Cu trei ani în urmă, când sora mea s-a găsit în aceași situație inconfortabilă ca mine în aceste momente, iar eu am râs de fiecare grimașă pe care ea o făcuse înainte de a coborâ în sala de bal, nu m-am gândit că roata avea să se întoarcă, iar karma avea să mă lovească fără pic de milă.

       Uitându-mă înapoi acum, îmi părea rău și aș retrage toate glumele pe care le-am făcut. Zemora de 15 ani nu se diferenția de majoritatea copiilor de vârsta ei și a fost crudă. Îmi place să cred că m-am deșteptat între timp și eram mai constincioasă, dar nu puteam promite nimic.

       Nu-mi aminteam prea multe din acea zi. Doar rochia elegantă în nuanțe de roz pe care sora mea a purtat-o și chipul ei chinuit de emoții. Mama mea vitregă mi-a spus că balurile sunt pentru oameni mari și nu pentru copii, așa cum eram eu pe atunci. Mă întrebam dese ori cum vârsta de optsprezece ani mă făcea un adult în vreun fel, având în vedere că nu au trecut mai mult de cinci zile de când încă aveam șaptesprezece ani și toată lumea mă vedea drept copilul familiei.

       Nu mi-a fost permis să o urmez pe Octavianna în sala de bal, pentru a dansa cu ea așa cum mereu am dorit, dar ziua următoare bruneta mi-a mărturisit că primul ei bal marchează cea mai fericită amintire din viața ei. Mă bucuram pentru ea, dar mă îndoiam că vom avea parte de experiențe asemănătoare.

       Am oftat, proptită ca și un cățeluș abandonat în fața ușii de lemn care în aceste clipe era singurul lucru care mă despărțea de sutele de ochi curioși care se vor aținti spre mine imediat cum voi păși în sală. Trăgeam de timp, asta era clar, deoarece au trecut mai mult de douăzeci de minute de când mi-am părăsit camera și se presupunea că trebuia să îmi fac intrarea galantă.

       Când sora mea și-a făcut intrarea în societate la primul ei bal, tata a condus-o în primul ei drum spre sala de bal. Nu eram sigură pe unde s-o fi pierdut având în vedere că nu era aici pentru mine, dar nu mă îndoiam că urma să își facă apariția cât de curând pentru a mă culege și pe mine, altfel nu cred că aveam să trec pragul acestei ușii.

       Împinsă de curiozitate, în speranța de a-mi aduna curajul în același timp, am apăsat ușor clanța ușii, lăsând o crăpătură micuță să trădeze tabloul extravagant ce mă aștepta în spatele ei. Melodiile clasice pe care cupluri se învârteau acum pe ringul de dans care până acum s-au auzit înfundat, au prins sunet și m-au surprins trăgand aer adânc în piept la vederea orchestrei.

       Plimbându-mi ochii prin sală, tensiunea a mi-a părăsit ușor umerii când căpățâna cu păr brunet a fratelui meu mi-a apărut în raza vizuală, doar ca să crească la loc, multiplicându-se cu cel puțin două trepte când l-am zărit pe tata, așteptându-mă cel mai probabil, lângă trepte, părând prin într-o conversație animată cu nimeni altul decât Oliver Persky, vechiul său prieten bun.

       Oliver Persky era cel mai bun prieten al tatei. Din anumite motive, nu se căsătorise până acum, de parcă al naibi, așteptase ca eu să ies în societate pentru a-mi putea face curte. Îmi dăduse semne că mă dorea încă din prima zi în care l-am cunoscut, la înmorântarea mamei, când aveam doar zece anișori de abia împliniți. Dar nimeni nu m-a crezut când am povestit, crezând doar că mi s-a părut și mergeam mult prea departe cu imaginația mea mult prea bogată. Nu mi s-a părut totuși. Nenorocitul profita de fiecare ocazie pentru a mă atinge, reușind să transforme atingerea într-o greșeală nevinovată când de fapt nu era. Nimeni nu poate fii chiar atât de împiedicat.

       Acum trei ani, când sora mea a ieșit în societate a fost numită de critici ,,trandafirul de cleștar" al sezonului. A fost curtată de zeci de bărbați, iar logodna dintre ea și William Sprayberry a fost anunțată la nici măcar trei zile de la primul ei bal. Fusese într-adevăr ceva demn de invidiat, deoarece logodna lor a fost prima căsătorie a sezonului anunțată. Din pricina asta, sora mea credea că la fel va fi și pentru mine. Credea că bărbatul care îmi era sortit se va afla în sala noastră de bal în seara asta, iar eu voi dansa cu el. Șansele ca asta să se adeverească erau atât de mici încât mă făceau să chicotesc.

       Nu mă aflam în vreun basm și nu-mi era sortit să trăiesc vreo oarecare poveste de dragoste așa cum mama și tata au avut. Nu eram vreo prințesă menită să joace un asemenea rol. Poate că arătam ca și una, dar cu siguranță nu eram.

       — Oh, drace! Ce naiba cauți aici?! Blestemă o voce cunoscută, făcându-mă să tresar.

       Am scăpat ușa printre degete în panica mea, aceasta aproape închizându-se în nasul meu. Când în sfârșit am localizat direcția din care venise vocea, m-am apropiat încet de perete exact când o altă voce, de data asta una necunoscută, se făcu auzită:

       — Am venit la petrecere! Răspunse o voce veselă și groasă de bărbat.

       — Asta nu e o petrecere, a răspuns cealaltă voce.

       — Nu e? Oh, ce păcat! Totuși, am văzut niște mâncare așa că am să rămân să mă înfruct puțin.

       — Foarte bine. Pleci imediat cum ai ocazia!

       — Desigur..poate după un vals!

