O lașă?

        Normal că eram o lașă. Eram foarte conștientă de asta. Toată lumea se credea neînfricată până în clipa-n care ajungeau puși față în față cu realitatea. Să îți fie frică nu era ceva de care ar trebui să îți fie rușine. Ba chiar mai mult, consideram că o persoană care recunoștea acest fapt dădea dovadă de multă onoare și chiar curaj. Nu era ușor să recunoști că îți e frică, dar frica era un sentiment valid.

        Încheind în această notă, da îmi era frică și da mă ascundeam de Octavianna în bucătăria conacului. Era ultimul loc în care ea ar pune piciorul. 

        Mă temeam de ea în general? Puțin. Mă temeam că avea să mă rănească din nou cu cuvintele ei? Nu. Mă temeam că eu urma să o rănesc pe ea cu toate lucrurile care au stat în aer, nerostite până acum, dar care și-au găsit drumul spre corzile mele vocale pentru a fi într-un final eliberate.

        Disprețuiam certurile și pot spune cu mâna pe inimă că sunt o persoană cât se poate de pacifistă, dar acum nu aveam de gând să mă mai ascund de propriile mele lupte, etalând steagul alb fără să îmi fac dreptate și întorcând obrazul sănătos doar pentru a fi și el la rândul său rănit din propria mea vină. Unele probleme nu puteau fi rezolvate în pace, mai ales când una din cele două persoane certărețe, dacă nu chiar ambele, trebuiau să fie scuturate puțin pentru a le aduce înapoi cu picioarele pe pământ.

        Așteptasem să o aduc pe Octavianna cu picioarele pe pământ de foarte mult timp. Obosisem să mă oblig să văd lucrurile și din perspectiva ei, să încerc să-i înțeleg motivele, când ea n-a dorit vreodată să îmi întoarcă favorul. Familie sau nu, o legătură atât de apropiată nu putea fi menținută dacă ambele persoane nu depuneau măcar puțin efort pentru a fi prezent în viața celuilalt. Asta am învățat în ultimul an. Am învățat-o pe calea cea grea, iar acum sufeream consecințele lecției eșuate care mi-a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă până când rămășițele ei s-au lipit de creierul meu și într-un final am înțeles.

        Nu era sănătos, dar mintea mea „bolnavă" nu mă ajuta deloc, iar deseori mă trezeam acaparată de gânduri negre din nou. De rușine și vină. Milioane de remușcări și regrete, imaginându-mi cum ar arăta viața mea în clipele astea dacă într-un moment anume aș fi acționat diferit. Aș fi gândit diferit. Am pierdut atât de mult timp îngrijorându-mă din cauza unor nimicuri încât a devenit un lucru obișnuit de care nu mă puteam dezlipi. Un obicei trist și meschin care mă trăgea înapoi într-un ocean fără fund din care nu puteam înota spre suprafață din nou. Era obositor.

        Îmi era dor de Luka. Atât de dor de Luka. Poate dacă nu mi-aș fi pierdut timpul fugind de adevăr și ascunzându-mă ca și o lașă, dându-mă supărată pe un subiect pe care nici în momentul acesta habar nu aveam cum să-l diger, acum eu și el am fi împreună. Măcar alături de el mă simțeam de parcă aparțineam de ceva. De un loc. Un om. De orice.

        Acasă — conacul Bloom și Londra în general — oricât de crud și rece ar suna, începea treptat să nu mai fie locul pe care eu l-am îndrăgit atât de mult timp. Era de parcă am avut până acum niște ochelari magici, invizibili, care au făcut tot acest loc să pară magic și incredibil, dar acum când ochelari au fost distruși de noile orizonturi ce s-au deschis sub ochii mei, castelul meu indestructibil se dezintegra cu pași rapizi sub picioarele mele. Ochi din care sentimentele au fost stoarse afară de mult timp mă priveau și puteam vedea în ei cuvintele nerostite pe care le gândeau, dar nu aveau curajul să mi le arunce în față.

