— Uită-te la tine, Lils! spuse Caspian venind în întâmpinarea vechei sale prietene, cu toate că el era invitatul de fapt. Exilul din Wonderland îți face bine, nu?

        Alice Lilian Talbot pur și simplu se încruntă la vechiul său prieten bun, păstrându-și atitudinea ursuză pe care de obicei și-o scuză prin uzata frază ,, sunt bătrână și mă doare spatele, am tot dreptul să fiu cât de înțepată vreau!". Cum putea cineva să îi spună că nu are dreptate? Era imposibil, asta e clar.

        — Vorbește pentru tine, moșule. Eu intru în floarea tinereței mele cu numărul șapte! Dar ție, cum îți merge cu nemurirea, hă?

        — Mă simt ca la a șaptea înmormântare.

        — Aha..păi, să știi că n-am de gând să îți fiu bocitoare cum nu am făcut-o nici prima oară.

        Caspian râse cu poftă, realizând cât de mult îi lipsise conversațiile de genul. Se apropie ca să îi sărute obrajii îmbătrâniții și o tachină pentru a miia oară în viața aia, dându-și seama că sclipirea din ochii ei când el făcea asta era aceași de aproximativ șaptezeci de ani din lumea normală. Nu departe, în spatele lor, cel mai mare copil al cuplului Talbot, Agatha Bloom mai nou, se chinuia să își țină în frâu moștenitorul de peste zece ani, care se învârtea în jurul fustei mamei, chinuindu-și sora mai mică.

        — Agatha! strigă Cas. Ce mare te-ai făcut, fetiță! Parcă ieri fratele tău mai mic îți umplea părul cu nisip, iar tu alergai la noi plângând!

        Fata zâmbii, abandonând pentru câteva clipe cicălirea copiilor săi pentru a-și săruta unchiul pe obrajii. Era o copie întreagă, din cap până-n picioare a răposatului său tată, James Talbot, cu ochii ei verzi și părul maro și lung, fluturându-i pe spate. Agatha era un diamant în adevăratul sens al cuvântului, moștenind strălucirea ambiilor săi părinți.

        Ultima dată când Caspain își vizitase vechii prieteni, biata Agatha tocmai ce ieșise în societate și un anume William Bloom o dădu-se complet peste cap, făcând-o chiar să fugă pe geam din casa părintească pentru a se vedea cu el, stârnind atacuri de panică, victima fiind în permanență biata Lilian Talbot. Doar pereții știu cât a plâns biata Agatha și cât s-a rugat de tatăl ei pentru a primi permisiunea de a se căsători cu bărbatul iubit.

        James Talbot, tatăl ei, nu s-a lăsat înduplecat oricât de mult l-ar fi chinuit lacrimile fiicei sale. Cu toate că era clar că Lilian era șefa în casă, James nu a acceptat și a luat imediat postul de mascul alfa cu împrumut de la ursoaica șefă care se amuza complet de mult prea protectorul tată, cerându-i lui William Bloom să îi demonstreze că merită mâna prea iubitei sale fiice. Și a făcut-o.

        A fost nevoie de câțiva cai, o cursă, un picior rupt și o Agatha care s-a rănit grav, după ce tatăl ei a căzut de pe cal, iar armăsarul nu s-a oprit și a intrat imediat în biata Agatha, catapultând-o de pe locul ei și călcând-o în picioare, rupându-i piciorul și aproape distrugându-i complet fața. Din fericire și-a revenit repede, iar răniile nu au lăsat cicatrici, iar cu ajutorul lui William, Agatha a trecut peste șoc și teama de cai care i-a fost implantată în vene după această întâmplare. Doi ani mai târziu, fericitul cuplu William și Agatha se mândreau cu primul lor născut, Aurelian.

        — Vremurile se schimbă unchiule, zâmbi ea. Păcat că nu și obiceiurile, oftă mai apoi, privindu-și copii.

        Capian clătină din cap neputincios. Agatha semăna cu tatăl ei. Era moale în cele mai multe situații, așa că dragii ei copii îi cam săreau în cap. Nu credea că acestii copii se temeau în vreun fel de mama lor.

        — Aurelian și Octavianna Bloom! Ați face bine să nu o bruscații pe bunica în vreun fel. Mă jur că o las pe Mora și unchiul Henry în alianță cu tatăl vostru să vă mănânce desertul pentru o lună întreagă!

        Sau poate s-a înșelat. Cei doi copii au tăcut mâlc și s-au așezat cuminții pe două scaune. În cameră e așa de liniște încât nu ai crede că niște copii se aflau în ea. Celor doi le era frică de mama lor în adevăratul sens al cuvântului, iar toate astea se citeau în ochii lor. Agatha oftă obosită și spuse:

        — Nu fă vreodată copii. Nu recomand.

