— Îmi pare rău, dragul meu prieten, am oftat eu, privindu-l tristă pe Șobi. Știu că îți e foame. Poate Tamar ne poate oferi puțină mâncare, nu crezi?

        Chițăitul său, la fel de viovi ca de fiecare dată, îmi mai ridică povară de pe umerii, și i-am zâmbit, închizând ușa camerei în urma mea. L-am lăsat pe Luka, care sper că nu se va supăra foarte tare când va găsi patul gol, să moțăie în continuare, și m-am folosit de cârpele pentru care își sacrificase el niște bluze. Prin gălăgia mea venită din baie, l-am trezit pe Șobi, și așa ne-am aventurat noi în căutarea hrăni. Îmi era o foame de lup, și trebuia să o rog pe Tamar să mă ajute să-mi schimb pansamentul din talie. Deși rana nu mai sângera și ierburile pe care Luka mi le-a oferit ia grăbit uscarea, încă durea îngrozitor de tare. Blestemat să fie arcașul ăla pentru ea!

        Coborând scările, retrăiam fiecare cuvințel pe care Luka mi l-a adresat seara trecută, punând încet cap la cap detalii pe care seara trecută nu le puteam nici măcar pronunța.

        Luka era singurul lucru din viața mea care făcea sens în ultimul timp. Era cam ciudat să spun asta despre el, deoarece îi amintesc aproximativ din oră în oră că disprețul meu pentru el crește cu fiecare curent de aer care îi trece lui prin corp, dar parcă de fiecare dată când o spun realizez tot mai mult că e o minciună. Mințeam de înghețau apele. Și asta nu era corect. Nici față de mine însumi, dar nici față de Luka, care a fost un adevărat gentleman în ultimele zile. Nu –mi înțelegeam sentimentele de niciun fel, dar în același timp avea sens.

        Bine, propoziția asta în sine nu prea are sens, de fapt. Asta dovedește faptul că mintea mea e un vârtej întortocheat și confuz care nu face decât să mă autodistrugă psihic. Dar compania lui Luka e un suport emoțional gigantic în același timp..probabil unul din singurele lucruri care mă țineau pe picioare în continoare.

        Nu recunoșteam această persoană tristă și depresivă care se presupunea că era Zemora Bloom. Care arăta ca Zemora Bloom. Avea aceași voce ca și ea, același păr, aceași voce. Era practic geamăna ei în oglindă. Personalitatea însă? Asta nu era deloc Zemora. Nu mă recunoșteam. Eu nu eram așa. Eu nu plâng din orice prostie. Eu nu sunt prostuță. Eu nu sunt o fătucă îndrăgostită. Eu NU permit nimănui să mă îngenunchieze.Niciun lord nu a îndrăznit vreodată să îmi vorbească de sus. Dintre buzele lor mereu ieșeau cuvinte care mă catalogau ca fiind un ,,copil ciudat", dar toată lumea știa că ei de fapt erau îngroziții de Zemora Bloom. Persoana care eram în acele momente nu era acel ,,copil ciudat" care băga spaima în oricine și spinteca pe toată lumea cu limba ei ascuțită. Cine era această înlocuitoare?

        Era nepoftită. Trebuie să mă adun, la naiba!

        Cred că lucrul ce mă afecta cel mai mult era..realizarea adevărului din spatele morții bunicii mele. Bunica mea a murit când eu aveam șapte ani. Acum că o bună parte din amintirile mele de pe atunci au revenit, am realizat că nu am mai văzut-o pe bunica de la vizita lui Caspian, Henry și Luka. Ultima lor vizita a fost în același timp și ultima dată când eu mi-am văzut bunica în viață..

        În acea zi, când am fugit alături de Luka în tărâmul Wonderland, Jonah a fost cel care ne-a atacat. Acea bilă gigantică de apă. N-am putut să nu zâmbesc amar la ironia sortie. Aparent cercurile gigantice de magie se țineau scai de mine și că voiam sau nu, ajungeam sub pericolul de a fi lovită de ele. Eram sigură că asta îmi va aduce sfârșitul într-o bună zi.

        În același timp, eram foarte sigură că nu eu am fost cea care a oprit atacul lui Jonah. Amintirile mele din acea zi erau limitate și încețosate, dar știam că nu am făcut eu asta. Îmi deblocasem puteriile, într-adevăr, dar am fost atât de speriată de ele încât le-am respins și teama le-a împins înapoi în locul lor. Nu eu am salvat ziua.

