— Urmați-mă, domnișoară Bloom, spuse Ryan, băiatul care obișnuia să se antreneze deodată cu mine, în timp ce mă conducea pe coridorul lung.

        — Cumva Armata Neagră tocmai ce a realizat că sunt un pericol public, ambulant așa că încearcă să mă întemnițeze cât au ocazia? am ridicat din sprâncene, recunoscând drumul spre închisoarea castelului, neștiind exact de unde.

        — Nu am visa la ăsta vreodată, doamna mea! răspunse și Cassandra, cealaltă persoană care a avut o prezență remarcabilă la fiecare antrenament alături de Caspian.

        Faptul că eram strigată atât de formal de către persoane care erau poate chiar puțintel mai în vârstă decât mine, cel mult cu doi sau trei ani, îmi cam țopăia pe fiecare nerv, făcându-mă să mă simt inconfortabil. Totuși nu-mi găseam cuvintele pentru a-i opri din a mă mai striga așa. Pentru a le propune să mă numească așa cum absolut toată lumea din acest castel o făcea, Mora. Sau dacă erau creativi puteau să mă numească și Blue sau Rose după titlul meu recent primit la această curte. Totul până la un nume care era rezervat doar pentru o singură persoană specială mie. Nu am să accept să fiu strigată ,,Zmeura". Doar din gura unei singure persoane această porecla sună cum trebuie.

        Oftând, mi-am întors privirea, nevoită să îmi ridic puțin bărbia pentru a putea întâlni chipul ascuns după părul mult mai creț decât al meu al Cassandrei, care era mult mai înaltă decât mine. Modul în care cei doi au trecut de la ,,hai să o ignorăm la fel ca toată lumea din acest castel" la ,,e doamna noastră și trebuie să o respectăm" e incredibil. Mereu mi-am dorit să mă împrietenesc cu ei, dar nu am avut niciodată curajul de a mă băga în seamă cu vreunul. Ceea ce era ciudat deoarece nu eram rușinoasă de fire. Presupun că timpul petrecut în acest regat m-a schimbat considerabil.

        — Pot măcar să știu despre ce este vorba? am încercat eu să o trag de limbă pe brunetă.

        Aceasta și-a întors ușor capul spre mine înainte de a-mi răspunde:

        — E o surpriză din partea lui Mad Hatter.

        Nu mă așteptam să îmi spună asta direct. Credeam că urma să depun mai multă muncă pentru a primi acest răspuns. Aproape că i-am spus pe numele său adevărat când i-am răspuns mai apoi Cassandrei. Mi se părea atât de normal să îl strig pe Hatter după numele său de botez. Și cred că eram printre singurele persoane care o făceau.

        — Hatter? O surpriză? am ridicat eu din sprâncene. Ar trebui să mă îngrijorez?

        Un mic zâmbet conspirativ coloră chipul lui Ryan, timp în care Cassandra doar mă privi compătimitor. Evident, amândoi știau despre ce este vorba, doar că adorau să mă chinuie.

        — Să mă pregătesc să fug cât mă țin picioarele?

        — Am să mă asigur că ușa este deschisă pentru dumneavoastră, pentru orice eventualitate, îmi spuse încet Cassandra, în așa fel încât doar eu să îi aud comentariul.

        Șobii chițăi atunci din buzunarul său, buzunar pe care am rugat croitoresele să-l facă special pentru Șobii, la fiecare ținută a mea. Paltonul negru pe care îl purtan deasupra corsetului meu albastru era ascunzătoarea preferată a prietenului meu îmblănit. În ultimul timp dispărea tot mai des de lângă mine totuși, iar eu îl găseam plimbându-se pe rafturile micuței biblioteci din camera mea, construită recent de Luka și de unchiul meu. I-am umplut rafturile cu cărți despre magie, iar fiecare după-amiază liberă mă găsea cu câte una în brațe.

        Și-a sprijinit micuțul botic de marginea buzunarului meu, cât am coborât, speram eu, ultimele scări spre locația finală. În întunericul din jurul nostru de abia dacă îi putea vedea năsucul, Singura noastră sursă de lumină era practic torța ținută de către Ryan. Acesta se opri într-un sfârșit în fața unei ușii de metal și se întoarse spre mine:

        — Pregătită?

