Volumul 2: Regatul Regelui Negru

Partea I: Cei care au început să scrie istoria.

Zemora 🦋

        Un om poate trece prin atât de multe etape de tranziție. De la a fi înconjurat constant de persoane, la a fi singur și a boci pierderea acelor indivizi, la a fi fericit cu doar tine însuți ca și companion.

        Personal, mă aflam pe drumul spre ultima etapă.

        Îmi petreceam zilele blocată printre amintiri pe care n-am știut că le aveam până atunci. Nu apucam să înțeleg sau să diger una dintre ele așa cum trebuie, că alta mă lovea ca și un fulger menit să mă distrugă mai mult decât eram deja. Dar amintirea de care nu puteam scăpa, coșmarul ce mă bântuia seară de seară, o avea pe Emma ca și personaj principal și nu avea vreodată final fericit.

        Chiar și acum, după ce a trecut mai bine de două săptămâni, îmi aduceam aminte de fiecare detaliu posibil și imposibil. Șocul nu mi-a blurat vederea sau auzul și mi-a permis să văd în spatele său pentru a fi atentă la converația pe care membri Armatei Roșii o purtau în fața mea. Cu toate că nu mi-a afectat cunoștiința, corpul îmi era paralizat. Nu mă puteam mișca. Deși corpul Emmei fusese mutat, încă mă simțeam de parcă îi strângeam mâna imposibil de rece. N-am îndrăznit să-mi mut mâna din acea poziție, la fel cum nu am îndrăznit să privesc spre Cab când a venit lângă mine pentru a mă salva de acolo.

        Degeaba încerca ea să mă salveze, dacă eu nu voiam să fiu salvată.

        — Cine a făcut asta? întrebă Leo atunci, fiind singurul care aparent putea da glas vreunui gând după o asemenea întâmplare. Cine a putut face asta?!

        Am strâns din buze, privind cum mâna lui Cab își găsea ușor loc pe umărul meu.

        Ce întrebare al naibii de bună! Cine a putut face asta?!

        O groază de lume. O grămadă chiar. Suntem într-un război. Orice om care s-a îmbătat puțin poate ajunge la concluzia că, pentru a opri acest război, unul dintre cei doi lideri trebuie să moară. Era clar ca apa sâmbetei. A murit cineva, într-adevăr. Nu cine trebuie, însă.

        Cine a făcut asta, atunci?

        — Mad Hatter, spuse Cab atunci, vocea sa răgușită făcându-mă să tresar. Doar el a putut face asta, continuă el, mai calm de data asta, mângâindu-mă ușor pe spate.

        Hatter? Nu!

        Nu putea fi Hatter. El n-ar face una ca asta!

        Oh, la naiba! Pe cine păcălesc? Ar face-o cu zâmbetul pe buze. El chiar ar face una ca asta, dar ceva nu era în ordine. Nu era Hatter. Ceva dinăuntrul meu mă împingea să cred din tot sufletul asta. Era prea ușor pentru a fii Hatter. Dacă el chiar era psihopatul pe care întreaga armată roșie îl consideră, atunci sunt sigură că ar vrea ca toată lumea să știe că el era autorul crimei. Sau poate chiar eram în stare de șoc, nu doar fizic și acum nu mai gândeam clar deloc.

        Ceva din interiorul meu, instinctul poate, mă împingea să sper și să cred cu ardoare că nu el era făptașul. Oamenii ăștia nu au citit cărți despre detectivi și mistere gata să fie rezolvate? Mereu era persoana la care nici măcar nu te-ai gândit. Nu avea cum să fie Hatter, deoarece adevărul era că, până și eu m-am gândit la el pentru o secundă. Era mult prea ușor pentru a fi Hatter.

        Voiam să le spun asta. Voiam ca să sar în apărarea lui Mad Hatter. Dumnezeule, cât voiam. Ceva m-a oprit însă. Poate instinctul de supraviețuire, dacă aveam așa ceva. Poate pur și simplu starea mea de panică s-a înrăutățit iar acum nu mai puteam scoate niciun cuvânt. Înghițind în sec, m-am sprijinit de corpul tare al verișoarei mele, acceptându-mi înfrângerea.

        Dacă îmi lăsam gura să mi-o ia înainte, spunându-mi gândurile cu privire la nevinovăția lui Hatter aveam să mă pun pe mine însumi în pericol. Eram pe teritoriul armatei roșii, iar toată lumea știa că Hatter era membru cu dungă în buletin al armatei negre. Aveam să-i fac pe bărbații din fața mea suspicioși cu privire la loialitatea mea dacă îndrăzneam să spun ceva în loc să rămân neutră.