        Nu mi-a luat mult să pun totul cap la cap în această dimineață, cât timp m-am forțat să îmi împletesc părul într-unul din vechiile modurii pe care obișnuiam să le urăsc altă data, cât timp eram acasă. Deoarece îmi era dor de casă, și în același timp voiam să încerc să readuc măcar o mică fărâmă din vechea Zemora în prim-plan. Am eșuat, desigur. Ce e în extrerior, rare ori reușește să oglindească interiorul.

        Credeam că bunica mea, Lilian a fost cea care ne-a salvat. Cunoscând-o mai bine prin intermediul cărții magice, era într-adevăr un lucru pe care ea l-ar face. Iar ea era singura posesoare a anti-magii, ignorându-mă pe mine care sunt praf la asta. Această teorie explica totul, și deschidea o altă ușă a durerii în interiorul meu, știind că eu eram principalul vinovat al morții ei. Ea fusese exilată de către spiritul coroanei în persoană din Wonderland. Orice lucru pe care o persoană îl face are în fața lui niște consecințe. Care au fost consecințele pe care Lilian a trebuit să le înfrunte?

        Consecințe care au adus la moartea ei. Consecințe cu care ea s-a trezit pe cap din vina mea. Era vina mea..

        Totul era din vina mea. Eu eram principalul vinovat.

        — Zemora, draga mea, vrei să mănânci ceva? mă întâmpină Tamar, școțându-mă din norul negru de gânduri în care m-am aventurat, în momentul în care am pășit pragul care despărțea dormitoarele de cârciuma în sine.

        Mi-am ridicat privirea dintre Șobi, care stătea tolănit comfortabil în palmele mele și am reușit să-mi construiesc un zâmbet pentru Tamar și soțul ei, care aparent sorbeau din câte un pahar de vin împreună, vorbind cu barman-ul de după tejghea. Am dezvoltat un respect impenetrabil pentru Tamar după ce i-am auzit povestea lui Luka seara precedentă. Ea, Luka și Pops sunt o familie.

        Gând care nu poate decât să-mi reamintească de tata și de frații mei. Și noi am fost o familie. Eram o familie. Și îmi era dor de această familie..

        — Hai să stai cu noi, copilă, mă invită ea mai apoi. Sunt sigură că ești înfometată!

        Nici nu mi-a trecut prin minte atunci că acele momente erau de fapt doar liniștea de dinainte de furtună. Deoarece dezastrul se instală două secunde mai târziu.

        Puținele geamuri care se mai găseau prin local sau spart unul după altul, iar resturile de cioburi au fost zdrobite de indată sub greutatea a nenumărate perechi de cisme. Oamenii se îngrămădeau ba să iasă din pensiune, călcându-se unul pe altul în picioare, în timp ce alții își găseau protecția sub mesele de lemn din jurul cârciumei, câțiva fiind udații chiar de băutura din paharele lor acum răsturnate, pe care altă dată o sorbeau gură după gură. Tamar a sărit în picioare automat, cât timp eu m-am trezit ascunsă în spatele lui Pops, fiind cu totul umbrită de înălțimea sa. Nici nu trebuia să mă arunc un ochii pe deasupra umărului lui Pops pentru a-mi da seama despre cine era vorba.

        — Asta e o surpriză tare neplăcută, țâțâi Tamar nemulțumită. V-aș invita să vă faceți comozi, dar nu prea sunteți bine veniți.

        — Surse sigure au confirmat că Mad Hatter și Alice a doua se află în acest loc. Înmânații deîndată și nimeni nu va fi rănit, spuse o voce care-mi aduse fiori pe șirea spinări.

        — Habar nu am despre ce vorbești tinere, răspunse bătrâna de îndată. Dar dacă vrei plăcintă, să știi că nu mai e specialitatea casei, așa că nu vei primi reducere la ea. Ah, și cred că am rămas fără hârtie igienică la toalete, se dădu bătrâna în spectacol, bătându-și bărbia cu degetul arătător, prefăcându-se că medita la situație. Așa că îmi cam stai în cale din activitățiile zilnice, băiete!

        — Tu ești faimoasa Tamar. Multă lume obișnuia să te compare cu cartea Joker-ului, și era îngrozită de sadismul tău. Ești mama adoptivă a crudului Mad Hatter.