       — Hatter!

       — De obicei, titlul meu sună mult mai bine scos din gura unei domnișoare frumoase. Tu nu ești nici o domnișoară..dar nici un tip foarte arătos.

       M-am încruntat când am recunoscut vocea tipului a cărei iritare se simțea până lângă locul în care eu mă ascunsesem, și probabil și cei din sala de bal o simțeau. Era vorba despre unchiul meu, Henry. Singurul meu unchii, de fapt. Fratele mai mic al mamei. Bunica mea obișnuia să îmi spună că Henry era o versiune masculină a ei, iar cum el era extrem de apropiat în vârstă de fratele meu mai mare, Aurelian, cei doi erau prieteni foarte buni. Cu mine și sora mea, unchiul Henry dese ori întorcea obrazul mult prea protector pe care aparent toți bărbații din familia asta l-au moștenit într-un fel foarte comic.

       — Dacă ai de gând să îți arăți fața prin sala de bal, începu unchiul meu, stai ascuns! Nu provoca vreo scenă! Nu vorbii cu nimeni! Nu atrage atenția! Și cel mai împortant, stai departe de Zemora!

       Să stea departe de Zemora? De ce?
Am făcut teribila greșeală de a mă apleca puțin mai în față, pentru a putea vedea chipul persoanei cu care vorbea, sprijinind-mă fără să realizez de un tablou de pe perete, agățat pe un cui. Tabloul s-a mișcat zgomotos pe perete, aproape făcându-mă să cad în nas, dezechilibrându-mă. Am reușit să mă dau doi paș în spate la timp, înainte de a fi văzută.

       — Cine e acolo?

       Oh, nu.

       Am tras aer adânc în piept, reluându-mi postura dreaptă înainte de a face un pas spre el, acceptându-mi înfrângerea:

       — Unchiule! Ce surpriză să te găsesc aici!

       — Oh..tu erai! Cum puteam lipsi de la debutul nepoatei mele preferate? spuse el, aducându-și pe chip tradiționalul zâmbet pe care fiecare membru din familia Talbot îl împărțise între ei.

       Mi-am mijit ochii neîncrezătoare:

       — Cum nu ai putut lipsi chiar și de la ultimele trei nunții ale tatei, plus, debutul Viannei?

       — Auch..mă rănești, nepoată! Se trase el ca și lovit peste față, micșorând tonul.

       — Vorbeai cu cineva? am privit eu peste umărul lui, încercând să găsesc persoana cu care vorbea.

       — Nu! Răspunse repede. Adică da. Vorbeam cu pictura..uite ce frumoasă e, nu crezi?

       — Foarte frumoasă, am mormăit eu. De aia a scuipat-o Lian exact în locul în care o atingi tu acum.

       — Cum?

       — Nimic, nimic, am strâns eu din buze ca să nu râd.

       Acesta doar a zâmbit, parcă ușurat. Nu știam sigur de ce. Într-adevăr au trecut mai bine de doi ani de când l-am văzut ultima dată, la nunta surorii mele. La cei treizeci de ani ai săi arăta de parcă ar fi chiar mai tânăr decât Lian, cu toate astea nu aveam să îi recunosc asta vreodată în față. Bărbații acestui secol au deja un ego cât China de mare. N-au nevoie de mai multă apă la moară. Își ocupa timpul trăindu-mi mie visul. Mai exact călătorea. Mergea unde vedea cu ochiul și era primit. Eram atât de geloasă pe el din pricina asta. Nu mi se părea corect ca el să frece sabia de toți copacii de prin italia cât timp eu eram sugrumată de cel mai incomod corset văzut vreodată de ochii mei.

       Unchiul Henry a acționat înainte ca eu să îi pot pune alte întrebări legate de străinul cu care vorbise, oferindu-mi brațul când ajunse în stânga mea. Am ridicat din sprâncene spre el:

       — Credeam că tata are onoarea de a mă târâ după el până jos, nu tu!

       El doar ridică din umeri:

       — Am crezut că am căzut de comun acord că Octavianna este fata lui și tu ești fata mea.

       Uram gândul de a fi propietatea cuiva.

       Am clătinat din cap scurt totuși, zâmbind la glumița lui când am spus, acceptându-i brațul:

       — Voi doi aveți o prietenie interesantă!

       — Mie-mi spui? pufni el.

       — Fă bine, i-am spus înainte ca ușile din lemn să se deschidă în fața noastră și fi cu ochii pe mine, deoarece o să am nevoie să mă salvezi de fiecare dată când Oliver Persky încearcă să-mi facă avansuri.

~☆~

       Mereu am iubit dansul. Nu în fața unui număr gigantic de persoane, deoarece lecțiile mele de dans au fost doar alături de tata și maxim frații mei, așa că nu eram obișnuită să fiu privită în timpul valsului, dar era distractiv. Așa că, în timpul primului meu vals din acea seară m-am simțit ca și o lebădă sugrumată de un streang, în timp ce unchiul meu mă învârtea pe ringul de dans. Toată tensiunea mi-a părăsit însă corpul când unchiul a făcut o glumă proastă, furând un mic zâmbet de la mine.

       De parcă ar fi făcut un fel de pact totuși, tata, fratele meu și unchiul Henry nu m-au scăpat din ochi, ținându-mă vals după vals, departe de nobilii care încercau să se bage în seamă cu mine, și pe care aparent ei îi displăceau.

       Am ochit-o la un moment dat pe sora mea, Vianna, biciuindu-i din priviri în timp ce valsa cu soțul ei, dar dintr-un oarecare motiv, această imagine m-a făcut doar să mă simt mult mai confortabil în pielea mea, de parcă minunatul meu corset strâns mult prea tare nu-mi mai bloca plămânii din funcțiune.