        Loialitatea mea zăcea alături de cei care au câștigat-o, iar nici una dintre cele două părți în care era împărțit acest regat nu a făcut-o.

        Cab luă înțeleapta decizie de a ne retrage din această încăpere în locul meu, iar eu m-am lăsat pe mâna sa, permițându-i să mă ridice ușor de jos.

        — Domnule, apăru dintr-o dată un bărbat, fix când Jonah îndrăzni să se aproape de mine ușor, ținându-și haina albă în mâini. Iertați-mi deranjul, dar am găsit asta în trupul surorii dumneavoastră!

        Era îmbrăcat într-un halat alb, iar pentru o clipă m-am trezit holbându-mă la capul său derbrăcat de orice fir de păr. Înghițindu-mi un suspin, mi-am lăsat privirea să cadă pe lucrul adus de către acest bărbat, spunându-mi că nu putea fi nimic mai rău decât am văzut deja.

        Dacă mi-aș fi putut mișca mâna, cel mai probabil mi-aș fi acoperit buzele care au căzut ușor întredeschise cu ele. N-am putut oprii sunetul șocat care mi-a părăsit gâtul.

        — Mora? privirea îngrijorată a lui Cab căzu numaidecât pe mine, așezându-și mâna pe cotul meu pentru a mă ajuta să stau pe propriile picioare. Ce este?

        — Este.., am început eu clătinând din cap nevenindu-mi să cred. Este un glonț! Cineva a folosit un pistol!

        Perechi de ochi s-au îndreptat imediat în direcția mea și brusc mi-am dorit să fii tăcut naibii din gură. Toată lumea mă privii curioasă, dar cel mai interesat de cuvintele mele fusese Indigo, care mă întrebă în timp ce se apropie de mine, făcând-o pe Cab să mă strângă mai tare în brațele sale, într-un mod ciudat de protector:

        — Un pistol? se încruntă regele spre mine, lăsând un mic sunet curios să-i părăsească gâtul. Spune-mi mai multe despre asta, dragă Alice!

        La naiba! Chiar trebuia să-mi fii ținut naibii gura închisă!

-*-

        — Am impresia că am fost destul de rezonabil, zise Leo, avându-și sabia îndreptată spre persoanele din fața noastră.

        — Te-ai pierdut cumva pe aici? Ai nevoie să îți arătăm drumul spre casă?

        Mad Hatter. I-aș recunoaște vocea oricând și oriunde.

        — Îți dau o singură șansă, Queen of Hearts, înainte de a te face să regreți faptul că te-ai născut, zise o voce cunoscută atunci, amenințându-l pe Leo. Întoarce-te acasă!

        Eram în camera mea. Camera bunicii. Ghemuită în pat, strângându-mi genunchii în brațe, dar în același timp, nu eram aici. Nu știam unde eram. Pur și simplu, fragmente de amintiri, parcă de mult uitate, dar de curând făcute, derulau în fața ochiilor mei.

        — Nici măcar nu vreți să vedeți pe cine am aici cu mine? vocea amuzată a lui Leo mă zgârie pe creier.

        — Nu poate fi o persoană importantă, având în vedere că este alături de tine!

        Puteam auzi zâmbetul în glasul lui Leo când i-a răspuns:

        — Oh? Cât ai să regreți acest gând!

        Am simțit o mână cuprinzându-mi brațul, forțându-mă să mă mișc din loc, iar dintr-o dată m-am întors în amintire, lăsând camera mea luminată doar de o lumânare slabă în urmă.

        Nu puteam vorbi. Nu-mi puteam mișca în vreun fel capul pentru a putea descoperi persoana care mă împingea afară din mulțimea de soldați în spatele cărora am fost ascunsă. Tot ce am putut face a fost să mă supun, lăsându-mi corpul să alunece prin această amintire care până acum mi-a fost străină. Era de parcă mă aflam într-o transă.

        Silueta minionă a lui Leo a fost primul lucru pe care l-am văzut atunci când am pășit printre soldați, așezați în rând ca și cum ar fi niște popice. Voiam să cer o explicație pentru a afla ce se petrece. Să țip, disperată în a mă face auzită. Voiam să fac atât de multe, dar corpul meu nu era deloc de partea mea, refuzând să coopereze. Tot ce am putut face, a fost să ascult persoana care mă conducea prin mulțime.

        Dincolo de Leo, nu departe de noi, l-am văzut pe el. Cel care mi-a furat un dans și s-a preanumit ,,logodnicul" meu. El era aici, privindu-mă șocat. Am vrut să strig, deoarece înăuntrul meu, știam foarte bine că tot ce se întâmplă aici nu e de bine. Dacă exista o parte bună și o parte rea în acest regat, eu cu siguranță am nimerit exact unde nu trebuie. Am rămas doar cu speranța că el avea să-mi citească-n ochi țipetele, deși acest lucru era clar imposibil.