        Nu aparțineam de locul ăsta. Nu o mai făceam și cred că mereu am fost cu un picior afară din tot dezastrul care se spărgea de corpul meu ca și niște valuri, așteptând ca întregul meu corp să fie tras în întregime de către curenți în larg, cât mai departe de sânul familie pentru a descoperi toate lucrurile în fața cărora închis ochii, refuzând să le privesc așa cum erau până acum. Nu eram dorită aici. Poate doamna Myers, tata și Lian erau fericiți de întoarcerea mea acasă și nu pierdeau timpul deloc arătându-mi toate astea, dar locul acesta nu era casa mea. Nu când am început deja să îmi construiesc propria casă într-un loc cu totul diferit, alături de oameni complet diferiți.

        Nici Regatul Wonderland nu era cu adevărat casa mea, dar „acasă" nu era un loc anume. Cel puțin pentru mine „acasă" nu mai era un loc acoperit de cărămizi și un pat în care să dorm. Acasă era o persoană, iar eu eram foarte departe de casă în aceste clipe, iar totul era absolut și doar din vina mea. Era de parcă puterile mele din Wonderland sau metamorfozat într-o calitate enervantă și stupidă de a mea care mă făcea să distrug fiecare lucru bun care mi se întâmpla așa cum și puterile mele distrugeau orice gram de magie cu care intrau în contact.

        Am distrus-o pe Octavianna. L-am abandonat pe Luka. L-am dezamăgit pe unchiul Henry. Am ignorat-o pe Nirvana când avea nevoie de mine. Am ucis un om. Aproape l-am ucis și pe Indigo și acum îl căutam pentru a-mi duce misiunea la capăt. Iar acum, într-un final aveam să îi dezamăgesc singurele persoane care încă mă iubeau cu toate gândurile acestea negre și cu faptul că voiam din nou să plec. Să îi las în urmă. Ei meritau mai mult de atât. Toată lumea merita să fie tratată mai bine decât eu îi tratam. Eram literalmente un dezastru. 

        Mă uram atât de mult în aceste clipe încât era patetic.

        — E foarte nostalgic să te văd aici singură, buburuza mea.

        Privind cum doamna Myers își ștergea mâinile umede, întrebându-mă când s-a spălat pe mâini mai exact, mi-am ridicat capul dintre brațele mele pe care mi-am spijinit înfrântă fruntea. Aproape am zâmbit pentru o fracțiune de secundă, realizând că a folosit vechiul meu alint. Când eram mică obișnuiam să fiu micuța ei buburuză, iar Vianna era floarea ei grațioasă, cât timp Lian mereu a fost cavalerul ei îndrăzneț. Nu eram sigură de ce cu timpul alinturile au dispărut, fiind înlocuite de unele la fel de blânde, dar puțin mai mature, dar cu siguranță mi-a lipsit să fiu „buburuza" cuiva. Sprijinindu-mi bărbia în palmă, i-am zâmbit slab doamnei Myers:

        — Adică?

        — Adică, zise când ajunse în fața mea, când erai mai micuță mereu te ascundeai aici de absolut tot ce nu îți convenea. Fiecare petrecere organizată de tatăl tău la care te simțeai inconfortabil, continuă ea, având un zâmbet simpatic pe chip când îmi ascunse subtil o șuvită de păr după ureche. Fiecare ceai pe care ai preferat să-l bei alături de mine și nu mama sau sora ta. Te-am privit devenind frumoasa persoană care stă în fața mea în aceste clipe. Casa a fost foarte, făcu ea o pauză scurtă, ca și cum ar căuta cuvântul potrivit înainte de a continua: goală fără tine aici, buburuză.

        Am fost în totalitate amuțită de cuvintele ei. Nu m-am gândit până acum cât de mult a putut-o afecta pe ea sau pe tata, Lian și Vianna plecarea mea. Fusesem atât de încâlcită în problemele altor persoane, transformându-le fără să îmi dau seama în problemele mele, încât am uitat complet de lucrurile care contau cu adevărat. Persoanele care contau cu adevărat. 

        — Îmi pare rău, m-am trezit șoptind, împletindu-mi degetele pe masă într-o încercare eșuată de a ascunde modul în care trupul mi-a fost chinuit de un tremur, înghițindu-mi la loc lacrimile. Tot ce mi-am dorit, i-am spus, cutremurată de propriul suspin, a fost să mă simt în viață. Nu m-am gândit că dorințele mele egoiste vor răni atât de multă lume. Îmi pare rău!

