LONDRA 1818

ZEMORA 🦋

       Există întotdeauna două laturi ale fiecărei povești.

       Ar asculta lumea partea mea de poveste dacă aș recunoaște faptul că aș prefera să îmi înfing furculițe în ochi, decât să îi zâmbesc politicos unui bătrân care îmi făcea curte încă de pe vremea în care eram în scutece.   

       Probabil.

       Iar păsa cuiva?
      
       Nu.

        Mă purtam ca și un copil aceste clipe?

        Da. Eram supărată. Nu cred că am fost atât de supărată din clipa-n care fratele meu mai mare, Lian, mi-a rupt păpușa preferată, croșetată din cânepă de către bunica, exact în ziua-n care am împlinit doisprezece ani.

        ,,Tirul cu arcul este un sport pentru bărbați".

       Rochiile au fost inițial făcute pentru a fi purtate de către bărbați la fel ca și pantofii cu toc, dar sora mea mai mare, Octavianna, nu era pregătită pentru conversația asta.

       Gelozia și frustrarea mă rodeau pe interior cât timp priveam cu pumnul în falcă bărbații nobili ai societății londoneze pregătindu-se să își lanseze săgețile.

        Ce rost au toate aceste jocuri distractive menite să marcheze ziua mea de naștere dacă eu înaintea tuturor nu aveam voie să mă distrez participând la ele?

       Tata a numit ziua asta ,,o sărbătoare" mare în această dimineață. Probabil majoritatea invitaților erau de acord cu el. Odată în viață mezina familiei Bloom împlinea vârsta măritișului.
Cu toate astea, sora mea mai mare se comporta de parcă era ziua sa de naștere.

       Nu era de parcă nu m-am strecurat până acum la balurile pe care familia mea le ținea în fiecare sezon, doar pentru a fura un dans tatălui meu, sau chiar unchiului meu, Henry, depindea pe cine nimeream, să fiu sinceră. Nimeni, în afară de mama mea vitregă nu a avut ceva împotrivă cu asta. Dar totuși, Octavianna se purta de parcă balul din seara asta urma să fie primul bal la care am participat vreodată. Ca și cum nu am văzut o sală de bal până atunci. Era absurd.

        Mi-am înghițit la loc al doisprezecelea suspin, salvându-mi chipul de la șiroaie de stropi de transpirație, făcându-mi vânt cu un evantai.

       Gândul că, probabil pe la finalul acestei săptămâni urmează să fiu cel mai probabil logodică parcă apăsa un buton în interiorul meu, făcându-mă să transpir de două ori mai mult.

       Căsătoria. Practic ăsta era singurul lucru prin care noi femeile ne puteam onora în vreun fel familia. Mama mea vitregă mi-a spus că ăsta era singurul lucru pentru care eram născute în principal. Diferențele între bărbați și femei sunt atât de gigantice, încât dacă superi pe cineva cu asta, o zi întreagă nu i-ar ajunge să îți scoată ochii cu ele. Am învățat asta pe pielea mea.
Foarte inconvenient, dacă mă întrebai pe mine.

       Un bărbat putea moștenii de la tatăl său titlul și averea, deodată cu un loc bine încălzit încă din ziua în care s-a născut, în societate. Și femeile aveau un loc în societate, desigur, dar noi îl putem pierde foarte ușor. Cum? Păi, e doar o bârfă pe care încă regret că am auzit-o, dar Jasmine Shepherd, fiica unui vechii prieten de al tatei a dispărut submit din societate și nimeni nu ia mai rostit numele după ce se căsătorise cu un fiu de fermier. Nimeni nu a îndrăznit să mai întrebe de ea din anumite motive.

       Un bărbat se năștea cu steaua în frunte, în timp ce femeia de la un anumit punct trebuia să o câstige. Să lupte pentru a o păstra.

       Există o regulă pe care toate fetele de vârsta mea trebuie să o urmeze. De fapt, mint. Nu e doar una. Nu ar ajunge o singură carte foarte mare și foarte groasă să cuprindă toate aceste reguli. Reguli scrise și construite de bărbați. În orice caz, toate fiicele de lorzi, conți sau chiar marchizi, dacă nu chiar duci sunt crescute și educate pentru a deveni într-o bună zi soții respectabile pentru viitorul lor soț. Încă din prima noastră zi de viață, mamele își fac planuri și bifează în calendar ziua în care fiica lor urma să îmbrățiseze vârsta acceptabilă pentru a putea pășii pe ușiile societății.

       Iar dacă ești norocoasă, așa cum sora mea mai mare obișnuia să îmi spună, căsătoria îți era aranjată de către părinți înainte ca tu să poți să-ți dai consințământul, sau să știi ce e ăla ,,consințământ", în așa fel încât toată nebunia în care ești curtată de nenumărați bărbați e tăiată de pe listă înainte ca măcar să i se poată oferii o șansă de atac.