        — Ce jignire! Eu sunt bunica lui adoptivă idiotule! Crezi că aș crește eu un asemenea răzvlătit? Pufni ea, continuându-și show-ul.

        Îi puteam simții zâmbetul lui Pops din locul în care mă ascundeam. Era tare amuzat de reacțiile soției sale.

        — Iubirea mea, chiar noi l-am crescut, spuse și Pops, impresionându-mă cu calmul său.

        — Oh, da, mormăi Tamar. Sunt sigură că a luat sadismul de la tine!

        Nu râde, Zemora. Nu râde!

        Aveam o ascunzătoare groaznică, iar dacă nu găseam o cale de scăpare cât mai repede, șansele de a fii descoperită erau peste acea jalnică sută la sută. Am privit prin jur, socotind în grabă cu privirea fiecare colțișor din pensiune care m-ar putea salva. Aproape că am trecut fără să-l bag în seamă pe Luka, care scoase capul în mica crăpătură a ușii care despărțea cârciuma de dormitoare, fiind atenționată de prezența sa în cameră de către magia sa, care mă lovii peste ceafă, trezindu-mă la realitate. M-a uimit realizarea că în ultimul timp de abia ce am simțit prezența magiei în jurul meu, iar acum că o făceam din nou, parcă un sentiment de dor își făcea loc în interiorul meu. Uram magia, dar îmi lipsise. Un alt lucru care nu făcea sens în viața mea în acele clipe.

        Îmi făcu semn să mă apropriu de el, iar eu am aprobat ușor din cap, trecând în fugă o mână pe spatele lui Pops, vrând să îi mulțumesc pentru tot ce el și Tamar făcea pentru noi. Am regretat puțin când acesta s-a încordat, dar nu aveam timp de scuze, sau de altfel de mulțumiri sau poveștii. Trebuia să plec. Trebuia să plecăm chiar atunci. Faptul că plecam când era mai greu mă tăia ca și un cuțit pe față, dar probabil asta era cel mai inteligent lucru pe care îl puteam face în acele clipe. Nu am îndrăznit să mă plâng legat de asta cu voce tare vreodată..

        M-am strecurat în spatele tejghelei cu ușurință, și doar câtiva pașii minorii mă despărțeau de către Luka, când ceva reușii să mă sperie în asemenea hal încât să mă oprească din drum, iar după figura gravă pe care Luka o adoptă am realizat că și el a simțit același lucru ca și mine. Eu puteam simții magia. El putea simții pulsul unei persoane. Și așa am realizat că deasupra noastră mai mulți soldații încărcații de magie se pregăteau să atace. Să-i atace pe Pops și Nonna. Să-i ucidă pe Pops și Nonna.

        — Nu sunt aici zici? Spuse un soldat al Armatei Roșii. Păcat. Atunci am să mă mulțumesc ucigându-vă pe voi doi. Imaginează-ți, câtă faimă ar putea câștiga cineva pentru asasinarea lui Tamar și John?

        Nu am realizat când strigătul mi-a părăsit gâtul, dar am trăit din plin fiecare secundă care a urmat. Sărind dintr-o mișcare care în mod normal mi-ar dizloca fără mult efort piciorul de la loc, am alergat înapoi spre Nonna și Pops, aruncându-mă în fața lor, ridicând brațele de parcă aș vrea să fac un scut cu ele. Durerea îmi explodă în talie, exact în locul rănit care se vindeca, dar am ignorat-o. Am auzit vag vocea lui Luka în spatele nostru, dar eram mult prea vrăjită de cantitatea de magie care explodă în jurul meu în acel moment. Venea din toate părțiile, iar magia dinăuntrul meu răcnii, zguduind tot și toate, când în sfârșit, i-am acceptat prezența. I-am permis să treacă pragul și am acceptat că era o parte din mine acum. Una importantă și una care putea să salveze viețiile celor dragi mie.

        Puteam fi una cu ea în sfârșit. Îi oferisem o șansă. Și astfel magia care amenințase până acum să îi rănească pe Pops și Nonna fu oprită de către scutul negru de anti-magie. Scutul meu de antimagie care ne înconjura ca și un semicerc pe mine, Nonna și Pops. Îmi aminteam că Lilian a făcut-o. Îmi aminteam cum a făcut-o și cum a controlat-o. Îmi aminteam totul și nu mi-am permis să mă zdruncin în vreun fel, concentrându-mă pe menținerea scutului, cât timp puteam paria că Nonna tocmai ce exclamase un ,,fată proastă și nesăbuită!"