        Alarmată de lacrimile trădătoare ce mi-au atacat obrajii, doamna Myers a acționat numaidecât, prinzându-mi ușor fața în palmele ei fine pentru a mă face să îmi întorc într-un final rușinată chipul, lovindu-mă de propriii ei ochi plini de emoție, umezi și confuzi.

        — Ce se întâmplă, buburuză, șopti ea, înclinându-și capul cât timp îmi analiză chipul, ștergându-mi lacrimile fierbinți înainte ca ele să-mi opărească în vreun fel chipul. Cine te-a supărat atât de tare?

        — Eu am făcut-o, am hohotit eu, lăsându-mi privirea să-mi cadă din nou în poală, neputând să o mai privesc fără ca emoțile mele să pornească un alt neoprit jet de lacrimi. E vina mea! Distrug orice lucru bun ce mi se întâmplă! Tata mi-a spus că totul va reveni la normal, dar asta nu se va întâmpla, deoarece eu nu sunt normală. Mă urăsc, i-am mărturisit eu, retrăgându-mă din atingerea, copleșită de toate sentimentele ce mă acaparau în aceste clipe, atât de mult! Și nu știu cum să mă opresc. Cum să mă iubesc. Dacă există ceva iubibil la mine! Cum să respir fără ca fiecare lucru pe care l-am făcut greșit să nu mă lovească în plămân ca și un glonț. Cum să trec peste tot și să privesc cu optimism spre viitor așa cum Aurelian m-a sfătuit. Cum să fiu demnă de fiecare lucru bun care îmi zâmbește! clătinând din cap din nou și din nou, am făcut o mică pauză pentru a-mi trage suflul, neîndrăznind să o privesc pe doamna Myers, temându-mă de ochii ei dezamăgiți la realizarea faptului că nu eram buburuza ei curajoasă, ci fetița ei rănită și slabă care a ținut-o strâns de mână confuză, cu zece ani în urmă la înmormântarea mamei ei. Sunt egoistă. Sunt naivă și nesăbuită. Sunt atât de oarbă și atât, dar atât de singură!

        Mă simțeam atât de singură, cu toate că eram înconjurată de oameni care mă iubeau și pe care îi iubesc. Era atât de frustrant deoarece habar nu aveam de ce toate aceste lucruri mă chinuiau când de fapt nu aveam vreun motiv pentru a le simții. De ce mă simțeam de parcă nu aveam absolut nimic, când totul mi-a fost pus pe tavă întreaga mea viață. M-am simțit neajutorată, cât timp am avut o putere enormă exact în fața ochilor mei așteptând să fie folosită. Mă simțeam de parcă făceam totul greșit, când un manual plin cu instrucțiuni mi-a fost aruncat sub nas, iar tot ce trebuia să fac era să-l citesc, cât timp eu nu știam să citesc.

        Viața mea era un dezastru, iar eu nu știam cum să culeg bucățile cu care am rămas după tot ce s-a întâmplat pentru a clădi măcar un loc cald și primitor în care să mă simt măcar pentru o secundă cât se poate de firavă și scurtă, în siguranță. Să respir fără ca un ceas ticăitor să mă lovească peste cap pentru a mă trezi la realitate din minut în minut.

        Când nu am avut încredere în propria mea voce și abilitatea ei de a suna normal în aceste clipe, am șoptit:

        — Mă înec și nu știu să înot!

        Ea a ascultat tot, fără să mă intrerupa măcar pentru o secundă. Pentru puțin timp chiar am crezut că și-a ținut respirația astfel încât să nu fiu întreruptă de vreun zgomot, închizându-mă înapoi în bula mea neagră și plină de negativism din care cu greu am reușit să ies pentru a spune cuiva tot ce mă apasă. Cel mai tare mă durea faptul că voiam să îi spun toate astea lui Luka, de fapt. El mereu a fost acolo. Mereu m-a ascultat. A fost stânca mea salvatoare care mă proteja, iar acum când el nu era aici am căzut într-o prăpastie fără fund, unde tot ce puteam face era să cad în gol, viața trecând pe lângă mine rapid și fără sens. Doamna Myers însă era una din persoanele în fața căruia nu mă temeam să îmi etalez cicatricile. Să îmi încredințez lacrimile. Să mă sprijin ca și de un colac de salvare prins de o sfoară aruncat după mine în prăpastie.