        — Slabe șanse ca moi să se reproducă, dar mersi de sfat. Henry e aici?

        Agatha aprobă din cap, din nou sclipind la auzirea numelui fratelui ei mai mic, Henry. Deși cei doi sunt despărțiti în vârstă doar de vreo doi anișori, în timp ce Agatha a crescut, trecând recent pragul vârstei de treizeci de ani, Henry a rămas blocat la vârsta de cincisprezece ani. Își alesese drumul în viață singur, la fel ca sora lui mai mare, și își promise să facă dreptate pentru părinți lui, așa că a plecat alături de unchiul său Wezen în Wonderland pentru a se antrena. Nimeni nu a încercat să-l oprească, deși bătrâna mamă suferă dese ori de dorul său.

        — Sincer, habar nu am unde e. Sper că nu încearcă din nou să o învețe pe Mora să înjunghie pe cineva cu un cuțit.

        Caspian rânji:

        — E o cunoștință necesară, Agatha dragă, Caspian râse, cât timp își observă prietena, Lilian, soptind ceva nepotiilor săi, făcându-i să chicotească.

        — Nu și pentru un copil de șapte ani.

        Atunci Lilian pufni:

        — E copia lui taică-su și el! Cât timp William și Henry o să fie prin preajmă, te asigur că fiicele tale nu pupă dansat cu băieții la vreun bal.

        — Cerule, oftă mama celor doi copii. Sper că blestemul bărbaților din familia asta să nu se de-a mai departe și lui Aurelian.

        — Măcar știi că ai bodyguard pentru fiicele tale.

        Zâmbetul reveni pe chipul tinerei mame. Atunci, Caspian vru să adauge ceva, dar mezina familiei Bloom intră val vârtej în încăpere, oprindu-se în fața mamei și bunicii sale, mai roșie la față ca și un rac după împerechere. Uite așa, trio-ul frațiilor Bloom era întregit. Zeii știau cât el și Wezen se minunau legat de faptul că soții Bloom au reușit performanța de a face nu unul, ci trei progenituri care al naibi nu le semănau aproape deloc.

        Nu, greșeau. Aurelian era copia tatălui său, Octavianna era copia mamei, iar Zemora — Mora, cum le plăceau lor să o alinte — ei bine, ea era altă ciorbă de pește. Era un combo ciudat dintre bunicii ei, iar deseori tânăra mamă o întreba pe bunica copiilor dacă nu cumva a scos-o ea pe gură pe mezina ei. Își retrăgea imediat cuvintele când își amintea de travaliul de cincisprezece ore pe care l-a suportat, chinuindu-se să scoată la iveală capul copilului.
       
        — Mami, trebuie să faci ceva, o face din nou!

        — Despre ce vorbești, păpușica mamei?

        — O face din nou! Luka, mami! O face din nou!

        Două priviri ale celor două femei Talbot, respectiv Bloom acum, se întorseseră spre Caspian, care se legăna suspicios de nevinovat de pe un picior pe altul, fluerând. Când privirile celor două deveniră apăsătoare, cedă:

        — Oh, da. Am adus cu mine micul ciudat al lui Tamar.

        Lilian își dădu ochii peste cap, privindu-și oarecum nostalgică nepoata. Bătrâna se mândrea dese ori cu faptul că Mora semăna atât de mult cu ea. Asemănările erau izbitoare.

        — Micuței mele ciudate îi place de micuțul tău ciudat, spuse bătrâna.

        — Să nu te audă William, spuse repede Agatha. Deja face pe marele tată atotprotector. Bietele mele fiice de abia ce au avut un prieten băiat până acum.

        — Nu-l plac pe Luka, mami! Mereu râde de mine și îmi pocește numele strigându-mă ,,zmeura".

        Bunica își acompanie fiica într-un schimb de priviri pe care micuța Mora îl găsise dubios. De parcă știau ele două ceva. Se priveau de parcă deja făceau planurile de nuntă. Mama chicoti atunci.

        — Asta pentru că te place, Mora.

        — Face o treabă foarte bună demonstrându-mi asta.

        — Ceea ce nu vrea nepoata mea dragă să îți spună e că practic a căzut în fund când cei doi au făcut pentru prima dată contact vizual.

        Biata Zemora se înroșii atât de tare, încât pentru o secundă Caspian se sperie, crezând că avea să leșine. Mama și bunica râdeau pe înfundate, amuzându-se pe cinste în schimb, semn că nu era prima dată când micuța Zemora fusese chinuită pe tema băieților.