        Lângă el, cu un pas în urmă, șocul m-a lovit până în vene când l-am recunoscut pe unchiul meu. Henry Talbot era aici. Unchiul meu era în viață, era aici și avea părul alb. Lucru care, dacă aș avea control asupra corpului meu, m-ar face să clipesc confuza spre el. Părul său, în mod normal, era o copie a părului meu. Brunet și creț. A căzut oare cu capul într-o găleată cu var?

        Mi-am spus că aveam să rețin asta, deoarece dacă aveam să scap cu viață din această tărășenie, am să-l întreb.

        Nici el nu mă putea ajuta. Deoarece eu nu aveam voce, fiind ca și sirena din povești care a fost prostită de o vrăjitoare. Întrebarea e, cine m-a prostit pe mine, oare?

        Ne aflam la intrarea unui sat. Sau cel puțin așa credeam din urma caselor aflate în spatele membrilor din armata neagră care aparent au venit să ne oprească. În spatele noastru însă, se afla pădurea ciupercilor, la care am fost forțată să mă uit cât timp am fost ascunsă în spatele soldaților. Ce facem aici, însă? Care ne este scopul?

        — O cunoașteți pe Alice, nu-i așa? întrebă Leo când am ajuns lângă el. Sau ar trebui să-i spun ,,Zemora Bloom"?

        — Ar trebui să te îndepărtezi de ea cât poti până nu îți scot ochii cu care ai îndrăznit să o privești și am să fac cercei din ei!

        Dacă m-aș fi putut mișca, m-aș fi întins după maxilarul meu, care de asemenea, ar fi pe jos dacă mi-aș putea mișca gura. Nu unchiul meu a fost cel care a spus aceste cuvinte atât de calm, încât am simțit persoana din dreapta mea, care mă ținea captivă în strânsoarea ei, înghețand speriată. Nici King of Spades, care era și el prezent lângă el. Ci Mad Hatter.

        — Să ghicesc, ești genul foarte protector, hm? râse Leo, neinpresionat.

        — Ce vrei de la nepoata mea, Queen of Hearts? oftă unchiul meu, părând că deja se săturase de întreaga situație. E nevinovată. Nu ar trebui să o implici într-un conflict pornit înainte ca propriii ei părinți să fie născuți!

        — Prietena mea Zemora, aici de față, are un cadou pentru voi, zâmbetul lui Leo era impenetrabil. Seamănă foarte mult cu mama ta, nu crezi? îi spuse unchiului meu. Ar putea fi surori gemene! Doar că în cazul ei au rămas fără galben și albastru și au folosit un maroniu. în rest? Gemene! Același păr creț, zise el, învârtindu-se în jurul meu, aceeași chip angelic. Aceeași siluetă minionă și slăbănogă.

        Hei! Comentariul acesta nu a fost necesar deloc!

        — Aceleași puteri magice, spuse el, ajungând în sfârșit în punctul dorit cu acest discurs inutil.

        Începeam să înțeleg ce voia de la mine și de ce eram eu aici, de fapt și nu-mi plăcea deloc. Această realizare practic mi-a căzut în cap dureros, aducând deodată cu ea țurțuri de ghiață care mi-au țintit numaidecât stomacul. Am privit neajutorată spre unchiul meu, sperând cu toată ființa mea că avea să-mi citească spaima în ochi.

        — Nu! l-am auzit pe unchiul meu. Zemora!

        — Am găsit un alt lucru prin care se diferențiaza de bunica ei, însă, continuă Leo. Ea este de partea corectă a acestui regat!

        Voiam să vomit. Poate chiar aș face-o dacă buzele mele nu ar fi lipite între ele în cel mai chinuitor mod posibil. Am să ucid persoana care mi-a făcut asta. Nu-mi pasă cât de strigător la cer este. Am să o fac! Și am să-l ucid și pe Leo în același timp, având în vedere că e un trădător enervant căruia nu-i mai tace gura odată. Omul ăsta vorbește al naibii de mult!

        — Vorbești al naibii de mult! zise Mad Hatter, dând glas gândurilor mele.

        Mulțumesc!

        — Ultima șansă! răspunse Leo, păstrându-și entuziasmul. O vreau pe Regina Olivia și o vreau acum!

        — Am eu o altă sugestie pentru tine, interveni Hatter voios, înainte ca unchiul Henry sau regele să poată răspunde. Ce zici de ,,du-te dracului"?

        Eram atât de supărată. Pe mine. Pe Leo. Pe toată lumea!