        Propriile lacrimi amenințau să îi păteze obrajii, dar nu le-a dat frâu liber pe chipul ei. În schimb a șoptit de abia auzibil ,,vino încoace", înainte de a mă trage în brațele sale protectoare, oferindu-mi una din îmbrățișările ei care ar putea vindeca zeci de răni și cicatrici. Lăsând fiecare bolovan să se sfarme în mii de bucățele, ușurându-mi umerii, cât timp i-am acceptat îmbrățișarea, prinzând în pumni rochia ei mov, agățându-mă de ea.

        — Te rog, șopti ea în părul meu înainte de a se retrage pentru a mă privi în ochi. Nu mai vorbi astfel despre fiica mea iubită. Tu nu ești așa! Tu ești tot ce te-am crescut eu să fii. Nu mai putea dezamăgi nici măcar dacă mi-ai scuipa în față. Te iubesc mai mult decât cuvintele ar putea să îți spună! Nu trebuie să duci toate astea, tot ce te frământă, singură.

        — Îmi pare rău, am rostit, respirând alarmant de sacadat, imaginându-mi cum o gaură se deschidea brusc în pământ pentru a mă înghiți pe loc.

        — Hei, îmi atrase ea atenția când observă asta, mângâindu-mi obrazul. Uită-te la mine! Eu sunt mami, să nu îți fie frică de mine vreodată.Nu-ți cere scuze pentru lucruri pe care nu le poți controla!

        Am plâns pentru câteva clipe în brațele ei, lăsând ca lacrimile mele să spună în locul meu restul povești, restul întâmplărilor care mă apăsau și nu-mi dădeau pace, cuvintele nefiind de partea mea de data asta. Era obositor și liniștitor în același timp.

        — Mulțumesc că mi-ai spus aceste lucruri, iubito, zise ea atunci, strângându-mă mai tare în brațele ei, fiind prima persoană care mă ține în brațe fără să se teamă că aveam să mă sfarm în mii de bucățele exact sub ochii ei, deși o cam făceam în aceste clipe. 

         Relaxându-mă în îmbrățișarea ei, realizând că puteam foarte bine să adorm chiar atunci și acolo sub mângaierea caldă și atât de familiară a doamnei Myers. Mereu sfârșeam astfel când eram mică. Fusesem un copil răzgâiat și plângăcios, iar doamna Myers a fost mereu prezentă să mă pună la locul meu, aducându-mă cu picioarele pe pământ când aveam nevoie sau să îmi șteargă lacrimile și să-mi domolească furtuna de confuzie și întrebări cu un sfat pe care pe moment nu l-am înțeles, dar a devenit mai clar cu timpul. Când eram mică eram ferm convinsă că orice spunea ea devenea realitate. Și deseori așa era, iar când bănuiala ei era greșită credeam că universul a făcut o greșeală sau a uitat să îndeplinească spusele ei.

        Când tensiunea a părăsit complet încăperea, fiind de-a dreptul izgonită de doamna Myers cât mai departe de mine, m-am trezit zâmbind din nou la subiectul animat care habar nu aveam de unde a apărut, dar ne-a tras pe amândouă cât mai departe de lacrimile fierbinți și triste ce ne-au chinuit până atunci. Încă odihnindu-mi obrazul pe umărul ei, i-am povestit despre cearta mea cu Octavianna, iar deși doamna Myers nu a ținut vreodată partea cuiva, mi-a spus că respecta faptul că nu m-am lăsat călcată în picioare.

       — Mă simt prost fiindcă am țipat la ea, am recunoscut, clătinând din cap spre palmele mele împreunate, dar nu regret nimic din ce i-am spus.

        — Respect asta, zise și ea. Sunt sigură în continuare că într-o zi vă veți găsi drumul înapoi una spre alta, dar sunt mândră de tine pentru ce ai făcut. 