        — N-a fost așa!

        Lilian lungi un ,mhm" atotștiutor, care o făcu pe Mora să se strâmbe la bunica ei.

        — Tata avea dreptate. O bătrână ursuză și înțepată.

        — Zemora Bloom! strigă mama ei revoltată, făcându-și fiica să tresară. Asta nu a fost frumos deloc, domnișoară.

        Lilian se întoarse spre Caspian cu amuzamentul și mândria scăldânu-i în ochii luminițe și îi șoptii:

        — Vezi? V-am spus că asta mică seamănă cu mine.

        — Pe bună dreptate, mormăi Cas, fiind și el de-a dreptul pus la punct din urma modului în care Agatha își punea copiii la respect cu o singura privire sau propoziție.

        — Unchiule Caspian, îl observă micuța în sfârșit pe acesta fugind în brațele bărbatului.

        Un val de râsete și cuvinte răsună în cameră, cât timp nu departe de frumosul tablou de familie o siluetă privea totul cu buzele tremurând. Nimeni nu o putea vedea, dar pentru ea totul era clar și trăia atâtea emoții în acel moment. Era vorba tot despre o Zemora Bloom. O Zemora care nu mai era de foarte mult timp micuța care își îmbrățisa unchiul și se plângea mamei sale, ascunzându-se după fustele ei de un băiat care îi dădea bătăi de cap. Era Zemora Bloom care acum își croia drumul în viață trăind aventura vieții ei fără să conștientizeze. Și chiar dacă era conștientă, Zemora respingea idea de a se băga în sufletul acțiuni trăind din plin.

        Privind chipul mamei sale decedate, un dor nebun o curpinse și lacrimi calzi îi atacară chipul, făcând-o să suspine. Mama pe care o adorase toată viața și de care fusese despărțită mult prea devreme. Mama care îi pieptăna părul dimineața și îl împletea în tot felul de moduri cât timp o făcea să râdă și o încuraja să viseze. Să trăiască din plin fiecare zi de parcă ar fi ultima și să își iubească familia și nu doar atât. Mama care ia croit chiar ea, cu mâna ei rochia ei preferată de pe atunci. Rochia pe care încă o avea în dulap, ascunsă, deși nu avea să recunoască asta cuiva vreodată.

        Mama care nu a fost acolo când ia venit pentru prima dată ciclul și a avut nevoie de ajutorul unei sevitoare pentru a se descurca pe moment, deoarece sora ei nu era prin preajmă exact când era mai mare nevoie de ea. Mama care nu a fost acolo să îi spună cât de frumoasă era în rochia ei în care urma să iasă în societate. Mama care a lispit atâtea nopții în care ea avea nevoie de ea, pentru ai povestii pentru a zece miia oară prima ei întâlnire cu tatăl ei, cu toată că povestea era deja de mult timp consumată. Dumnezeule, cât de mult puteau să doară lucrurile astea.

        Doar Zemora știa cât de greu i-a fost să înăbușe aceste sentimente, de furie, de tristețe și de dor, până în momentul în care au apărut tot mai rar și într-un final, aproape deloc. Acum au revenit toate, făcând eforturile Zemorei de a accepta și de a merge mai departe să fie zadarnice.

        Ușa camerei se dădu de perete în acel moment, iar tatăl Zemorei, cu treisprezece ani mai tânăr apăru în cameră ținând de guler ridicat deasupra podelei un băiat. Micuța Mora se încruntă și îi scoase limba celuilalt copil care nu părea cu mai mult de vreo cinci ani mai mare ca Mora, acesta răspunzând cu același salut făcut și de Zemora.

        Pielea fetei care privea toată scena se făcu de găină în acel moment, și privind spre chipul băiețelului ceva îi făcu pământul să se cutremure sub picioare. Ochii speciale, de două culori diferite pe care ea îi adorase în secret încă din prima secundă cum îi văzuse. Spectatoarea suspină, șoptind porecla, titlul persoanei, de parcă îl striga:

        — Mad Hatter?

        A vrut să facă un pas în față spre grupul vesel din fața ei, dar imaginea se sparse în acel moment, iar totul se făcu negru în jurul ei, și Zemora nu se opuse. Se lăsă absorbită de el, deoarece recunoscu acest sentiment după ce îl mai trăise odată acum puțin timp..și se întoarse în realitatea din afara paginilor cărții. Loc în care urma și era nevoită să facă o alegere care avea să îi schimbe literalmente toată viața..și era pregătită pentru asta.