        L-am zărit pe unchiul meu clătinând din cap de lângă Mad Hatter, de parcă nu-i venea să creadă.

        — Nu știu ce i-ai făcut, spuse el făcând un pas în față, dar Zemora mea n-ar face niciodată...

        Chiar aș fii vrut să ascult tot ce spune, dar cuvintele sale i-au fost tăiate de Leo, care i-a adresat ceva persoanei din dreapta mea. Persoanei care mă ținea de braț. Atât de rapid încât nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Doar m-am trezit prinsa in mijlocul acțiunii.

        — Iubito, acum!

        ,,Dă-i drumul, Zemora!" au fost cuvintele care au pornit întreg haosul. Cuvinte care m-au făcut să-mi pierd controlul. Cuvinte care au trezit acea bucată din mine, forțată să se ascundă. Forțată să înghită și să tacă deoarece nu era bine venită în viață mea. Magia.

        Totul era negru, dar nu deoarece aveam ochii închiși. Magia mea era așa. Era peste tot. Și tot ce am putut auzi erau strigăte necunoscute și speriate cât timp corpul îmi era mânat de către mișcări necunoscute, pe care habar nu aveam de unde le-am învățat inconștient. Nu puteam face nimic. Eram neputincioasă din nou. Inutilă pentru propria mea ființă. Și uram totul.

        Eram blocată într-un iad din care am fost trasă înapoi de niște simple cuvinte, aruncate ca si unui câine, spuse de o voce atât de cunoscută:

        — Totul e în regulă! Ești în siguranță aici, Zemora!

        Cuvintele și vocea Emmei. Iar brusc, eram înapoi în camera mea. În camera bunicii. Ghemuită în pat, apăsându-mi urechiile-n palme de parcă acest lucru m-ar fi ajutat în vreun fel, afundând întreaga întâmplare. Eram din nou singură. 

-*-

        ,,Totul e în regula! Ești în siguranță aici, Zemora!"

        — Taci! Taci! Taci! Doar fă liniște!

        Nimic nu era în regulă, iar siguranța mea stătea agățată de un fir de păr subțire care oricând s-ar putea rupe.

        Mă jur pe ce am mai scump pe lume. Dacă mai auzeam o singură dată acele cuvinte, am să izbucnesc în tornade și vânturi de anti-magie și am să distrug tot din jurul meu pe o rază de cincizeci de kilometri. Dacă aș și știi să pun asta în practică, ar fi un bonus, dar în fine.

        De fapt, dacă stăteam puțin și mă gândeam de o săptămână întreagă acest gând care presupunea distrugerea întregii rase umane nu părea atât de rea. Eram atrasă de răufăcătorul sau personajul negativ în general al fiecărei povești, fapt pentru care sora mea mai mare credea că am mari probleme și întâlnirea cu un psihiatru nu ar fi deloc o idee rea, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că eu aș putea sfârși fiind criminalul din poveste. Cel care și-a pus ca obiectiv cucerirea întregi lumi sau chiar distrugerea ei completă fără să mai stea de vorbă cu cineva despre ceva.

        Interesanți oameni. Poate o să ajung și eu ca ei dacă nu mă opresc din a gândii prostii de genul.

        Trădare și manipulare. Ei erau așii când venea vorba de asta. Poate mă puteau învață si pe mine câte ceva despre gestionarea acestor lucruri. Aveam câteva persoane în minte profesioniște în aceste două domeni.

        Cab spunea că e doar o fază și am să-mi revin. Dar ea nu știe ce știu eu. Sau cel putin așa credeam. Ea nu are tot felul de coșmaruri atât de reale, încât câteodată mă simt de parcă le-am trăit pe propria piele. Ea crede că se trăgea de la oboseala acumulată în această săptămână în care, habar nu am cum aflase ea, dar eu nu prea dormisem. Și chiar dacă ațipeam câte o oră două, eram trezită în mijlocul nopții, când dormeam mai bine, de câte un coșmar sau un sunet venit de afară, deoarece dormeam cu geamul deschis. Eram stresată. Mă învinuiam și mă chinuiam singură. Sau cel puțin ăsta era diagnosticul pe care ea mi l-a dat după ce m-a fixat cu privirea insistent pentru câteva minute bune.

Asta a fost prima și singura conversație pe care am avut-o cu ea de la momentul întâlnirii de război. Verișoara mea a plecat imediat cum m-a sărutat pe obraz de rămas-bun, închizându-se într-o încăpere alături de ceilalti soldați pentru a-și discuta următoarea mișcare. Avea să înceapă un război. Era grav. Am înțeles clar asta când până și King of Hearts în persoană a vrut să părăsească castelul pentru a se alătura armatei în lupta care va începe pe îndepărtatul și sângerosul front. Asta până ca regina, singurul egal al regelui, să aibe ceva de spus în privința asta, tăiind orice urmă de speranță a regelui.