       — Aș vrea să fiu la fel de optimistă ca și tine, oftez eu. Poate atunci nu aș îndepărta atât de multă lume fără să îmi dau seama, de frică.

        Cumva, într-un mod misterios, și-a dat seama că nu vorbeam despre Octavianna și cearta noastră de proporții colosale acum. 

        — Dacă vă este sortit să fiți împreună, răspunse ea, sprijinindu-și bărbia de creștetul capului meu, atunci te va înțelege și va veni să te caute. Crede-mă, nu poți fugi de iubire atunci când îți bate atât de tare la ușă. O spun din experiență.

        Am ridicat din sprâncene la auzul ultimelor ei cuvinte. Nu vorbise vreodată despre viața ei personală, cu toate că am încercat la un moment dat să obțin câte o povestioară interesată despre viața domnișoarei Harriet — pe numele ei de fată — Lorens, dar am fost lovită ușor peste năsucul meu mic și băgăcios și am înțeles mesajul. Știam că fusese căsătorită, iar soțul ei a fost chiar grădinarul familiei noastre — prieten bun al mamei mele fiind uniți de iubirea pentru plante. L-am întâlnit de câteva ori, dar chipul îi era blurat atunci când încercam să îmi amintesc cum arăta el de fapt. A murit la puțin timp după majoratul lui Aurelian.

       Încă plângeam moartea mamei pe atunci. Fusesem atât de prinsă în propria mea pierdere încât nu realizasem că și alte persoane sufereau alături de mine în tăcere. Nu pot spune că m-am schimbat mult de atunci, dar pot mărturisi că dădeam ce am mai bun din mine încercând să privesc și spre cei din jur.

        — Da? mi-am ridicat eu privirea spre ea, încurajând-o să continue, agățându-mă de subiectul acesta care a fost într-un final deschis.

        — Da, râse ea. Am încercat să fug cât mai departe de el. Eu voiam să mă căsătoresc cu un bărbat cu titlu, să nu mai am griji vreodată. Însă domnul Myers s-a agățat de mine și a făcut tot ce eu nu am avut curajul să fac. M-a căutat, m-a așteptat și m-a iubit.

        Când vorbea despre răposatul ei soț chipul îi era colorat de un zâmbet care îmi era necunoscut. De parcă fusese rezervat doar pentru el, iar asta nu s-a schimbat nici acum după aproape opt ani de când soarta nemiloasă i-a despărțit.

        — Asta îți doresc și ție, buburuză, îmi mângâie ea părul, păstrându-și zâmbetul blând pe chip. Asta meriți!

        Merit asta. Doamna Myers avea dreptate. Doamna Myers avea mereu dreptate. Merit asta.

~*~

        — Arăți de parcă o pisică și-a făcut treburile în pălăria ta, am chicotit amuzată când l-am zărit pe Lian tolănit pe canapeaua din livingul nostru de parcă jucăria lui preferată tocmai ce a fost ronțăită sub ochii lui.

        El mi-a aruncat doar o simplă privire înainte de a ridica din sprâncene curios:

        — Tu pari a fi foarte veselă. Ce s-a întâmplat?

        Zâmbind, m-am așezat pe scaunul tapițat din dreptul canapelei, putând doar să presupun de ce fratele meu mai mare arăta în aceste clipe de parcă tocmai ce a fost lovit de o tornadă care i-a ucis cățelul, cele două pisici și cei trei purceluși imaginari. Eu una eram cuprinsă de un mic impuls de energie și cred că doamna Myers a făcut ceva ritual deasupra capului meu cât timp m-am afundat în brațele ei, fiindcă eram învăluită în optimism și gânduri pozitive venite de nicăieri. Nu avea să dureze, la fel cum nici sentimentele grave și alarmante nu erau de lungă durată, dar mă simțeam bine după ce o lungă perioadă de timp m-am simțit execrabil.

        — Tocmai ce am ieșit de la terapie, a fost tot ce i-am spus drept răspuns, atenția fiindu-mi captată atunci de către cel mai mic membru al familiei Bloom, care era foarte prins în construirea unui turn din piesele de lemn primite cadou de la tata. Ce s-a întâmplat cu tine?