        Habar nu aveam cum sau când a apărut Luka în interiorul scutului, dar respira foarte greoi, și chipul îi era palid ca și varul unui perete.

        — Nu știam că poți să controlezi atât de bine magia, spuse el răgușit.

        Exact atunci, în momentul meu de îngrijorare și neatenție, scutul meu a cedat și o gaură apăru în el care permise unei bile de foc să îi despartă pe Pops și Nonna din brațele unul altuia pentru a se ferii de ea. Am strâns din dinții, mânia luând locul îngrijorări automat:

        — Nu pot!

        Nonna și Pops strigau în continuu cuvinte cărora nu le dădeam ascultare, deoarece știam despre ce era vorba fără ca măcar să fie nevoie să le aud. Mai bine nu le aud decât să răspund din nou și din nou că nu aveam de gând să le fac pe plac dacă îndrăzneau să mă alunge de aici. N-am să permit ca familia lui Luka să fie rănită. Iar dacă Luka ar sfârși rănit în vreun fel de asemenea, psihic sau fizic, ar fi ca și un pumn de fier direct în inimă pentru mine. Așa că nu am să permit ca asta să se întâmple vreodată. În memoria vechei Zemora, cea care nu plânge niciodată și care nu dă niciun ban pe nimeni și nimic, am să fac asta!

        Am să lupt pentru cei care îi iubesc!

        Îi iubesc...îl iubesc?

        Luka fu cel care se făcu până la urmă auzit:

        — Zemora, trebuie să plecăm!

        Am urlat un foarte clar ,,nu!", urându-mă pentru lacrimile care îmi încețosau ochii și emoțiile care îmi făceau picioarele să tremure.

        — Ascultă-mă! Zemora!

        Din nou, negația s-a repetat la nesfârșit clar din gura mea.

        — Ai dreptate, Pops și Nonna nu ar fi supraviețuit fără intervenția ta, dar trebuie să plecăm!

        Puteam jura că Nonna a țâțâit nemulțumită când până și Pops a fost de acord că le-am salvat viața. Dar tot nu voiam să plec. Nu încă..

        Fix atunci, scutul meu mă trădă și permise unor alte două bile de magii să pătrundă în scut. Luka le oprii cu ușurință înainte de a mă lovii. Ceea ce ne-a luat pe toți prin surprindere a fost bila de magie care a intrat pe neașteptate printr-o deschizătură din spatele nostru, trecând pe lângă urechiile celor doi bătrânii ca să se izbească de spatele meu înainte ca Luka să reușească să mă apere în vreun fel de ea.

        M-am clătinat în fiecare parte, calculând posibiliatea de a cădea în fiecare dintre părțiile în care mă înclinam mai lung, până când spre lauda mea, mi-am recăpătat echilibrul pe ultima sută de metrii.

        Luka mi-a prins obrajii umezii în palme, făcându-mă să mă întreb când mai exact am început să plâng, iar când i-am întâlnit ochii, un suspin mi-a trădat buzele. O alta fierbinte amenința să îmi elibereze ochiul din ceața ei groasă, dar acesta mă surprinse, făcându-mă să tresar când o prinse exact în momentul în care voia să îmi atingă obrazul cu sărutul său salvator. Cuvintele nu puteau descrie emoția care îmi chinuia pieptul în acele momente, iar eu eram atât de speriată de a le recunoaște.

        — Zmeura mea. Știu că vrei să ajuții, dar Nonna și Pops se descurcă de aici. E timpul să ne gândim la noi puțin. E timpul să te gândești la tine însuți.

        Avea dreptate. Doamne, cât de mult durea această realizare. Trebuia să renunț aici. Voiam să îmi urlu durerea fără să-mi pese că aveam să rămân fără voce a doua zi. Dar am aprobat din cap încet, și mi-am lăsat obrazul în palma lui dreaptă, simțind cum atingerea lui ridica fiecare durere care îmi chinuia mușchi. Spatele și talia.

        — O să îi facem să uite de voi puțin, spuse atunci Pops, apărând în stânga mea.