       După puțin timp însă, cât timp unchiul Henry îmi povestea despre ultima lui expediție în Grecia, fratele meu, Aurelian, a apărut lângă noi, palid și tras la față:

       — Cred că mi-a scuipat cineva în băutură, zise el, deoarece mă simt groaznic!

       — Poate te-a deochiat sora ta, am pufnit eu pe un ton glumeț, deoarece se uită la tine de parcă e gata să-ți scoată ochii cu unghiile chiar în aceste clipe!

       Amuzamentul m-a părăsit instant însă, când am observat că într-adevăr nu era loc de glumă, iar fratele meu chiar se simțea rău.

       — Vrei să te așezi puțin? Îți aduc un pahar cu apă?

       Acesta a clătinat din cap ușor.

       — E balul tău, zise atunci, rămâi și distrează-te, surioară. Eu am să mă retrag mai repede!

       Am vrut să obiectez numaidecât, fiindcă nu aveam de gând să îl las în pace până nu eram sigură că se simțea mai bine, când unchiul meu m-a întrerupt:

       — Am eu grijă de el, scumpo, zise, așezându-și mâinile pe umerii nepotului său, strecurându-se în spatele lui.

       Tot ce mi-a șoptit înainte de a pleca era faptul că era sigur că în ultima oră a reușit să sperie mai mult de jumătate din bărbații care îmi făcuseră cu ochiul și acum practic zona era liberă și mă puteam simții bine fără griji. Am putut doar să mă privesc neputincioasă cum cei doi se îndreptau spre ieșire, cântărind opțiuniile mele. Ce era mai înfricoșător? Octavianna foarte nervoasă pe mine deoarece am plecat mai devreme de la primul meu bal, sau o posibilă conversație cu un pretendent care este mult mai interesat de decolteul meu, decât de adevărata mea persoană.

       Nici măcar nu trebuia să pun sub semnul întrebării acest lucru. Era clar, Octavianna câștiga, nu exista loc de discuție. Nimic nu era mai înspăimântător decât sora mea călcată pe ultimul nerv existent.

       Am decis să profit de minutele de singurătate în care am fost lăsată de către cei doi și m-am refugiat în dulciurile pe care doamna Myers le pregătise special pentru această seară, cel puțin până când aveam să fiu găsită de tata sau Octavianna. Cu toate că era al naibii de flămândă și stomacul meu și-a strigat nemulțumirea întreaga seară, nu pot zice că nu m-am distrat. Dansul era distractiv, când îl practicai cu persoanele potrivite, așa că pentru asta eram recunoscătoare.

       — Aici erai, surioară!

       Oh nu!

       Înlemnind în loc, având prăjitura cu ciocolată în bot, mi-am simțit ochii aproape ieșind prin propriile orbite la auzul glasului blând al surorii mele. Speram ca tata să fie cel care ajunge la mine primul, dar acea mică speranță a fost ucisă, sfârșind turtită sub piciorușul Octaviannei. Mi-am ridicat ușor privirea spre ea, când brațul ei s-a strecurat sub al meu, furându-mi prăjitura dintre degete cu mâna ei liberă.

       Octavianna era tot ce eu nu eram. Aș minții dacă aș spune că nu sunt geloasă pe ea din anumite puncte de vedere, dar asta nu însemna că îmi doream să fiu ca și ea.

       — De ce stai aici, singură? se încruntă ea ușor spre mine.

       — Nu stăteam singură, răspund eu, Lian și unchiul tocmai ce au plecat. Mă bucuram de un moment de liniște!

       — Georgie și Angela sunt aici, zise ea, privindu-mă neîncrezătoare, de ce nu te împrietenești cu ele?

       Am putut doar să oftez la auzul celor două nume.

       — Deoarece ele sunt prietenele tale, nu ale mele.

       În plus, cele două fete au intrat pe lista mea neagră din clipa-n care le-am auzit bârfind-o pe sora mea acum un an, la petrecerea de ziua ei. I-am spus Octaviannei ce am auzit, desigur, dar ea nu m-a crezut dintr-un oarecare motiv care până și în ziua de astăzi mă enervează. Sunt sora ei mai mică, n-ar trebui să aibe măcar un strop de încredere în mine?

       Gândul acesta mă durea mai mult decât ar trebui, așa că l-am azvârlit numaidecât într-un colț îndepărtat din mintea mea, sperând să nu își mai croiască drum spre centru mult prea repede.

       — Prefer să mă împrietenesc cu prăjiturile doamnei Myers, am zis eu sperând să închei acest subiect măcar pentru această seară.

       Era rândul Octaviannei să ofteze, trăgându-mă subtil de lângă masa cu bucate, prostindu-mă într-o plimbare până la marginea ringului de dans, unde nenumărate cupluri se învârteau chiar în acest moment pe valurile muzicale oferite de orchestră.

       — Vrei să dansezi cu mine? am întrebat-o eu, amintindu-mi cât de mult ne-am distrat când ea m-a învățat să valsez.

       — Nu fi prostuță, zâmbii ea, clătinând din cap. Am promis toate dansurile din această seară soțului meu!

       Păi, asta nu era șocant deloc. Soțul ei, însă, bine cunoscutul duce Sprayberry, era de negăsit, sau cel puțin nu intrase în raza mea vizuală în această seară, așa că am putut doar presupune că Octavianna mi-a aruncat prima scuză care i-a sărit pe limbă.

       — Dă-le o șansă, surioară! zise Vianna atunci, acoperindu-mi palma cu a sa. Privește în jur! Trebuie să existe cineva care îți atrage atenția!