        Dublându-mi amuzamentul, Lian a oftat lung și gălăgios înainte de a-și îndrepta ambele mâini spre micuțul inocent și scump ce se juca liniștit pe covor, lângă noi.

        — Drăcușorul ăsta mic! își ridică el glasul, dramatic. Asta mi s-a întâmplat! a adăugat înainte de a cădea înapoi cu capul în pernă. Sunt atât de obosit. Am să mor!

        Se pare că era rândul lui Lian să stea cu micuțul nostru Zenny. Cât de crudă aș fi dacă aș recunoaște faptul că modul în care nepotul nostru îl tortura pe Lian era cel mai distractiv lucru care s-a întâmplat sub acoperișul casei noastre în ultimul timp? Deoarece nu îmi era rușine să o fac. Singurul care nu ar fi de acord cu mine ar fi Aurelian însuși, care sunt destul de sigură că ar râde oricum la glumița mea.

        — Mie-mi pari foarte viu, l-am tachinat eu, așezându-mi palmele în poală. Să înțeleg că un copil de doi ani ți-a pus capac?

        El doar își șterse transpirația inexistentă de pe frunte, întețind efectul dramatic și făcându-l pe Zen să izbucnească în hohote de râs, cât timp eu mi-am mijit ochii spre el.

        — Nu-mi vorbi acum, gâfâi el. Cred că îmi explodează plămânii. 

        Aurelian a fost mereu prima persoană în care știam că pot să mă bazez indiferent de situație. El era acel cineva pe care l-aș căuta dacă aș avea nevoie de ajutor pentru a ascunde un cadavru. Poate lista s-a mărit în ultimele luni, iar acum pot spune că Nirvana ar fi foarte aproape de locul întâi, dar Lian nu mă va dezamăgi vreodată. Mereu vom fi aici unul pentru celalalt, fiindcă așa am fost învățați —toți trei— că o familie trebuie să facă. Mama spunea deseori că ea și tata ne-au făcut pe mine și pe Octavianna astfel încât să avem pe cineva acolo, un frate sau o soră, atunci când ei nu vor mai fi. Să nu fim complet singuri și să avem mereu o persoană acolo pe care putem conta indiferent de situație. 

        Nu eram aici în aceste clipe ca să-l laud sau să-l chinui, deși în ciuda acestui fapt am cam sfârșit făcând toate astea. Alta era misiunea mea din acele clipe.

       — Pot să te rog ceva? am oftat, înclinându-mă puțin spre el, orice urmă de amuzament care a existat până acum în glasul meu fiind înlocuită de seriozitate.

        El se încruntă ușor când recunoscu acest fapt, dar își păstră zâmbetul pe buze când îmi spuse:

        — Desigur, surioară. Orice.

        — Aș vrea ca tu și Octavianna să nu vă mai certați din cauza mea.

        Era mai greu decât mi-am imaginat, dar mă aflam aici în aceste clipe pentru a face lucru pe care eu îl consideram corect. Niște limite pe care trebuia să le setez mult mai repede, dar am fost mult prea ocupată înotând în propriile probleme și gânduri negre, încât scutul protector oferit de Lian a devenit un confort pentru mine, iar acum mă simțeam de parcă am abuzat de el când nu am pus stop întregii șarade când am avut ocazia prima dată.

        Luptele mele trebuiau să rămână doar atât. Ale mele. Puteam să le duc singură pe propriile picioare și acceptam ca Lian, tata sau doamna Myers să îmi fie suport emoțional în ele. Nu era deloc drept față de Octavianna și Lian tot ce s-a întâmplat până acum. Mereu au fost doi certăreți, ca și apa și uleiul, luându-se la harță din cele mai mici probleme inofensive, dar în ultimul timp acesta era singurul lucru pe care îl făceau. Se certau, dar nu din cele mai mici probleme inofensive, ci din cauza mea. Din cauza faptului că Lian a decis să nu îi mai permită surorii noastre să mă mai rănească în vreun fel.