        Pe cât de repede s-au bucurat cei din Armata Roșie pentru capturarea unui teritoriu mare din partea de tărâm condusă de King of Spades, pe atât de repede li s-a rupt craca de sub picioare  Pe atunci, în tot castelul condus de King of Hearts domina o harabaură de proporții colosale, atât de rău încât prezența mea acolo a fost trecută cu vederea așa de ușor și mi-a fost permis să ascult câteva discuții. Cu chin și cu vai. N-am prea înțeles multe, fiindcă primele zile de după măreața întâlnire de război am intrat într-o stare de șoc din care cu greu am reușit să ies. Nici acum, în momentul ăsta nu sunt prea sigură că mi-am revenit complet.

        Pe cine păcălesc? Nu mi-am revenit deloc. Simplul fapt că nu îmi arătam durerea nu însemna că am făcut un pas în față spre vindecare. Iar dacă era să însemne ceva, însemna că mă scufundam din ce în ce mai mult, și nu știam să înot. La propriu și la figurat. Așa că nu mă puteam ridica la suprafață în niciun mod. Mă înecam. Făceam un pas în spate.

        Un vis, dacă nu chiar coșmar mă bântuia încă de dinainte de toată tragedia din ziua întâlniri de război. Până acum visele în care mama și bunica mea apăreau nu erau deloc coșmaruri, dar în ultimele nopți, visul actual a reușit să treacă această granită, băgând spaima în mine în cele mai înfricoșătoarea. Era vorba despre visul pe care l-am avut și în dimineața aia în care m-am trezit al naibiI de mahmură și îmi promisesem mie însumi că n-am să mai pun gura pe băutură vreodată. În care mama și bunica îmi strigau în urechi în continuu ceva legat de ,,aflarea adevărului". Se bătea cap în cap cu visul în care apărea mama. Cel cu ,,omul albastru".

        O grămadă de lucruri mă bântuiau zilele astea. Vise, amintiri necunoscute. Sentimente nedorite.

        Mă simțeam atât de copleșită.

        Orice avea în plan acest coșmar, își făcea foarte bine treaba fiindcă mă urmărea tot timpul. Nu mă puteam opri din a mă gândi la el. Vociile celor mai importante femei din viața mea îmi răsunau în urechii chiar și în acest moment, nelăsându-mă să am un moment de liniște în care să îmi pot auzii propria voce interioară măcar pentru cinci secunde. Asta explică și recenta mea izbucnire, după ce încercasem să citesc titlul unei cărți aflate pe un raft mai înalt. Un chițăit, ca și un chicot mi-a atras atenția, trezindu-mă dintre gânduri.

        — Nu e amuzant. Nu te văd pe tine mare ,,matahală de om" ajutând o biată fată—moi— scundă, la mila Domnului, cu ceva!

        Șobi chițăit din nou, în același timp în care eu mi-am umflat obrajii cu aer privind neputincioasă cartea de pe raft. Mai apoi am aruncat o scurtă și rapidă privire spre gărzile care mă așteptau, fără să se chinuie să fie mai puțin evidente, pâstrând câte un ochii în direcția mea mereu. Era tare dubios. Și eram tare penibilă, fiindcă îmi era rușine să le cer ajutorul. Am refuzat ferm când Jonah a hotărât că am nevoie de protecție în fiecare secundă prăpădită din viața mea afuristă, fiindcă aparent, Doamne ferește, în orice clipă un membru al armatei negre poate ieși dintr-o carte cât timp sunt în bibliotecă și mă poate ataca. Sau! Sau! Uite, chiar și dimineața cât timp îmi iau micul dejun Mad Hatter poate țâșni din cana mea de cafea pentru a profita de mine și corpul meu în primul meu viol avut vreodată.

        Până și acum îmi vine să pufnesc la acest gând, deoarece scenari mai demente ca și cele auzite acum o nenorocită de săptămână n-am crezut vreodată că voi putea auzii chiar din gura lui Jonah. Naiba să-l ia și pe el!

        Poate sunt eu nebună. Poate la mine e problema, dar nenorocitul se comportă de parcă eu aș fi proprietatea lui. De parcă aș fi logodnica sau nevasta lui. Și cât de mult mă enerva asta. N-am permis vreodată niciun afurisit de bărbat să considere că aș putea fi în vreun fel o cupă de aur pe care ei o câștigă. Pe care ei o dețin și pot să facă tot ce vrea sufletul lor cu ea. Până și tatăl meu mi-a dat acest gram de respect prin care m-a lăsat să mă consider egală bărbatului. Într-o oarecare măsură, desigur. Dar niciodată- niciodată-nu a luat o decizie pentru mine înainte de a mă întreba dacă sunt de acord cu toate astea. Nici măcar în momentul în care voi avea un soț n-am de gând să îi permit să se creadă masculul alfa în asemenea hal încât să mă controleze în vreun fel. Sau...poate mi se pare. Cum am spus, poate eu sunt nebună și îmi imaginez lucruri.