       Mă îndoiam că vorbele ei aveau vreun strop de adevăr, dar am privit totuși prin jur, scurtând ringul de dans și oamenii care stăteau pe marginea lui cu privirea. Vianna crede că fiecare bărbat din această încăpere avea să cadă în genunchi în fața mea odată ce aveam să îi ofer puțină atenție. Lucru absurd. Cel mult aveau să îngenuncheze în fața mea odată ce aveau să afle de zestrea generoasă cu care tata m-a aruncat pe piața măritișului. Atunci mai înțelegeam.

       Nu puteam concepe un scenariu în care eu mă îndrăgosteam de cineva având în vedere acest fapt atât de clar. Chiar voiam să cred în dragoste deoarece o bună parte din viața mea am crezut că relația pe care mami și tati au avut-o până ce mama ne-a părăsit era iubire, pură și reală. Totul s-a schimbat însă după ce cele cinci soții ale tatălui meu au intrat la scurt timo cu bocancii plini de noroi în viața mea. Nu cred că a fost vreodată iubire între ei, deoarece aceasta nu există.

       Am încercat însă să îi fac pe plac surorii mele, și am zăbovit puțin cu privirea pe un grup de gentlemeni care râdeau împreună nu departe de ringul de dans. Tata era printre ei, iar vederea zâmbetului său de pe buze a ridicat puțin din tensiunea ce-mi chinuise umerii până acum. Ce m-a făcut să-mi mut privirea ca și trăsnită de fulger era persoana care se afla în dreapta lui și care tocmai a spus ceva ce l-a făcut să râdă. Era vorba despre prietenul lui cel mai bun care era cel mai probabil cel mai mare inamic al meu. Nu, exagerez. Cel mai mare inamic al meu era cel mai probabil crampele ce mă chinuiau în acea săptămână din lună care chinuia fiecare fată. Persky era cu siguranță pe locul doi.

       Continuându-mi micuța plimbare vizuală prin încăpere aproape că am scăpat un căscat la imaginea plictisitoare ce se derula sub ochii mei. Era așa cum obișnuiam să îmi imaginez. Cel mai mare și plictisitor coșmar al meu. Roz-bonbon cu fundință.Cadoul perfect de Crăciun.
Doamne, dacă Tu într-adevăr exiști, te rog, salvează-mă!

       — Nici măcar nu încerci! oftă Vianna de lângă mine. Uite, îmi făcu semn cu bărbia spre un loc anume, ce zici de el?

       I-am urmat încet privirea și m-am încruntat când în sfârșit soțul ei mi-a intrat în raza vizuală. Avea aproape aceași vârstă ca și tata, dar sinceră să fiu arăta mult mai bătrân ca și el. De asemenea conversa cu cineva, lângă a doua masă pregătită pentru astăzi din încăpere.

       — William? am sughițat eu, profitând de ocazie pentru a o chinui pe sora mea, abținându-mi cu greu zâmbetul. Nu știam că ești dispusă să-l împarți, dragă soră.

       — Nu el, prostuțo, zise ea, biciuindu-mă cu privirea înainte de a arăta din nou cu privirea în aceeași direcție. El!

       Oftând, iritată de la atât de mult privit în grădina altor persoane inutil, mi-am întors, pentru ultima dată speram eu, capul în direcția lui William, doar pentru a mă opri înainte de a ajunge, atenția fiindu-mi captată de altceva. Altcineva.

       Nu-l cunoșteam, evident. Era prima dată când îl vedeam. Dar doar dintr-o singură privire mă intriga. Purta pe cap o pălărie ridicol de bufantă, cu tot felul de panglici, abțibilde sau chiar cărți de joc prinse la nimereală pe ea. Constumul său negru, în schimb era o oglindă puțin mai schimbată a celorlalți bărbați din această încăpere.

       M-am trezit holbându-mă la el, fiind conștientă că arătam atât de dubios, dar într-un mod ciudat nu mi-am putut muta privirea. Poate că m-am regăsit în imaginea lui de lup singuratic, deoarece sora mea m-a găsit în aceeași ipostază cu câteva clipe în urmă, lipit de masa cu bunătăți pregătită de doamna Myers. Cred că despre asta era vorba.

       Majoritatea persoanelor prezenta și-au găsit o persoană de care să se agețe, dacă nu chiar câte un grupuleț. Fetele tinere, de măritat, erau încolțite din toate locurile posibile de către lorzi ademeniți de mamele fetelor pentru a le curta fetele. Eu eram singură tot timpul. Nu e de parcă tânjeam după compania cuiva, deoarece nu o făceam. Aveam nevoie doar de familia mea, fiindcă erau singurele ființe de pe pământ în care aveam încredere, dar câteodată nu pot să nu privesc spre fetele care se adună în grupuri pentru a râde și chicotii. Excludeam bârfa care cel mai probabil le făcea să chicotească, pentru că uram bârfa.

       Practic m-am forțat să îmi mut privirea, clătinând din cap pentru a alunga toate acest gânduri. Melancolia nu mă ajuta cu nimic, mai ales în împrejurimi ca acestea.

       — Știi, Lian mi-a spus că nu se simte prea bine, am zis dintr-o dată plină de speranță, aș putea să..

       — Nici să nu te gândești, îmi tăie ea craca de sub picioare fără ca măcar să își întoarcă privirea spre mine. Stai aici, zise mai apoi. Vreau să îți fac cunoștiință cu cineva!

       Nu a așteptat să îi răspund, făcându-se nevăzută prin mulțime cât ai clipi. Cu greu mi-am controlat corpul, oprindu-l din a se încorda în clipa-n care stânjeneala m-a lovit, adusă de momentele de singurătate în care Vianna m-a lăsat. Nu mă deranja să fiu singură. Ce mă deranja pe mine era locul în care m-a lăsat singură. Fiind pe marginea ringului de dans, eram practic descoperită. Oricine mă putea vedea, nu eram ascunsă printre ceilalți nobili invitați de către tata.