        Aveam oribila impresie că Aurelian uită că Octavianna înainte de toate era sora lui, de asemenea. Frații se mai ceartă, dar mereu ajung până la urmă la un numitor comun. Ei doi, de când m-am întors acasă, n-au ajuns vreodată la un numitor comun pentru a se refugia în pace unul în prezența altuia. Agatha și William Bloom au trei copii, nu doar doi. Eu și Lian vom fi mereu cele două persoane lângă care Octavianna se va putea întoarce, dar în ultimul timp aveam impresia că eu eram singura persoană care încă purta în suflet dorințele părinților noștri în întregime. Nu pe jumătate sau chiar deloc.

        — Luptele dintre mine și Octavianna, am adăugat eu, când el vizibil bulversat a vrut să protesteze. Sunt doar atât: luptele noastre. Tu nu ar trebui să le lupți în locul meu.

        — Dar Mora..

        — Îți mulțumesc că ai grijă de mine, l-am întrerupt, știind foarte bine ce voia să zică, dar acum era rândul meu să am grijă de el așa cum el a avut și mereu va avea grijă de mine. Însă tu nu ar trebui să-mi porți scutul și să lupți în prima linie când sângele nostru este chiar în fața ta!

        Asta era treaba mea, deoarece tot ce se întâmpla acum între mine și Octavianna erau lucruri care așteptaseră să fie spuse timp de ani întregi. Sentimente reprimate și îndesate la loc în cufăr până când lemnul a cedat, iar acum tot ce mi-a rămas de făcut era să mă apăr așa cum mereu trebuia să o fac. Asta era treaba mea. 

        Aurelian păru că medită pentru câteva clipe lungi și pentru puțin timp chiar am avut impresia că i-am putut citi șirul gândurilor pe chip, cât timp micuțul nostru nepot își găsi drumul, aproape belindu-și nasul de pământ când s-a împiedicat de propria jucărie, spre mine, agățându-se de fusta mea pentru a-mi atrage atenția.

        — Înțeleg, surioară, aprobă el într-un final. Dacă asta îți dorești am să respect asta. Nu îți garantez că voi putea sta cu mâinile în sân când pe ea o s-o apuce din nou cele trei minute, dar am să încerc.

        Zâmbind, recunoscătoare și fericită de modul în care această conversația a decurs, l-am ridicat în brațele mele pe Zenny, exact în clipa-n care subiectul conversației noastre în cauză intră în încăpere. Octavianna rămase blocată în tocul ușii, mutându-și privirea de la mine la Aurelian, de parcă ar vrea să ne adreseze amândurora o întrebare, dar nu-și găsea cuvintele. Când Lian ridică din sprâncene curios, m-am ridicat de pe scaun, luându-l pe Zen cu mine, pregătită să zbor cât mai repede afară din cameră.

        — Mora, se auzi brusc vocea Octaviannei, făcându-mă să mă încordez , putând doar să anticipez ce putea să spună mai departe.

        Mora? Nu s-a folosit de numele meu de alint de când m-am întors acasă. Mă simțeam de parcă au trecut milioane de ani de când m-a strigat ultima dată „Mora".

        — Putem vorbi? oftă ea mai apoi, umerii ei căzând învinși sub privirea mea precaută.

        Aș putea fi persoana matură în toată situația asta. Aș putea să îi ofer Octaviannei ceva ce ea nu mi-a oferit timp de șapte luni întregi. Aș putea rămâne pe loc, aprobând ușor din cap, permițându-i să spună tot ce avea pe suflet. Păcat că eu eram mai mică decât ea cu aproape doi ani, iar cuvântul „matur" intra și ieșea din vocabularul meu când voia el, așa că i-am zâmbit conspirativ nepotului meu confuz, înainte de a-l ridica în aer ușor, învârtindu-mă alături de el spre ieșire.

        — Nu pot acum! am strigat eu printre piruetele mele amețite. Trebuie să-l învăț pe Zenny valsul meu preferat! Într-o zi va frânge multe inimi, nepotul ăsta al meu!

        — Zemora, stai! încercă Octavianna să ajungă la mine, dar era prea târziu, fiindcă ușa camere de zi s-a trântit în nasul ei, oferindu-mi satisfacția supremă.

        Doi pot juca acest joc, V, iar dacă experiența mea în Wonderland m-a învățat ceva, acela este faptul că nu mă pricep mai bine la nimic ca și la răzbunare.