama obișnuia să ne spună că, dacă nu eram cuminții, spiritul care păzește și pedepsește trădătorii care sfârșesc în morgă va veni, și ne va considera și pe noi trădătorii de asemenea, luându-ne cu ea, departe de mami și de tati. Altă minciună stupidă. Altă traumă care aduce multe drame.

- Boo-hoo. Mor de frică, am mimat eu teama, luându-mă singură în brațe pentru a-mi întării cuvintele, înainte de a râde disprețuitor. Am să o spun o singură dată, de dragul prieteniei noastre de mult apuse. Dă-te. Din. Calea. Mea.

Membrii Armatei Roșii prezenți au izbucnit instant în hohote de râs, contagioase pentru simpli soldații din jurul nostru. Ei bine, după ani la rând de umilință și batjocură pe același subiect nu pot minții spunând că nu m-am așteptat la o asemenea reacție.

- Nu vă temeți, băieți. Sunt doar două fete. Nu pot să ne facă nimic!

- Să mă dau? pufni idiotul de Indigo. Ce ai de gând să îmi faci? Puterile tale sunt o găleată de rahat!

- Oh, ai să regreți că ai spus asta, mormăi Monica.

- Desigur că o să o facă. El și toată Armata Roșie, cap după cap.

Magia a explodat din mine, fără să fie nevoie de cine știe ce rugăminții și implorării. Magia mea era nerăbdătoare și pregătită de luptă, după ce atât de mult amar de timp a fost ținută în frâu astfel. Într-un mod ridicol de crud dacă te luai după ce gânduri mă făcea puterea ei copleșitoare să gândesc. Ia dărâmat cât ai clipit, lăsându-i praf și fără magie pe Indigo și armata lui idioată. Ia măturât din drumul nostru, iar cei care au rămas în picioare erau doar soldații care nu aveau pic de magie prin corp, fiind neafectați până și de magia mea. Monica a luat inițiativa în acel moment și ne-a eliberat imediat drumul de orice pericol cu doar un cuțit și câteva mișcări elegante de ale sale.

Monica nu stăpânea magia de asemenea, dar lupta cum nimeni altul nu o făcea. Puțini sunt oameni care au învins-o în lupta corp la corp până acum, iar în baza armatei negre era ca un fel de mamă de care toată lumea se temea.

- Să mergem, mi-a zâmbit ea, ștergându-și cuțitul de sânge de colanții ei negrii. Mie una chiar mi-e foame.

Chicotind, am grăbit pasul, ajungând să alergăm din nou pentru a nu fi ajunse cumva din urmă de vreun membru al armatei roșii care s-a trezit sau a venit ca și post de ajutor. Ajunse afară, cum am și prezit, Caspian ne-a întâmpinat cu obișnuitul său mormăit leneș, dar înainte de toate, chiar era fericit să mă vadă, știind că în sfârșit veneam acasă. Și acolo aveam de gând să rămân. Caspian mă învățase să îmi controlez puterile. Inițial, l-am urât fără pic de regret sau motiv de contestație. Cu timpul totuși am ajuns să îl iubesc ca pe un frate mai mare.

- Locul ăsta miroase a multe lacrimi și multă trădare, am oftat eu, închizându-mi ochii. A venit timpul ca Lilian să se întoarcă acasă, iar Alice să rămână aici, în trecut.

- Într-adevăr, spuse o voce al naibi de cunoscută de bărbat.

James. Era James. Iar eu eram acasă. Mă întorsesem la el. El era casa mea.