       Brusc, un fior mi-a chinuit corpul, trecând în galop pe șirea spinării mele, făcându-mă să icnesc. Aveam banala impresie că eram privită de cineva. Era stupid. Normal că eram privită, doar nu dansasem decât trei valsuri în seara asta, și alea doar cu bărbații din familia mea și cum am spus cu puțin timp în urmă, eram în mijlocul acțiunii, dar cel care îmi cerceta acum corpul o făcea destul de intens încât să îmi atragă atenția.

       Înghițind în sec, mi-am plimbat privirea prin sală, printre siluetele care se învârteau elegant pe ringul de dans, reușind performanța de a evita privrea surorii mele mai mari, și slavă zeilor, am scăpat și de cea a lui Persky cu care ea discuta, dar nu am găsit persoana care mă privea.

       Am tresărit totuși în momentul în care ochii mei au găsit persoana care îi strigaseră atât de mult timp. Ciudat era că ochii erau primul lucru care m-au atras la acea persoană. De obicei ai crede că privirea se ațintește prima dată spre haine sau spre restul chipului..dar ochii? Rare ori privesc prima dată ochii. Iar acum că am făcut-o, aproape m-am clătinat de pe un picior pe altul, simțindu-mi genunchii ca și de jeleu.

       Două culori atât de diferite față de ochii mei simpli și spălaciți într-un maro deschis pe care-l împart cu aproape toți membrii familiei mele rămași în viață. Un ochi cu iris albastru, iar altul de un verde care trăda niște pete de galben în unele colțișoare. Clipind buimaca, am realizat că mă holbam, din nou. Altfel nu aș fi remarcat atâtea din doar o privire. Dar Domnul să mă aibe în paza lui cerească, erau cei mai frumoși ochi pe care îi văzusem vreodată. Pe semne nu-l deranja, privindu-mă la fel de curios ca și cum o făceam eu.

       Era bărbatul care mi-a atras atenția cu câteva clipe în urmă, tabloul singuratic în care se afla făcându-mă să simpatizez cu el puțin. Să-l găsesc privindu-mă și el la fel de intens precum am făcut-o și eu m-a luat prin surprindere, și am făcut un pas în spate, fără să rup contactul vizual care ne-a legat unul de altul ca și-n lanțuri.

       Ne-am aventurat inconștient într-un concurs al holbatului pe care nici unul din nou nu era destul de drăguț să-l piardă, dar în același timp mi se părea că era vorba de mai mult, deoarece dacă ar fii vorba doar de un joc prostesc care trezea latura încăpățânată din înăuntrul nostru nu cred că această arsură necunoscută mi-ar chinui stomacul sau un curent electric format misterios în jurul nostru mi-ar tortura astfel nările atunci când m-am forțat să trag aer adânc în piept.
Wow. Și wow, din nou.

       Nu știam dacă ar trebui să mă panichez, să mă întorc pe călcâi și să o iau la sănătoasa în căutarea Octaviannei, deoarece această întâmplare nu putea decât să mă îngrozească așa cum nu am mai fost vreodată, sau să stau și să continuu această luptă apăsătoare până în momentul în care voi fi singura care rămâne în picioare. Evident, nu-mi plăcea să pierd.

       Cine e tipul acesta?

       Eram intrigată, deoarece mă făcea să simt lucruri pe care nu le-am simțit vreodată doar dintr-o singură privire stupidă schimbată cu ceilalți bărbați. Pur și simplu când purtam o conversație cu ei cumva, într-un mod dubios și scârbos, privirea le cădea pe decolteul meu, care apropo: nu le oferă vreo priveliște prea interesantă, m-am asigurat eu de asta. Cel care mă privea acum îmi ataca ochii, iar asta era de două ori mai periculos decât cealaltă categorie menționată anterior. Ochii mereu au câte o poveste de spus, iar cât timp nimeni nu le oferă atenție, aceasta va rămâne secretă, așa cum aș prefera eu să fie!

       — Zemora!

       Octavianna s-a metamorfozat nicăieri în stânga mea, aproape făcându-mă să sar din proprii pantofi, speriată. Avea un zâmbet entuziasmat pe chip ce nu puteam decât să-mi spună că nu urma să am parte de o seară liniștită așa cum am sperat, iar în urma ei un corp solid, de două ori mai mare ca și ea a urmat-o, oprindu-se cu un pas în spatele ei când aceasta mi-a spus:

       — Îți amintești de domnul Vaughn? spuse ea, toată un zâmbet.

       Victor Vaughn era un om de afaceri american care cumva a reușit să se ridice singur, pe propriile picioare, până în înalta societate londoneză, iar acum era invitat la fiecare bal posibil și imposibil. Era al șaptelea pretendent cu care Octavianna încerca să îmi facă lipeala în această seară, iar acum că unchiul și fratele meu nu erau aici să-l spovedească pe băiat cum nu a mai fost vreodată, poate chiar avea șanse de succes.

       Aurelian cunoștea majoritatea bărbațiilor din această sală din urma faptului că frecventau același club sportiv din oraș, iar el susținea că îi cunoștea pe absolut toți ca și „buzunarul său drept", fapt ciudat, dar nu aveam de gând să mă contazic cu el în vreun fel având în vedere că mă ținea departe de conversații și valsuri nedorite. Eram norocoasă, dacă era să fiu sinceră, deoarece nu orice fată are norocul de a avea asemenea protectori în spatele ei așa cum aveam eu. Lian i-a disecat și dezbrăcat de secrete pe nenorociții care aveau gânduri impure cu mine. Prezența lui aici de până acum a fost într-adevăr un dar ceresc trimis pentru mine.