        Poate au avut dreptate când au spus că aici în Wonderland cu toții sunt duși cu pluta. Iar dacă nu ești..devi.

        Suspinând dezamăgită, am dat să mă întorc pe călcâie și să pornesc spre ieșirea din bibliotecă gata să bifez altă misiune eșuată pe lista mea care constă în găsirea unei activități care să prevină transformarea mea într-un psihopat fără scrupule. Exact atunci, un sunet ciudat se auzi înainte de a mă trezi culegându-mă de pe podea, cu o durere groaznică exact în mijlocul capului. Lângă și alături de mine căzu o carte-maro, groasă și foarte veche. Era chiar cartea la care mă holbasem acum câteva secunde. Confuză și uitând de durerea de cap pentru o clipă, mi-am ridicat privirea spre raftul uriaș pe care cartea fusese așezată în așa fel încât eu să nu pot ajunge. Din locul în care cartea se odihnea anteriori, Șobi chițăi și își mișcă micul nas roz de parcă era mândru de sine însuși și aștepta mele.

        Am clipit încă dezorientată, și eram sigură că dacă îmi permiteam să pufnesc, urma să mă doară îngrozitor de tare capul. Nici unul dintre soldați care fuseseră numiți special pentru a mă apăra nu se miscase din locul lui. Chipul lor nu trădat niciun sentiment, fapt care mă îngrozea, oricât de mult voiam să neg eu asta. Dar nu mă speria în deajuns încât să mă facă să tac din gură:

        — Câtă empatie. Până și un ucigas în serie cu fetișuri obșcene ar arăta mai multă empatie unei domnișoare onorabile la ananghie decât voi!

        Atunci am pufnit, fără să mă pot abține. M-am ridicat de pe podea, ca mai apoi să mă întind înapoi pentru a lua în mâini cartea, stergând cu palma praful de pe coperta ei. Între timp, Șobi sări la loc pe umărul meu și privi curios spre copertă, parcă aștepta ca titlul cărții să se clarifice pentru a putea fi citit.

        ,, Tot și toate despre vise".

        Știu. E un titlu tare sec și sincer, am văzut alte titluri mult mai interesante pe același raft, dar asta fusese alegerea finală după un mic joc de ,,ala,bala,portocala".

        ,, Arta erotică de a visa."

        Amintirea acestui titlu citit mă făcu să ridic scurt și rapid privirea spre raftul pe care această carte se odihnea, cu obrajii arzi. N-am să mint, e un titlu tentant. Dar era destul de penibil faptul că veneam aici pentru a căuta o carte despre vise așa că, nu voiam să îmi distrug și mai mult stima de sine. Era deja destul de degradată. Am să spun pas aici. Mi-ar crește nasul ca și lui Pinocchio dacă aș spune că nu am sperat ca la numărătoare să pice cartea de mai sus? Nu eram destul de tupeistă încât să o iau pur și simplu de pe raft. Până să îmi spună Nirvana nici n-am prea știut ce înseamnă ,,erotic", iar acum îmi luau foc urechile de fiecare dată când auzeam acest cuvânt. De parcă mi-ar fi citit gândurile, Șobi a chițăit nemulțumit la citirea acestui titlu. Așa că i-am șoptit:

        — Știu. Ne întoarcem după cealaltă mai târziu.

        A chițăit din nou, de data asta mulțumit și se făcu comod pe umărul meu, odihnindu-și căpușorul pe gâtul meu. Începusem între timp să fac un fel de plan pentru a putea scăpa în vreun fel de aceste două gărzi a căror pezență nu era deloc necesară, fiindcă îmi stăteau în ceafă ca și un gândac enervant, de care mă tem îngrozitor în același timp, și sunt atenți la tot ce fac. Dacă, să zicem, vreau să mă scobesc în nas sau ceva de genul, pot? Păi..practic aș putea, dar ar fi al naibii de rușinos, având galerie în spatele meu. Chiar m-am cutremurat la gândul ăsta.