        Dar nu asta s-a întâmplat de fapt, iar cadrul se schimbă, surpinzând pădurea din spatele conacului Bloom. Două umbre pitice, una mai înaltă ca cealaltă fugea țipând în șoaptă avântându-se în pădure. Cadrul se schimbă din nou, iar în fața Zemorei apăru o imagine cunoscută pe care crezuse că o vedea pentru prima dată în viața ei. Era scorbura veche și chinuită de soartă. Cea care ascundea în ea portalul spre Wonderland cu ajutorul căruia ea căzuse în acest regat. Zemora rămase încremenită când recunoscu vocea unuia dintre copii care fugiseră în pădure, acum cei doi oprindu-se în apropierea scorburei de copac:

        — Acesta e locul? Arată plictisitor.

        Era micuța Zemora alături de micul Mad Hatter. Micul Luka.

        — Îți spun că e adevărat. De aici vin eu, se lăudă micuțul. E tărâmul Wonderland, zmeurici. Casa mea. Iar locul trebuia să fie și a ta.

        — Aici e casa mea, Luka. Unde este familia mea.

        — Nu completă în orice caz..

        — Mereu crezi că știi atât de multe lucruri despre mine. E enervant.

        — Te cunosc la fel de bine precum îmi cunosc buzunarul drept.

        — Ne-am întâlnit doar de cinci ori până acum. Nu cred că sunt așa de ușor de citit. Tata spune că sunt o carte închisă cu lacătul a cărei cheii este pierdută într-un ocean fără fund.

        — Mereu ești așa de dramatică?

        — Nu știu. Tu știi. Doar mă cunoști atât de bine.

        Mora cea care privea era total uimită de ușurința cu care cei doi copii se tachinau unul pe altul, fiind cuprinsă de atât de multe sentimente și amintiri care până acum le uitase.

        — Eu mă întorc acasă. Tu ce ai de gând să faci?

        Micuța Zemora pufni enervată:

        — Nu am căzut de comun de acord că vin cu tine, tontule?

        Luka ridică din umerii.

        — Voiam doar să fiu sigur.

        Înainte ca micuța Zemora să mai adauge ceva, sau măcar ca Mora cea matură care îi bântuia inofensiv pe cei doi să își de-a seama de ce se întâmplă, Luka intră în lumina reflectoarelor și sării prin gaura copacului care era mai mult o jumătate de trunchii chinuită de soartă, cât timp micuța Mora reacționă și îl strigă disperată.

        Atunci Zemora simții un ciudat sentiment de deja-vu cât timp își privea complet buimacă versiunea mai tânără care era clar că habar nu avea ce să facă acum. Avu stupidul impuls de a se apropia de ea, pentru a o împinge ușor ca și o încurajare ca să-l urmeze pe Luka. Simți că asta era de făcut, și spre mirarea ei, când își atinse ușor pe spate versiunea mai micuță simți căldura corpului ei micuț și chiar o făcu pe Mora să facă un pas în față. Aproape scăpă un icnet de uimire când își auzi varianta mai tânără spunând:

        — Hai să facem ca și Alice!

-*-

        — Rahat! Rahat! Rahat pe biscuit!

        — Ce s-a întâmplat cu ,,Nu e frumos să vorbești urât, netotule"?

        — Taci din gură, Luka! Doar taci din gură, strigă micuța Zemora provocându-l pe Luka să râdă în hohote.

        Tărâmul Wonderland era într-adevăr grozav. Sau asta a reușit ea să creadă în primele cincisprezece minute cât timp la căutat pe Luka prin împrejurimi. Căzuse de la o înălțime ridicol de mare și totuși avusese stupidul noroc de a cădea direct într-un boschet moale fără pic de țepii. Măcar atât era norocul ei. După asta reușise să-l găsească pe Luka, care se așezase linistit la soare, de parcă ar fi așteptat-o, fapt care nu a putut decât să o enerveze și mai tare.

        Totuși iritarea a trecut repede, deoarece fu înlocuită de frică. Avusese nenorocitul ghinion de a se trezi cu o furnică gigantică în spatele ei, iar Luka o tachinase, spunând că țipetele ei cicălitoare au atras bestia. Zemora s-a ascuns în spatele lui Luka, tremurând din toate încheieturile. Până la urmă acesta a izgonit bestia îngrozitoare, fapt pentru care Zemora era recunoscătoare, dar nu avea să îi recunoască asta cu voce tare.

        — Gata! Mi-a ajuns. Vreau acasă! declară ea.