        Mai că nu mi-am dat ochii peste cap la auzul acestei întrebări.

        — M-am născut pregătită, am răspuns eu, fără să privesc spre el însă. Lasă-mă să intru.

        A privit pentru o ultimă data spre partenera sa cu părul creț înainte de a apăsa clanța de metal a ușii, făcând mai apoi loc pentru ca eu și Cassandra să intrăm primele.

        Primul lucru care mi-a sărit în ochi când am pășit în încăperea slab luminată a fost silueta solidă, bine lucrată a lui Luka, care se sprijinise de un perete cu brațele încrucișate privind atent spre un punct din fața sa. Lângă el, unchiul meu, Henry își odihnea o mână pe mânerul sabiei prinse la șold, privind în aceeași direcție ca și prietenul său bun. Nu departe de ei, Nirvana își ridică bărbia din pământ, chipul său luminându-se când privirile noastre s-au întâlnit. Toate persoanele apropiate mie se aflau în această încăpere. Cu excepția verișoarei mele, Olivia, despre care știam sigur că petrecea timpul alături de Wezen ,,antrenându-se".

        Își recăpătă de curând corpul matur, iar acum se învârtea grațios prin tot castelul, fericită că a scăpat de glumele lui Luka și Caspian care o întrebau mai tot timpul ,,cum e vremea acolo jos". Încă mă trec fiorii când îmi amintesc de ziua ploioasă când eu și Olivia ne-am întors ude din cap până-n picioare de la o mică plimbare prin grădină, iar Caspian a avut neinspirata idee de a o întreba pe regină:

        — Practic, picurii de ploaie ajung mai repede la Zemora decât la tine. Cum de tu ești o pisică mai plouată decât ea?

        Nici măcar Wezen nu a putut calma monstrul trezit de către mânia ei. Eu și Nirvana am avut norocul de a ne ascunde în camera comună pe care bunicii mei o împărțeau, știind sigur că acela era ultimul loc în care Olivia ar putea căuta pe cineva. Aparent neuronii bărbaților din acest castel sunt plecați prin vacanțe naiba știe unde, deoarece Luka și gemenii au fost primii care au sărit în fața Oliviei, gemenii fiind victime colaterale ale dezastrului lăsat de blondă în urma ei. Mulțumesc zeilor că sunt femeie.

        — Ți-a luat ceva să ajungi aici, spuse ea, așezându-și mâinile în șolduri. Te așteptăm de zile întregi!

        — Am mâncat micul dejun împreună cu o oră în urmă, mi-am dat eu ochii peste cap când am ajuns în fața ei. Nu credeam că îți va fi atât de dor de mine totuși.

        — Oh, mai taci! pufni ea. Sunt atât de geloasă pe tine, moartă ce ești!

        Confuză și amuzată în același timp, am privit spre ceilalți doi bărbați din această încăpere, întâlnind în sfârșit privirea lui Luka. Rânjind, acesta se mișcă de la locul său, apropiindu-se de mine. Aproape am oftat ușurată când s-a oprit în fața mea, prinzându-mi bărbia între degetele sale. Eram dependentă de atingerea lui și nu îmi era frică să o recunosc cu voce tare. Atât de obsedată încât mi-am așezat mâna pe încheietura sa. Când și-a lipit fruntea de a mea, mi se pare că, în toată gălăgia pe care fruturașii din burtica mea au adus-o în capul meu, am auzit-o pe Nirvana imitând niște sunete ciudate pe fundal, de parcă s-ar preface că vomită. Am ignorat-o, vrăjită de fiecare mișcare făcută de el.

        — Ți-am luat un cadou pentru a săbătorii noul tău titlu, Zmeurici.