       Lăsându-mi ușor bărbia în jos când am făcut o scurtă plecăciune în fața lui, mi-am ridicat ușor mâna pentru o scurtă strângere, bărbatul cu păr blond înțelegând total greșit acest gest, fiindcă în loc să-mi strângă mâna înapoi, a plasat un mic sărut pe suprafața ascunsă de mănușiile mele albe.

       Lian m-a avertizat să stau departe de el, când am propus să dansez cu cineva pentru a-i face pe plac Viannei și el mi-a atras atenția. Mi-a spus că avea datorii gigantice la club după ce aproape că își pariase și propria casă la jocurile de noroc și era în căutare de nevastă doar pentru zestrea care i-ar putea salva viața.

       — Te-ar plictisi groaznic și ți-ar face viața un calvar, zise el. Ai încredere în mine!

       Și aveam. Dar acum că am fost târâtă într-o conversație cu el nu puteam să plec pur și simplu.

       — Desigur, am spus eu în schimb, schițând un mic zâmbet către el. Fratele meu mi-a spus atât de multe lucruri impresionante despre dumneavoastră, domnule Vaughn!

       Probabil a interferat mica amenințare ascunsă în tonul meu blând, deoarece pentru o micuță clipă fantomatică, panica i-a atacat chipul, făcându-l să-și piardă din culoarea plină de viață. A reușit să treaca repede peste moment totuși, și cu un mic râs gâtuit a întrebat:

       — Într-adevăr?

       În regulă, aveam conversația asta sub control!

       — Da, am zis amuzată. Ideile tale legate de cum am putea transforma Londra într-un loc mult mai primitor sunt chiar foarte bine construite!

       M-am agățat de brațul lui înainte ca Octavianna să poată spune ceva legat de subiectul pe care am decis să-l abordez și am mulțumit cerurilor că nu am fost nevoită să-l forțez să se miște din loc pentru că s-a mișcat el singur pornind deodată cu mine într-o micuță plimbare în jurul sălii.

       Cu toate că îmi displăcea, știam cum să vorbesc cu bărbații pe care marea societate londoneză îi oferă. Era ușor, tot ce trebuia să fac era să complimentez absolut tot ce au făcut vreodată în viața asta. Conversația se va învârtii mereu doar în jurul lor, dar nu mă deranja. Cu cât știau mai puțin despre mine, cu atât mai bine. Oricum îmi cunoșteau familia ca și pâinea caldă. Numele „Bloom" a fost mereu puternic și respectat.

       — Chiar îmi place mult idea unei cafenele, am spus când conversația a ajuns într-un final în punctul dorit de mine.

       — Încă nu este foarte bine fondată, dar este un plan de viitor!

       — Păi, ai tot suportul meu, chiar dacă nu pot face prea multe, oftez eu. Îți invidiez visele, domnule. Oricine poate să viseze ceva, dar puțini reușesc să le și îndeplinească.

       Invidia era un cuvânt mult prea blând pentru a descrie ce simțeam eu de fapt.

       — Care este visul tău, domnișoară Bloom? mă întrebă el atunci.

       — Visul meu? Este..

       Mult prea mare și îndrăzneț pentru a fi spus cu voce tare fără a face pe cineva să creadă că sunt nebună sau mult prea desfrânată. Cel puțin asta a fost reacția fostei soții a tatei când i-am spus.

       — Presupun fericirea, am zis într-un final.

       Nu era o minciună. Toată lumea visa să fie fericit până la urmă, nu?

       — Să ajung la bătrânețe să am sufletul împăcat cu tot ce am făcut și urmează să fac în viața asta, i-am spus.

       — Este o dorință foarte matură, domnișoară Bloom.

       — Știu, am clătinat eu din cap. Cred că te-am plictisit deja cu ea, nu-i așa?

       Pe mine una sigur m-am plictisit.

       O întrebare se afla însă pe colțul limbii mele și se zbătea să prindă glas, ieșind din gura mea. Ezitam să o pun, dar chiar voiam să o fac. Mă neliniștea totuși, deoarece nu am mai spus-o cu voce tare până atunci. Era un gând care îmi chinuia gândurile de câteva zile.

       — Te-ai gândit vreodată să construiești un club doar pentru femei?

       Bărbații aveau tot felul de cubluri construite prin oraș în care își puteau sparge banii și petrece timpul fără griji. Femeile aveau voie în el, desigur. Octavianna mi-a povestit că odată ce a devenit doamna Sprayberry lăsând numele ei de fată deoparte, a fost introdusă în weekend-urile pe care doamnele căsătorite le petreceau jucând cărții. Problema era că se afla în clubul bărbațiilor, semn că erau sub supravegherea lor. De ce nu puteam avea și noi, doamnele și domnișoarele, căsătorite sau nu, fiice de bărbați cu renume sau nu, un loc al nostru?

       — Dar femeile au un loc al lor, zâmbii el, clătinând din cap. Au nevoie de mai mult decât li se oferă?

       Măgar.

       — Spuneam doar, mi-am privit eu rochia. Ar fi drăguț să avem ceva doar al nostru. Să nu stăm mereu pe capul vostru!

       — Este o idee simpatică, într-adevăr, replică el, ca și cum ar vrea să închidă acest subiect cu ea.

       „O să rămână doar atât, o idee simpatică" sunt cuvintele nespuse, dar care se simțeau în aer puternic.

       Persoana care într-o zi va deschide un asemenea loc strict și pentru femei va deveni instant persoana mea preferată, fără dar și poate. O fată poate să viseze, chiar dacă visele ei vor rămâne pentru totdeauna doar vise.