        — Ești plictisitoare. Unchiul Wezen n-avea dreptate, pufni el, cei din familia Talbot nu sunt sufletul petreceri dacă toți seamănă cu tine.

        — Te voi sugruma cu un căpăstru pentru cai.

        — Cuvinte mari pentru o copilă de șapte ani.

        — Ești mai mare decât mine cu doar trei ani.

        — Măcar eu am două cifre la vârstă. Care e scuza ta aici?

        — Ești enervant.

        — Iar tu ești imposibilă! Eu..

        Cuvintele îi fură retezate de ceva. De un sunet care pentru Zemora era atât de necunoscut, dar pentru Luka era chiar obișnuit, încât urechiile lui îl recunoștea din prima. Era sunetul morți. Sunetul neputinței și al foametei. Al suferinței. Era sunetul războiului. Iar cum Mora nu știa situația în care Wonderland-ul se afla, nu putea decât să privească confuză chipul palid al băiatului.

        — Să..să mergem, Zemora, spuse el atunci apucând-o de mâna care îi tremura.

        Luka nu o considera pe fată urmașa lui Alice cea viteaza și James, 7 of Spades. Chiar dacă era, el considera că fata nu seamănă deloc cu predecesori ei. Și totuși Zemora era urmașa lor. A doi oameni foarte puternici și respectați înainte de incident. A doi oameni cu puterii magice inedite a cărei limită nu putu fii învinsă decât de o nenorocire de coroană. Luka subestimase asta și ignoră faptul că Zemora ar fi putut avea vreun fel de putere magică primită ca mostenire din partea mamei și a buniciilor ei.

        Au avut orbul ghinion de a sfârșii foarte aproape de frontul unde luptele se purtau se decenii și nimeni nu avea să se oprească până în momentul în care adversarul va cădea la datorie sau se va preda, cedând. Atacurile și luptele care aduceau magia în prim plan făceau pământul să se cutremure în jurul lor, iar Zemora, într-un mod ciudat care o îngrozea la maxim simțea tot. Toată magia. În ce parte din corp se afla și de unde avea să atace. Era atât de aproape încât o atrăgea parcă spre miresmele sale înșelătoare.

        Oftând, Zemora s-a concentrat pe atingerea lui Luka, care o zăpăcea îndeajuns încât să îi distragă atenția de la dezastrul din urma lor. Mai apoi ceva groaznic o făcu să se oprească. Ceva înspăimântător și puternic. Ceva ce se apropia rapid de ei. Atunci Mora își ridică privirea spre cer, și regretă instant că a făcut asta.

        Era o bilă gigantică de apă. Una neprietenoasă, clar, se apropia de eu cu o viteză care îi tăia răsuflarea. A înghețat pe loc strângând mâna lui Luka cât de tare putu. Acesta când a văzut ce se apropie de ei, se panică pentru o secundă, și după ce realiză că nu aveau vreo șansă de a scăpa în timp util din raza bilet de atac, o trase pe Zemora în brațele sale mici și o strânse tare la piept, înăbușindu-i scâncetele în haina lui. Zemora a greșit din nou, sau cel puțin asta a crezut ea că a făcut, când și ridicat privirea din bluza lui Luka pentru a înfrunta ce se apropia de ei. Cuprinsă de spaimă din urma socului legat de cât de aproape era bila de apă acum, Zemora țipă.

        Și ceva se întâmplă. Era de parcă țipătul ei a făcut ca totul să se cutremure de trei ori mai tare decât din urma luptelor de pe front. Brusc toată aura acea ciudată din jurul ei care o băga în sperieți și o atrăgea în același timp dispăru. Chiar și cea mai apropiata care venii de la Luka. A privit din nou în jur și a tras aer adânc în piept când o aură neagră plutea în jurul lor, iar bila de apă ce inițial amenința să îi distrugă..dispăru.

        Strânsoarea în care fusese ținută de către Luka slăbii, iar acesta se prăbușii pe iarbă în fața ei,scoțând de la ea un alt țipat speriat, care de data asta nu a scos niciun felde aură magică/bombă nucleară. Zemora se simții și ea amețită atunci, șiînainte de a putea să sară în ajutorul prietenului ei, se prăbușii lângă el, cuprivirea încețoșat și auzul înfundat. I se păru că auzea vocea părintelui eistrigând-o. Vocea mamei sale. Vocea bunicii sale. Dar nu putea reacționaîn vreun fel. Iar atunci totul se făcu negru, și de data asta niciun altcadru nu apăru în locul celui anterior, lăsând-o pe Zemora care privise totul terifiată într-un întuneric nedrept pentru mult timp.