        M-am încruntat, neputând totuși să spun vreun cuvânt, îmbătată de parfumul său minunat. Probabil că dacă nu ne-am fi dezlipit unul de altul câteva clipe mai târziu, Nirvana ar fi făcut o întreagă criză de apoplexie curpinzând cuprinsul și încheierea cu lux de amănunte. Atunci am devenit vag conștientă de gratiile magice din stânga noastră, întorcându-mi privirea spree le deodată cu Luka. Ce am văzut în spatele gratiilor magice mi-a întredeschis ușor buzele, lăsându-mă uimită.

        Jonah. Jack of Hearts. Naiba știa care îi era numele de familie, dar nici că-mi putea păsa mai puțin. Doar eu și bunica mea știam cu adevărat ce fel de monstru se ascundea sub ambalajul acesta inutil. Fiecare secundă petrecută privindu-l alimenta această mânie care zăcea în mine și de abia ce aștepta să fie consumată pe ceva. Și nu era vorba de ceva anume. Ci avea niște persoane fixate pe care voia să le sugrume, șă le ronțăie, să le distrugă în special. Jonah făcea parte din această listă. Nu era primul, dar era aproape de capul ei.

        Pe lângă tot ce încercase să îi facă bunicii mele, cel mai mult ciocănea la poarta furiei mele amintirea vorbelor spuse de unchiul meu. Căsătoria era lucrul de care mă temeam cel mai mult în viața asta, iar unchiul Henry știa asta foarte bine. Îi povestisem despre asta și verișoarei mele, Cab când Jonah era și el de față. Trauma mea lăsată din urma primului meu sezon nu îi erau străine.

        Lucrul pe care îl disprețuiam și de care mă temeam cel mai mult pe această lume era să fiu controlată. Să mi se fure de sub nas șansa la a avea putere de decizie, mai ales asupra propriei mele vieții. Lucru de care am fost limitată de asemenea până acum. Când unchiul Henry mi-a spus că Jonah m-a declarat logodnica sa în fața întregului Wonderland, toată firea mea pacifistă a zburat afară pe fereastră fără ca măcar să fie obligată sau șutată afară în vreun fel, Îmi cunosc limitele, iar ăsta e unul din lucrurile care le întrece.

        Cum a îndrăznit să-mi facă asta? Pe ce planetă s-au aventurat singurii lui neuroni inteligenți încât chiar s-a gândit că asta e o idee bună. Disrespectul cu care m-a tratat. Modul în care crede că mă poate tăvăli prin noroi. Crede că doar fiindcă e bărbatul dintre noi doi, poate să mă calce în picioare în ultimul hal, jucându-mă pe degete cum vrea el.

        În niciun caz. Eu sunt Zemora Bloom. Eu sunt Trandafirul Albastru al Armatei Negre.

        — Ia te uită cine s-a târât înapoi în mămolul din care a ieșit, am scuipat eu batjocoritor când Nirvana îmi deschise ușa celulei, permitându-mi să intru în locul în care Jonah era înlănțuit de niște cătușe de metal îmbibate în magie.

        — Ai de gând să mă ucizi, Alice? întrebă el, ironia citindu-se în glasul său atât de clar.

        Alice era un nume frumos. Chiar era unul minunat, dar acum spus din gura lui am realizat că strigându-mă ,,Alice" era una din cele mai mari moduri prin care ai putea să mă jignești. Bunica mea era Lilian. A fost o luptătoare, o regină în adevăratul sens al cuvântului a cărui memorie aveam să dăiunie cât timp eu voi călca pe acest pământ pe propriile picioare. Am pufnit.

        — Nu am să te ucid, i-am spus eu făcându încă un pas spre el. Vocea îmi era ca și de gheață când am continuat încet: Am să te rănesc. Foarte, foarte..rău.

-*-

        Ținându-mi emoțiile în frâu, am privit cum unchiul meu conversa cu gemenii Ares și Apollo, care din clipa-n care sau revăzut au fost nedespărțiți, timp în care Luka se apropia de ei.

        — Ți-e frică? l-am întrebat eu când acesta se aplecă, lipindu-și fruntea de a mea. Adică, am reformulat mai apoi, ți-a fost vreodată frică să mergi pe front? Sau îți e frică de ceva, de fapt?