       Victor păru că voia să îmi spună ceva, dar fu întrerupt înainte ca vreun cuvânt să prindă glas din gura sa de o voce cunoscută. Mult prea cunoscută. Al naibii de cunoscută.

       — Vaughn, zise Oliver Persky, aflându-se în spatele meu când se întinse ușor pentru a da mâna cu Victor. Nu te-am văzut de mult! Aș putea să ți-o răpesc pe domnișoara Bloom pentru o secundă?

       Oh, nu! La naiba.

       — Sigur, Persky, răspunse Vaughn, părând chiar dezamăgit pentru o secundă. E doar a ta, adăugă înainte a-și înclina ușor capul către mine, dispărând o clipă mai târziu în mulțime.

       Tocmai ce am pășit pragul celui mai înfricoșător coșmar al meu. Mereu începea așa. Am căutat-o disperată cu privirea pe sora mea, dar când în sfârșit am zărit-o, zâmbetul ei și aprobarea din cap pe care mi le-a aruncat mi-a spus clar că nu avea să mă salveze în vreun fel, iar cum tata era de negăsit, m-am trezit captivă într-o conversație cu omul de care încercam să mă feresc ca și de râie.

       — Arăți uimitor, Zemora! Nu pot să cred că ești în sfârșit o domnișoară pe care lumea o poate curta!

       „Nu pot să cred că în sfârșit pot să te curtez de față cu toată lumea fără să atrag toate scandalurile de pe pământ în cârca mea"

       — Apreciez frumoasele dumneavoastră cuvinte, lordul meu! a fost tot ce am putut spune, încercând să-mi îndrept spatele încordat.

       „Sunt o domnișoară care poate fi curtată de orice bărbat, dar asta nu schimbă faptul că dumneata mă cunoști de pe vremea când eram în scutece. Am crescut practic sub ochii tăi!"
Îmi urăsc viața atât de mult în momentele astea.

       — Poți să-mi spui Oliver, zise el cu un zâmbet care mi-a întors pentru o secundă stomacul pe dos.
Nu.

       — Nu-mi permit, domnule! Vă respect mult prea mult, m-am forțat în adevăratul sens al cuvântului să-mi mențin tonul normal și să-mi atașez un zâmbet slab pe buze.

       — Insist.

       Nu insista.

       — În regulă, am fost tot ce am putut răspunde pe un ton care să nu-mi trădeze vârtejul de emoții din interior.

       — Mereu mi-ai fost foarte dragă, Zemora! aruncă atunci bomba care mi-a făcut întreg organismul să se oprească, fiindcă îmi puteam simții propriul chip pălind sub privirea sa. Nu-i spune Octaviannei, dar ești preferata mea! râse el.

       Am râs și eu, dar nu din motivul crezut de el. Eram pe marginea unei punți, gata să cad într-un atac de panică gigantic din care nici măcar propria mea mamă ridicată din morți nu avea cum să mă salveze. Ce am făcut să merit asta?!

       — Hei, scuze că te-am făcut să aștepți, o voce care-mi era vag cunoscută mă făcu să tresar, auzindu-se din ce în ce mai clar cu cât persoana din spatele meu se apropia de mine. Am fost prins într-o conversație cu unchiul tău și am pierdut noțiunea timpului!

       Ce?

       O mână greoaie mi-a căzut pe umăr, aproape făcându-mă să tresar pentru a doua oară, iar când mi-am ridicat capul spre persoana cunoscută, panica mi-a fost înlocuită numaidecât de către uimire. Șoc.

       Vocea aparținea persoanei cu care unchiul meu vorbise acum câteva ore pe hol, înainte ca eu să-l întrerup, iar chipul persoanei aparținea bărbatului cu care am purtat un duel al holbatului cu puțin timp în urmă. Persoanei căruia unchiul i-a interzis să se aproapie de mine, dintr-un oarecare motiv. Nimic nu mă putea pregăti însă pentru ce urma să se întâmple acum că el mi-a sărit în ajutor. Tipul și-a mutat atenția către Oliver Persky după ce mi-a aruncat un scurt zâmbet fermecător, menit cel mai probabil să mă calmeze, dar m-a agitat mult mai tare.

       Doamne, bărbatul acesta era frumos!

       — Oh, salut, omule! își întinse el brațul pe lângă mine pentru a-i strânge rapid mâna lui Persky. Ce faci?

       Uh..?

       — Apreciez faptul că i-ai ținut companie logodnicei mele cât timp am fost reținut! spuse el fără pic de reținere. Dar dacă o scuzi, mi-a promis cel puțin un vals în această seară!

       Oh.

       Logo-ce?

       Eram oficial paralelă cu tot ce se întâmpla, înghițind în sec în clipa-n care bărbatul nescunoscut mi-a oferit brațul său, așteptând ca eu să-mi înfășor mâna în sfrânsoarea lui. Până și Persky era mult prea uimit pentru a putea obiecta în vreun fel. Privindu-i însă acum chipul prelexat, începeam să mă simt mai bine.

       Am acceptat ezitând brațul, aventurându-mă într-o privire curioasă aruncată spre ochii lui, lăsându-l să mă conducă ușor spre ringul de dans. Ce m-a apucat oare? N-ar trebui să mă lăs atât de ușor având în vedere că un necunoscut tocmai ce m-a luat de sub nasul unei persoane care mă cunoaște de mică. Probabil ar trebui să-i fiu recunoscătoare, totuși, deoarece era vorba despre Oliver Persky aici, dar nici el nu era mai bun, având în vedere că tocmai ce s-a dat drept logodnicul meu, „titlu" imposibil care n-ar trebui să existe vreodată. Nu voiam să mă căsătoresc.