        Eram cât pe ce să ies din labirintul de cărții și rafturi când ceva mă opri brusc din drum. Un sentiment cunoscut, și deși nu-mi plăcea să recunosc, era plăcut. Era ceva diferit de care nu te poți sătura. Ceva care te face să te simți în siguranță, dar în același timp te poate distruge. Magia. Și nu orice tip de magie. Una dintre cele mai ispititoare înâlnite de mine vreodată. Ispititoare și periculoase. Dar magia era în general periculoasă sau ispititoare. Poate fi raiul pe pământ sau iadul dintr-un ceaun plin cu lavă. Poate crea sau poate distruge. Sau chiar ambele deodată.

        Eram, în general, atrasă de magie. Și nu știam sigur de ce. Dar anti-magia mea sigur avea ceva de a face cu asta. Puterile mele-încă îmi era greu să mă gândesc la asta ca și la ceva deținut de mine- erau un mister total pentru mine. Când cred că le știu și nimic nu mai are cum să mă uimească, realitatea mă lovește peste față ca și un balon care se dezumflă prin aer și ricoșează direct în fața mea. Mereu apare ceva nou. Mereu se întâmplă ceva când te aștepți mai puțin. Mereu, mereu și mereu!

        Deseori mă întrebam dacă bunica mea a trecut prin toate astea când a învățat să-și controleze puterile. După cunoștințele mele limitate despre bunica și magia ei aflate din urma aventurii mele într-o carte vrăjită, care aparent spunea exact povestea bunici mele petrecute exact acum șaptezeci de ani, mai mult sau mai puțin, Alice își descoperise puterile când împlinise treisprezece ani, după ce un țânc pe nume Jonah a scos-o din sărite în asemenea fel încât ceva s-a rupt.

        La fel ca și ea—cred că era ceva moștenire dubioasă de familie—experiența mea cu magia era în mare parte traumatizantă de asemenea. Ultima dată când mi-am folosit puterile magice prietenul- despre care am aflat mai târziu că este verișorul meu și este o fată trans, apropo- de fapt, prietena mea, Cab a avut cel mai mult de suferit. Și vina pentru ce i-am făcut încă mă sfâșia pe interior deși am lămurit totul cu Cab deja și m-a iertat, spunând că totul e în ordine și chiar m-a invitat să apelez la el de fiecare dată când am întrebări despre magia mea. Nu conta. Vina pe care o simțeam era mult prea puternică și nu mă ajuta deloc.

        Acel tip de magie delicios care m-a atras în ziua în care prietena mea, Nirvana m-a adus pentru prima dată în bibliotecă după ce ne-am decis să facem ceva, nu prea știam ce amândouă, dar am vrut să facem ceva împreună, îmi făcea părul de pe mâini să se ridice ca și trecut de un curent electric. Era cartea magică. Povestea lui Alice în Țara Minunilor. Doar că nu era deloc povestea drăguță și inofensivă pe care bunicuța obișnuia să o spună. Nici pe departe. Cartea dezvăluia o crimă și o viitoare lovitură de stat. Trădare. Străbunicul a trădat coroana și a ucis pentru a începe un nou război. Totul pentru a cuceri lumea. Pentru a aduce în mâna lui King of Hearts coroana-cheia- Wonderland-ului. Acea magie mă chema din nou. Mă striga în șoapte dulci și atât de line pe nume. Ca și un cântec de leagăn. Iar dacă nu aș fi avut spectatori, probabil că aș fi căzut în plasa acestor strigăte fără ,,dar.." sau ,,poate..".

        În schimb, am demonstrat că sunt mai puternică decât magia. Nu magia mă seducea pe mine, iar eu eram cea care seduce. Iar acest simplu gând îmi aducea o satisfacție uimitoare care aproape îmi trădă un zâmbet șiret în momentul în care am întorc brusc capul din direcția cărți. Cred că ăsta va fi noul meu motto!

        Mândră de mine însumi, mi-am ridicat umerii și bărbia strângând în brațe cartea împrumutată despre vise, și cu mai multă încredere în propria persoană am pășit țanțoș spre ieșirea din bibliotecă, alături de cei doi soldați enervanți în umbra mea.

        Doar când am ajuns în camera mea am putut să mă relaxez, pentru prima oară în ziua aia, trântindu-mi spatele de ușa camerei în timp ce îmi lăsam umerii să cadă morți la locul lor. Am alunecat încet până m-am trezit ghemuită pe jos cu genunchii la piept și cu cartea în poală. Camera mea era singurul loc în care reușeam să lăs la o parte încordarea ce-mi chinuia corpul, în ultimul timp. La naiba.

        Șobi sării de pe umărul meu în poala mea, așezându-se cel mai probabil spre satisfacția lui incontestabilă pe cartea mea.