        Acesta își instală rânjetul său obișnuit pe față, cel care îmi înmuia genunchii într-un mod pe care nici în ziua de astăzi nu l-am putut descifra, retrăgându-se puțin pentru a-mi privii chipul.

        — Singurul lucru de care mă tem este modul rapid în care pari să te îndrăgostești de mine.

        Am rămas uimită, privindu-l cu gura căscată, efectiv. Maxilarul meu s-a rupt în două, sfârșind adunând cioburile rămase în urma sa de la picioarele mele. Nu-mi venea să cred că tocmai a spus asta. Sau poate nu-mi venea să cred că există o posibilitate ca tot ce a spus să fie adevărat. A râs atunci de figura mea uimită, scoțând astfel cel mai frumos sunet pe care l-am auzit vreodată, dar nu avea să-l las să scape așa repede. Când s-a aplecat din nou, cel mai probabil încercând să-mi fure un sărut rapid, mi-am întors capul, împingându-l de lângă mine.

        — Dispari de aici, cap sec ce ești!

        El nu plecă totuși, iar amuzamentul i-a dispărut complet de pe chip în schimb. Pentru o secundă chiar m-am speriat că s-a supărat pe bune, ridicându-mi îngrijorată capul spre el, când nenorocitul a profitat de calea liberă pe care i-am oferit-o prinzându-mi obrajii în palme, uimindu-mă complet când își lipi buzele de ale mele într-un mod cum nu a făcut-o vreodată. Flămând. Brutal. Sălbatic. De parcă nu i-ar păsa că unchiul meu era la doar vreo zece metrii distanță de noi, așteptându-l chiar pe el. Artifici. Asta a lăsat în urma lui în clipa-n care s-a desprins într-un final de mine. Am rămas literalmente îmbătată de tot ce depindea de el.

        — Nu plec nicăieri fără sărutul meu norocos, spuse el atunci, mândru de sine. Să-mi duci dorul, Zmeura mea!

        Aveam o înjurătură zdravănă, învățată de la fratele meu, Aurelian, pregătită pe limbă, dar cred că mi-a furat-o între timp de pe ea în timpul sărutului, deoarece nu-mi puteam găsii sunetele necesare pentru a da frâu cuvântului. Eram pusă la zid. Atât mi-a fost. Nu m-ai puteam face nimic. În ce m-am băgat oare?

        Luka a fost ales să meargă pe front, alături de unchiul meu și cei doi gemenii. Oricât mi-aș fi dorit să-I urmez, prezența mi-a fost solicitată de către Olivia și Wezen aici. Urma să discutăm strategii și posibile viitoare mișcări. Ideile cu care veneau îi făceau cu ochiul verișoarei mele, iar cu toate că I se păreau nebunești, Wezen le adora. Nu-mi vine să cred că spun asta, dar în ultimul timp, alături de armata neagră, m-am simțit..ca acasă. M-am simțit eu însumi mai mult ca oricând. M-am simțit întreagă.

        Totuși, asta nu însemna că nu eram puțin supărată. Voiam să merg pe front cu Luka și cu unchiul meu. Să fiu alături de ei chiar și în cele mai grele clipe. Nici nu am apucat să le fac cu mâna în semn de ,,la revedere", deoarece Apollo deja i-a teleportat pe toți făcându-i să dispară exact de sub nasul meu. Am oftat, neștiind pe unde să o apuc acum. În sfârșit aveam programul încercat. Nu mai stăteam toată ziua, uitându-mă la pereții ca și în armata roșie. Nu îmi petreceam timpul inutil în fața pianului când mie nici nu-mi place să cânt la el, de fapt. Nu eram obligată să particip la vreo petrecere cu ceai în mijlocul zilei petrecând timp cu persoane pe care le displac.

        — Mora!

        Recunoscând vocea unchiului meu Wezen, m-am întors spre el, lăsând porțiile castelului să se închidă într-un sfârșit. Următoarea data când le vom deschide noi vom fi într-o altă locație, departe de ochii armatei roșie, într-un loc sigur și liniștit.

        — Au plecat, nu-i așa?