        Emoția și lacrimile m-au făcut să respir întretăiat, în momentul în care mi-am ridicat privirea spre bătrânul cu ochii verzi. I-am mulțumit, de data asta așa cum trebuie folosind cuvinte și scutindu-mă de un alt val de rușine ucigaș. Iar când ochii mei i-au întâlnit pe cei ai lui Tamar, cuvintele nu-și mai găseau niciun loc pentru tot ce voiam eu să-i spun de fapt. O cunoșteam de atât de puțin timp. Multă lume mi-ar considera sentimentele clișeice, având în vedere aceste ore, dar pentru mine erau atât de speciale și de puternice. Voiam să îi aud în continuare poveștiile. Despre bunicul. Despre bunica. Despre Luka. Despre tot ce avea ea chef să împărtășească!

        Era o mină de aur, și chiar aveam multe de învățat de la ea. Voiam să mai gust din plăcinta ei specială. Voiam să îi povestesc în continuare aventurile prin care am trecut de când am ajuns aici în Wonderland. În puținele noastre ore împreună ea s-a dovedit a fii figura feminină după care eu tânjeam atât de mult. O prietenă. O mamă. O femeie care să mă înțeleagă știind că și ea a trecut prin ce trec și eu acum.

        — Ai grijă de pămpălăul ăsta, fetiță, spuse bătrâna aspru, ca mai apoi să tresară de parcă tocmai ce și-ar fi auzit și ea prorpiul ton. Clătinând din cap, îmi prinse un obraz în palma ei chinuită de timp și adunându-și pe chip un zâmbet, spuse: O să ne revedem curând, iar atunci am să îți povestesc despre cum eu și Lilian ne-am bătut cu tort și sulițe la aniversarea ei de șaisprezece ani.

        Am scăpat un mic chicot chinuit, și am spus zâmbind la rândul meu:

        — Abia aștept!

        Bătrâna doar schimbă o privire complice cu nepotul ei, care spuse mai multe decât orice fel de cuvânt pe care l-ar putea spune unul altuia, și trase adânc aer în piept, întorcându-se spre soțul ei:

        — Ei bine moșule. Suntem iar pe piață!

        — Am ieșit vreodată? Întrebă el, intrând în jocul ei.

        — Eu nu, răspunse ea cu ușurință. Nu știu ce să spun despre tine totuși!

        Atunci își ridicase pumnii, iar flăcările albastre care zvâcniră într-o clipită aproape că îi ascunse cu totul dacă nu ar fi transparența lor.

        — Asta îmi aduce atât de multe amintiri, adăugă ea, iar rânjetul de pe chipul ei îmi aduse un fior îngrozitor pe șirea spinării, făcându-mă să mă cutremur din brațele lui Luka. Poți lăsa scutul joc, copilă. Asta este joacă de oameni mari!

        Ezitând, m-am retras alături de Luka într-un colț care ne avantaja, având de gând să o luăm la fugă imediat cum scutul meu va cădea, și am dat ascultare cuvintelor ei.

        Din acea clipă totul se derulase foarte vag în fața ochiilor mei. Îmi aminteam de momentul de panică în care am realizat că rana din șoldul meu s-a redeschis, deși sângele de abia ce se vedea prin rochia mea verde. Nu-mi amintesc când sau cum am ieșit din pensiune. Îmi amintesc de clipele în care am realizat că Șobi se aflase în buzunarul rochiei mele în tot acest timp, și am mulțumit zeilor pentru această binecuvântare. Nu-mi amintesc de momentul în care am pierdut urma gărziilor. Îmi amintesc de clipa în care picioarele mi-au cedat, și am căzut în genunchii, luând gure lacome și rapide de aer. Îmi amintesc de clipa de teroare când l-am văzut pe Luka prăbușindu-se de pe propriile picioare exact în fața mea.

        Când nu a răspuns strigătelor mele, frica s-a triplat, dar nu-mi aminteam cum am ajuns să-l țin în brațele mele, încercând să-mi dau seama dacă mai respiră sau dacă pulsul său era în regulă. Un lucru era clar totuși. Nu simțeam pic de magie în corpul său.

        Ultimul lucru care-mi vine în minte când îmi storc creierii pentru a-mi aminti de această întâmplare traumatizantă e..vocea cunoscută a unui bărbat, urmată de o alta de femeie. Iar după asta totul era negru, rece și singuratic. De parcă tot sângele care-mi încălzise până atunci corpul prin vene, alături de adrenalină, a secat și tot ce a rămas în urma lui era...un ocean al nimicului..