        Existau momente de când l-am cunoscut și m-am pricopsit cu el pe cap, în care îmi doream ca el să poată vorbii. Surpinzător, înțelegea marea parte a lucrurilor pe care eu le bombăn când e prin preajma mea, dar era frustrant că eu nu înțelegeam absolut nimic din ce putea spune acolo când chițăia. Nu puteam mai bine ca în loc de anti-magia asta enervantă să primesc puteri care mă ajutau să comunic cu animalele? Oricum le preferam tot timpul în schimbul rahaților cu ochii ciufuți din specia mea. Deși existau câteva persoane pe care le suportam, cu aceste excepții de rigoare, restul oamenilor erau de rahat.

        Privirea mi-a căzut ca și de fiecare dată când intram în cameră, fără să o pot controla, spre singurul geam pe care îl aveam în această încăpere. Spre pervazul ridicol de spațios pe care încăpeau doi oameni, dacă stăteau puțin mai înghesuiți desigur. Pentru o secundă mi s-a părut chiar că îl văd acolo. Cu pletele sale negre atât de rebele încât îi acopereau într-un mod atât de ațâțător ochii. Iar el știa asta, și al naibii să fie și el, îi plăcea. Îi plăcea fiindcă știa că și mie îmi plăcea deși nu am recunoscut vreodată.

        Aș spune că piesa de rezistență a părții lui de sus era pălăria lui nebună, dar aș greși catastrofal. Existau două piese de rezistență care puteau pune orice femeie pe jar. Pălăria lui pe care găseai lipite tot felul de abțibilde ciudate, alături de cartea de joc a Joker-ului și chiar și un trandafir albastru, era doar prima parte. Adevărata stea din vârful bradului erau ochii săi minunați. Puteam să îl fac pe Mad Hatter în fel și chip, dar de ochii lui nu am să pot să mă iau vreodată. În cele două culori diferite una de alta, verde și albastru, erau superbi. Îți tăiau răsuflarea în adevăratul sens al cuvântului, și nu spun asta fiindcă puterea lui Mad Hatter consta în controlarea sentimentelor și chiar te putea face să te simți de parcă te strânge cineva de gât. Puterea asta nu funcționa pe mine oricum, așa că nu am de unde să știu în tocmai ce și cum.

        El nu era acolo acum. Nu-l mai văzusem stând acolo de cel puțin două săptămâni, de fapt. Ultima dată când îl văzusem Mad Hatter mă lăsase în urmă cu un rânjet seducător și cu o promisiune din ochii spusă fără cuvinte după ce în urmă cu zece secunde a tulburat apele în sala tronului din castelul lui King of Hearts în cel mai seducător mod posibil. Promitea că ne vom revedea. Se va întoarce. Doar că nu după mult timp am realizat că promisiunea lui nu avea cost și a rămas fără vlagă în aer imediat cum a fost spusă, iar eu în acea zi am fost mult prea orbită de alte lucruri pentru a realiza asta.

        Aveam nevoie de el.

        Nu-mi venea să cred urechiilor mele mintale că recunoșteam asta, dar aveam nevoie de el. Aveam nevoie ca el să își îndeplinească promisiunea nerostită. Fiindcă eram singură. Mă simțeam singură. Și aveam nevoie de prietenul meu, Mad Hatter- chiar dacă nu eram sigură de statutul relației mele cu el, și mai ales nu eram sigură de sentimentele mele pentru el-să fie aici lângă mine. Cât mă bucur că nu îmi poate citi gândurile și că nu e aici să o facă în orice caz..

        Mad Hatter care mi-a fost alături pe tot parcursul șederii mele în Wonderland. Mad Hatter care mi-a promis că totul „va fi bine" și că „vom rezolva totul împreună". Mad Hatter care m-a făcut să cred că nu sunt nebună. Că totul era real și că fanteziile chiar deveneau realitate. Cel fără de care nu cred că aș fi supraviețuit în acest loc și nu exagerez deloc când spun toate astea. Aveam nevoie de el pentru a povestii cuiva în care aveam un gram de încredere despre toate imaginile ce se învârteau în capul meu cât era ziulica de lungă. Aveam nevoie de o a doua opinie. Aveam nevoie de cineva care să mă asigure pentru a zece mia oară că într-adevăr, nu eram nebună.

        Și totuși, cred că exista aici o persoană, sau un animal blănos și rozător mai bine spus, care putea citi gândurile. Șobi îmi atrase atunci atenția înfășurându-și coada în jurul degetelor mele. Când mi-am coborât privirea spre el, acesta își mișcă nasul într-un mod adorabil, înainte de a-mi mângâia degetul mare de la cealaltă mână cu el. Mai apoi a atins rapid cartea pe care era așezat cu el.

        — Ai dreptate, am oftat eu, netezindu-i blana cu două degete. Cine are nevoie de el cât timp te am pe tine, hm?