        Cred că pe întregul meu chip era scris cu negru și litere mari de tipar acest lucru. Am aprobat din cap ca și răspuns, însă.

        — Haide, îmi făcu el semn cu mâna să mă apropii de el. Nu e de parcă noi aici, din castel, nu avem luptele noastre de dus.

        Comentariul său mi-a adus un mic zâmbet pe buze, iar când am ajuns lângă el am pornit braț la braț spre ușa gigantică de lemn a castelului. Spre deosebire de ceilalți unchi ai mei, Caspian și Henry, care erau doi munții printre copaci, Wezen aproape ajungea la înălțimea mea, reușind totuși să fie mai înaltă decât mine și Olivia la un loc. Era vorbăreț și adora să mă audă și pe mine vorbind cu el cu aceeași entuziasm ca și el. Din amintirile bunicii, el era practic cel mai liniștit copil din cei trei fii ai fostului rege. Ai stră-bunicului meu.

        Mereu respectuos. Mereu cu capul pe umerii. Am dezvoltat un respect gigantic pentru el în ultimul timp.

        Pășind alături de el pe coridor, prinsă într-o conversație animată despre puteriile sale cu, am tresărit surprinsă când m-am trezit salutată de o persoană anume, oprindu-mă pentru o clipă din drumul meu. Un soldat pe care nu l-am mai întâlnit vreodată îmi făcu cu mâna în timp ce trecea pe lângă mine, zâmbind. Am putut doar să mă holbez lung la el ca și răspuns. Cel mai probabil arătam ca și o ciudată, dar altă reacție nu-mi era la îndemână pe moment.

        Clătinând bulversată din cap, mi-am reîntors privirea spre unchiul meu, Wez, reluând discuția noastră anterioară. Câteva minute mai târziu, o altă voce, de data asta una feminină, se auzii de nicăieri, salutându-mă cu entuziasm. Am recunoscut autorul acestui salut. Era chiar una din persoanele cu care obișnuiam să mă antrenez la orele lui Cas. Una din persoanele care până acum m-au ignorat complet. Nici nu eram sigură că știa de existența mea până acum. Mă salutau atât de prietenos de parcă ne cunoșteam de când eram în scutece.

        — S-a întâmplat ceva, Mora? întrebă Wez atunci.

        — Sunt bine, am zâmbit eu slab pentru a-i îndepărta îngrijorarea. E doar foarte ciudat.

        — Vorbește-mi despre ce te apasă, mă îndemnă el, uimindu-mă cu blândețea din glasul său.

        Mi-am mușcat buzele, parcă bătând în retragere, minciuna care mi-a sărit de atâtea ori de pe buze reîntorcându-se la porțiile lor. Puteam minții așa ușor spunând că mă simt perfect, dar timpul în acest tărâm m-a învățat că unul din cele mai teribile lucruri pe care ți le-ai putea face ție însuți, e să îți ascunzi durerea în loc să o eliberezi. Să împărtășești cu altcineva, pedepsindu-te astfel încât doar tu să știi de ea. Nu era bine. Așa că oricât de firav ar fi el, de această dată am ales adevărul.

        — Când eram doar Zemora nimeni nu mă băga în seama. Absolut. Nimeni. Acum totuși că am primit un titlu, toată lumea mă cunoaște. Toată lumea mă iubește. Pentru ce? am spus eu.

        — Ți-ai câștigat respectul aici în Armata Neagră. Toată lumea te priveste ca pe o celebritate.

        — Dacă nu mă plăceau atunci când eram Zemora, atunci nu merită să mă venereze acum când sunt Trandafirul Albastru al Armatei Negre!

        — Tu nu ești doar Zemora Bloom. Tu nu ești doar Trandafirul Albastru al Armatei Negre, spuse Wezen atunci. Ești ambele.

        Adevărat.

        — Oamenii ăștia ți-au acordat timp pentru a le demostra adevărata ta valoare, continuă el. Acum e rândul lor să își arate recunoștința.

        Am meditat lung și bine la cuvintele lui, căutând parcă un mesaj ascuns în spatele său. Părea atât de simplu..și totuși eu credeam că era ceva mai mult.