       M-a tras în brațele sale, punându-mi o mână pe talie, iar cu cealaltă mi-a strâns mâna. O furnicătură a zburat prin corpul meu, începând din locul unde mâna lui mi-a întâlnit talia. Amețită, mi-am odihnit mâna liberă pe umărul lui tare.

       — Cine ești? am bâlbâit eu, când ochii mei căprui s-au oglindit în ai săi.
Păreau desconcertant de familiari și nu știam de unde.

       — Eu? Sunt cineva. Nu sunt nimeni și sunt toată lumea, buzele lui pline s-au răsucit într-un zâmbet în timp ce mă legăna împreună cu el. Cine ești tu?

       — Nu mă lua cu replici misterioase ale unui personaj de novele siropoase! am izbucnit eu revoltată. Ai zis că ești logodnicul meu! Ai mințit!

       — Și ți-am salvat fundulețul dansator dintr-o situație evident jenată, își trânti el replica, scandalizându-mă de două ori mai mult decât eram deja. Un „mulțumesc" ar fi drăguț. Ți-am putut auzii strigătele de ajutor din cealaltă parte a sălii!

       — Nu aveam nevoie de ajutorul tău, i-am replicat înapoi după ce am căzut din nou în brațele sale în urma unei piruete.

       „De ce te-ai holbai la mine mai devreme?" era întrebarea care îmi răsări dintr-o dată pe buze, dar parcă nu voia să iasă.

       — Totuși, ți-am salvat fundul dansator dintr-o vizibilă cădere mintală, arțăgoaso!

       Eu? Arțăgoasă?

       — Ești incredibil de nepoliticos! m-am trezit eu replicând, aproape oftând șocată.

       — Știu, zise el, un mic zâmbet jucând pe buzele lui. Este cea mai bună calitate a mea!

       Melodia ritmată ce ne ascundea schimbul de replici departe de urechile celorlalți se aproapia de sfârșit, iar eu încă încercam să-mi revin din șocul adus de gestul acestui individ răutăcios. Un milion de gânduri îmi treceau prin cap. De ce a făcut asta? Cum am să explic asta celor din jur? Ce mă fac acum?

       — Vreau să știu numele tău, chiar acum! i-am ordonat eu când dansul ne-a adus din nou unul lângă altul, privindu-l direct în ochii lui îmbătători.

       — Nu cred că te cunosc destul de bine încât să îți dezvălui asta, Zmeurici! clătină el din cap, păstrând acel zâmbet tâmp pe buze.

       — Dar teoretic ești logodnicul meu! am ripostat, devenind dintr-o dată de două ori mai intrigată de el. Și nu îmi mai spune așa!

       — Cred că ne mișcăm foarte repede, oftă el, dramatic. Eu spun că ar trebui să fim doar prieteni!

       Mi-am deschis gura pentru a-i spune ceva, dar niciun cuvânt nu a reușit să iasă. Cred că era pentru prima dată când mi se întâmpla asta, dar am rămas fără replică, iar conștientizarea acetui fapt m-a lăsat uimită pentru a mia oară în acea seară. Sinceră să fiu, nici măcar nu mai știu despre ce naiba conversam.

       Cum am ajuns de fapt în punctul acesta?

       — Mie-mi plac tare mult cireșele, zise el din nou zâmbitor. Ție nu?

       Ce?

       — Ce? am reușit eu să îndrug într-un final, clătinând din cap confuză.
Omul ăsta încearcă să se joace cu mintea mea, manipulând situația în favoarea lui. Și reușește.

       — Despre ce vorbeam? întrebă el, prefăcându-se dintr-o dată confuz.
Mi-am țuguit buzele nemulțumită. Nu știam de ce eram supărată mai exact. Din cauza faptului că tocmai ce am fost manipulată, sau fiindcă mi-a plăcut?

       — Ai un noroc al naibii de mare deoarece nici eu nu-mi amintesc!

       Zâmbetul său adorabil se mării mulțumit când acesta spuse, ignorând pașii de dans pentru a se apropia de mine, făcându-mi inima să scape câteva bătăi solicitante:

       — Bun, deoarece conversațiile sunt supraevaluate, dar pot spune că aceasta mi-a plăcut, domnișoară Bloom!

       Dansul luă sfârșit înainte ca eu să-mi dau seama, iar cuvintele lui anunțau o viitoare despărțire, așa că, încă aflați în mijlocul ringului de dans am putut doar să întreb pentru o ultima dată:

       — Cine ești tu?

       Bărbatul necunoscut își întredeschise buzele, părând a fi gata să-mi răspundă odată pentru totdeauna acestei întrebări sâcâitoare.

       — Zemora!

       Strigătul brusc al Octaviannei îl întrerupse pe tipul misterios, făcându-mă să mă întorc pe jumătate către ea, ochind-o apropiindu-se îngrijorată de mine. O clipă mai târziu am realizat că am făcut o greșeală prin această mișcare, deoarece el a profitat de moment pentru a pleca. Umerii mi-au căzut ploștiți când am devenit conștientă de dispariția lui, putând doar să privesc neputincioasă prin jur în speranța de a-i vedea pălăria bufantă care l-ar putea trăda prin mulțime.

       — Te simți bine, surioară? își așeză Octavianna mâinile pe brațele mele înmănușate. Ai pățit ceva?

       Clătinând din cap, mi-am continuat căutarea prin sală, cât timp i-am simțit ochii surorii mele explorându-mi corpul cel mai probabil de asemenea în căutarea vreunei răni, deși era absurd. Nu aveam cum să fiu rănită într-o sală plină cu oameni pe care îi cam cunoșteam. Cel puțin nu fizic.

       — Cine era tipul acela? întrebă aceasta privind la rândul ei în jur, alăturându-se în căutarea în care eu am pornit.

       Bună întrebare. Cine era tipul acela?