       Bine, asta depindea și de situație, deoarece fiecare, fie bărbat sau femeie, aveam propria carte de scris pagină cu pagină de-a lungul vieții.
Sora mea mai mare se căsătorise deja. Fusese o căsătorie aranjată, cum majoritatea căsătoriilor între nobili sunt, de fapt. Sora mea putea să mintă cât vrea ea legat de asta, dar o cunosc destul de bine încât să îmi dau seama că nu era fericită deloc alături de soțul ei. Soțul ei care este cu cincisprezece ani mai mare decât ea și care aparent, s-a asigurat să soția lui avea să stea cât mai departe de familia ei. Casa în care sora mea locuia era exact în cealaltă parte a Londrei, așa că ne vedeam foarte rar. Dar totuși, Octavianna Sprayberry— altădată Bloom— afișa mereu un zâmbet larg și se lăuda cu viața perfectă pe care o arunca în fața tuturor, spunând că și-a dorit asta din totdeauna.

       Eu una nu înțelegeam toată șarada asta cu dragostea, și n-am să o fac vreodată. În primul rând, nu cred că există așa ceva. Altfel tatăl meu nu s-ar fii căsătorit cu alte patru femei după ce mama noastră ne-a urmat bunicii în neființă și și-a găsit un loc în cimitir, exact lângă părinții ei, James și Lilian Talbot. Așa că, nu voiam să mă căsătoresc.

       Nu era după mine totuși. Sunt două persoane față de care trebuia să ascult în permanență. Aș spune că sunt trei, dar fratelui meu mai mare, Aurelian, nu i-ar putea păsa mai puțin dacă aveam sau nu să mă căsătoresc vreodată. Îi păsa de mine, dar nu atât de mult încât să ajungă să mă controleze sau să îmi pună la îndoială alegerile, așa cum sora mea mai mare a ajuns să o facă.

       Viața mea ar fi mult mai ușoară dacă și sora mea ar merge după aceiași premisă.

       Din punctul multora de vedere, cele două fiice ale lordului Bloom erau o priveliște demnă de privit. Jumatate din Londra știa cât de bine ne aseamănam noi doua. Personalitățile noastre erau ca apa și uleiul, dar aspectul fizic era aproape identic. Octavianna era mai înalta ca mine, și avea părul maro, lung și drept, ca și gata călcat cu călcătorul de haine. În schimb părul meu era cret și des, de-abia putând să îl țin în frâu. Oricât a încercat doica să îi bucleze puțin părul Octaviannei, încercările ei erau fără rost. Dacă buzele Octaviannei erau de un rozaliu superb, ale mele erau subțiri și albe ca laptele. Iar ochii..ochii noștri erau cel mai mare lucru care ne diferenția.

       Eu aveam ochi căprui, exact ca tata și fratele meu mai mare. Octavianna în        schimb, o moștenise întru totul pe mama, având niște ochii verzi ca de smarald. Câteodată erau zile în care nu ne găseam nici-o asemanare, vrând să le râd în față celor care spuneau că suntem identice. Octavianna și Aurelian erau două versiuni în miniatură ale părinților mei, iar eu, cea mai mică odraslă a familiei, eram o corcitură ieșită din combinarea amândurora.

       Dar cum am spus, personalitățiile noastre sunt diferite. Extrem de diferite.

       Faptul că Octavianna se căsătorise, iar acum stătea extrem de departe de conacul de la țară al tatei unde eu fusesem depozitată din momentul în care m-am născut, practic, nu a împiedicat-o pe sora mea să facă pe dracu-n paișpe pentru a reveni în casa părintească.

       — Mama nu e aici, ca să îți fie alături în aceste momente, îmi spuse ea când sării din trăsura ei fără să mai aștepte ajutor din partea unui valet, dar eu sunt aici. Am să mă ocup eu de tine, draga mea surioară mai mică.

       Și așa a făcut. Să mă ia naiba dacă am ținut numărătoarea dățiilor în care am trecut pragul croitoriei în ultimele două săptămâni pentru că Vianna nu era mulțumită de gusturile mele în materie de îmbrăcăminte. Încă mă cutremuram toată când îmi aminteam fiecare moment în care mâna croitoresei ,,aluneca" și mă înțepa cu acul acela nenorocit.

       Iar acum ia-tă-mă, cu câteva ore înainte de primul meu bal ca și femeie ,,gata de măritat" cum îmi spusese doamna Myers în această dimineață, așezată în scaunul meu de sărbătorită la „petrecerea" de ziua mea.

       Privind în jur, mi-am abținut un alt oftat când am zărit-o pe sora mea, alături de soțul ei William, care purta o conversație animată cu tatăl nostru. Își întorcea capul spre mine la fiecare zece minute pentru a mă îndemna din priviri să comunic și eu cu vreun lord sau măcar cu vreo fiică de nobil.
Din păcate niciodată nu m-am înțeles cu celelalte fete de măritat de vârsta mea. Nici nu am ieșit mult din casă pentru a ajunge să mă împrietenesc cu ele în vreun fel, dar și când am avut șansa de a încerca vreo prietenie pur și simplu nu am putut găsi vreun interes comun cu ele. Eram și puțintel mai băiețoasă după ce singurele persoane care mi-au ținut companie ca și copil erau Henry și Lian.

       Să fiu sinceră, nici nu voiam să comunic cu vreun nobil în momentul de față. Numiți-mă introvertită, dar nu am energia necesară în acest moment pentru a suporta o altă converație despre vremea de afară.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, o voce răsună undeva din spatele meu, în același timp când lordul Mitch și lordul Angel au început o ceartă din pricina faptului că habar nu aveau a cui săgeată a nimerit prima ținta.

       — Cum ți se pare vremea în această zi minunată, domnișoară Bloom?

       Fratele meu mai mare, Lian ocupă loc pe scaunul tatei, de parcă nu l-ar interesa că surioara sa mai mică perfecționistă nu avea să îl tragă de urechi pentru că nu i-a respectat aranjamentele.

       — Tu nu trebuia să îți găsești vreo soție, domnule Bloom? am contraatacat numaidecât.

       Acesta se prefăcu neinteresat cât se întinse după un biscuite.

       — Nu mi se pare că plouă cu fete de măritat din cer, spuse acesta, înainte de a-și îndesa biscuitele în gură.

       — Ar fi frumos dacă nici cu lorzi foarte disperați și foarte singuri, am oftat, așezând evantaiul pe masă pentru a mă întinde spre paharul meu cu apă.

       Lian se încruntă:

       — Deja au început să te curteze?
Plescăind din buze, am făcut un mic semn cu capul spre bunul prieten al tatălui nostru, lordul Oliver Persky care își petrecuse întreaga dimineață privind în direcția mea. Holbându-se la mine, îndrăznesc să spun.

       — Omul acela nu se dă niciodată bătut, clătin din cap, ca mai apoi să beau din cana mea cu apă.

       — Deci acesta este primul tău pretendent? ridică acesta din sprâncene, având în plan să mă chinuiască puțin. Mult noroc cu tipul acesta, surioară!

       Ultimul lucru pe care doream să îl fac acum era să mă îngrijorez în privința idiotului de Perky, după ce mi-am petrecut întreaga dimineață bălind după prăjiturile făcute de doamna Myers special pentru această ocazie doar ca să-mi fie interzise sub pretextul că bărbații nu sunt atrași de fetele mâncăcioase.

       Mie una, personal nu-mi păsa de opinia „pretendențiilor", dar de fiecare dată când voiam să apuc și eu o prăjitură pentru a o ascunde în gura mea, mă simțeam privită de nenumărate perechi de ochi și sfârșeam renunțând la tot planul meu de a-mi umple stomacul cu dulciuri.

       Acum, văzându-mi fratele mâncând cu atâta ușurință din acel biscuit nenorocit mi-a trezit nebuna dorință de a-l lovi în cap cu ceva mare și greu. Mă simțeam ca și un copil de doisprezece ani din nou, vrând să alerg la mama pentru a mă plânge. Nu era corect! Eu nu am voie să mănânc, dar el poate?

       Observându-mi chipul chinuit, Lian ridică din sprâncene spre mine:

       — Te simți bine, Mora?
Realizând că nu avea rost să mă ascund față de propriul meu frate, am oftat, foindu-mă pe scaunul meu pentru a găsi o poziție mai confortabilă înainte de a spune:

       — E în regulă, am aprobat din cap. Îmi este doar foarte foame.

       Mă simt de parcă stomacul meu a pornit o revoltă și a început să mănânce din interiorul corpului. Acesta și-a înclinat capul într-o parte înțelegător.

       — Nu ai mâncat nimic întreaga dimineață? De ce?

       — Octavianna mi-a spus că s-ar putea să nu intru în rochia mea de bal dacă mănânc ceva acum, am spus, fiindu-mi rușine să-l privesc în ochi după asemenea mărturisire.

       Îmi spuneam într-una că nu-mi păsa, dar atunci de ce nu demonstram asta? Îmi era oare atât de frică de Octavianna și de opinia celor din jur?

       Nu s-a mai întâmplat până acum.

       — Nu o văd prin jur, se încruntă el. Mănâncă liniștită cât vrei, surioară.

       Mi-am ridicat ochii spre el, plină de speranță:

       — Serios?

       — Desigur. Dă-o naibi pe Octavianna, spuse el. Mă cert eu cu ea pentru tine, numai să apară prin jur!

       Cu toate că m-am încruntat dezaprobator, deja luasem un biscuit geamăn cu cel al lui Lian în mână:

       — Nu vreau să cauzez certuri între voi.

       — Oricum ai să vezi una, pufni Lian, dacă are de gând să facă pe pețitoarea forțându-mă să dansez cu vreo domnișoară.

       Zâmbind amuzată, nu i-am răspuns în vreun fel, savurând biscuiții și prăjiturile doamnei Myers, în timp ascultam o întâmplare a fratelui meu de la facultate. Număram clipele până când Octavianna avea să observe modul lejer în care ne-am tolănit pe cele două scaune.

       I-a luat 25 de minute.