— Poveste mea preferată este cea a lui Niobe. O știi?

        — Oarecum. Niobe era prima femeie muritoare iubită de Zeus. Avea paisprezece copii, șapte fete și șapte băieți. Tocmai din acest motiv, îi reproșează Latonei, mama gemenilor Apollo și Artemis, că nu ar trebui să fie cinstită, fiindcă aceasta are doar doi copii. Ofensați, Artemis și Apollo s-au răzbunat pe regină omorându-i copiii. Artemis săgetează fetele iar Apollo băieții. La final îi cruță doar pe doi dintre aceștia. Din cauza durerii materne, Niobe se preface în stâncă.

        — Mereu apreciez o femeie cu cunoștiințe, ridică ea paharul ei cu suc de portocale de parcă ar fi vrut să țină un toast.

        — Mitologia greacă este chiar interesantă. Și am avut foarte mult timp liber când sora mea mai mare nu era prin preajmă, iar fratele meu era la scoală, așa că, am citit mult.

        — În Armata Neagră există un bărbat pe nume Apollo, nu știu dacă ai avut ocazia să-l cunoști, dar eu am căutat informații despre acest zeu doar ca să am cu ce să-l tachinez pe el cât timp eram sub acoperire la ei în bază. Mitologia m-a prins în miresmele sale și m-am trezit citind și despre Artemis sau Hades.

        — Avem și noi un Ares aici în armată. Vrei să fie următoare noastră, și prima de fapt, victimă? Am zâmbit eu șiret cât timp sorbeam din ceașca mea cu ceai.

        — Zemora Bloom! Unde ai fost toată viața mea, atunci când îmi căutam eu un partener în toate tâmpenile pe care vreau să le fac?

        — Undeva departe, prin Londra. S-ar putea să nu mai am foarte mult timp pe aici, așa că trebuie să acționăm repede.

        Cine ar fi crezut că eu și Nirvana chiar avea un lucru un comun care ne putea apropia dintr-o dată? Deși e trist că nu aveam să zăbovesc mai mult pe aici pentru a afla ce alte prostii puteam lucra împreună, fiind unite de crudul interes de a provoca durere altora, mă bucuram că am făcut acest schimb de păreri și cunoștințe. Un sentiment trist de melancolie mă urmări până acum, de când m-am trezit miraculos în patul meu dimineață, unde nu puteam decât să presupun cum am putut ajunge, având în vedere că adormisem lângă Mad Hatter pe pervazul generos de mare al ferestrei mele, după ce am mai vorbit una alta cu el. Până la urmă am sfârșit având o mică ciondăneală pe subiectul rochilor mele, pe care el le considera citez: ,, Al naibii de plictisitoare și anoste", dar cred că acea mică ceartă mai mult ne-a amuzat pe amândoi decât să întoarcă ura între noi.

        Zece sentimente de rușine diferite m-au făcut să mă rotesc prin pat în această dimineață, imediat cum mi-am amintit tot ce am spus și tot ce am făcut ziua anterioară. Mă mir cum de am avut curajul de a mă ridica din pat. M-am strecurat în bucătărie, unde de obicei personalul castelului mânca, doar că aparent ei terminaseră de mult de asta și acum bucătăria era goală. Câteva felii de pâine prăjită rămase de la micul dejun al curții aflată încă în castel ci nu pe câmpul de luptă au fost salvarea mea, alături de câteva căni de ceai, acum rece, dar perfect pentru gâtul meu uscat. Nirvana mă găsise aici, și s-a asezat lângă mine, spunând că tocmai ce s-a trezit și ea. A șterpelit vreo trei feli de pâine prăjită de la mine, și și-a asezat fundul fericit pe blatul de bucătărie. Nu-mi amintesc sigur cum am ajuns să vorbim despre asta, dar era într-adevăr un subiect care ne băga pe amândouă în priză.

        — Ce ar fi dacă l-am întreba unde a lăsat-o pe Aphrodita a lui? Am sugerat eu, ridicând din sprâncene.

        — Iar apoi eu spun repede: ,,Despre ce vorbești, Mora? Regina Leo e chiar acolo!"

        Nirvana izbucni în hohote de râs deodată cu mine, iar eu m-am delectat imaginându-mi fețele celor doi atunci când ar auzi toate astea.

        — Atunci chiar ne-ar transforma fundurile în gheată, m-am sters eu o lacrimă din colțul ochiului.

        — Păi, atunci eu am să mă transform într-un dragon, și am să îi topesc creierul ăla înghețat. Poate așa începe și el să spună și să facă chestii mai inteligente.

        Îmi întindeam mâinile pisicește când ea a spus asta, făcându-mă să chicotesc din nou. Să se transforme? Deci asta era puterea ei magică? Era o creaturi metamorfică?

        Hmm..

        Aveam atâtea întrebări, dar cred că ei îi scăpase faza asta, și nu intenționase să-mi dezvăluie nimic. Sau poate nu se aștepta ca eu să fiu atât de ageră și inteligentă încât să-mi dau seama că e mai mult decât o glumă amuzantă. Deși ar putea fi și asta..Eram paranoică. Teribil de paranoică. Probabil mult prea paranoică și curioasă pentru binele meu.

        Cred că inițial am venit aici în bucătărie pentru a mă ascunde. Mă simțeam al naibii de vinovată pentru faza de ieri cu Cab și înainte de toate grijile pe care mi le făceam pentru propria persoană, speram că el este bine. Cu toate că Mad Hatter m-a mai făcut să uit de asta aseară ridicându-mi puțin moralul practic fiind el înuși, într-un mod care de obicei ar fi enervant. Mi-am tot spus că am să vorbesc cu el și vom lămuri totul, dar după când am pornit în căutarea lui nu mai eram atât de curajoasă. Până la urmă, mi-am făcut curaj și am întrebat-o pe Nirvana despre Cab.

        — A plecat? Dar..de abia ce s-a întors ieri, nu?

        — Îmi pare rău, Mora, îmi zâmbi trist aceasta. Câmpul de luptă e ca un joc de cărți. Fiecare carte este aruncată în orice moment. Cu toate că orașele sunt un loc în care poți locui indiferent de regele pe care îl slujești, asta nu îi face pe oameni să fie pașnici unii cu alții.

        De asta s-a întors acoperit de sânge cu o zi în urmă oare? Zâmbăreț în acelaș timp? N-avea sens. Am strâns din buze, îngrijorarea apăsându-mi în piept când gândul mi-a scăpat din lanțuri printre buze:

        — Fiecare carte poate fi eliminată în orice moment, de asemenea.

        Nirvana își așeză o mână pe umărul meu drept.

        — Nu-i motiv de îngrijorare. Poți vorbi cu el când se întoarce. Și-ți promit că o va face.

        — S-ar putea ca eu să nu mai fiu pe aic ca să am ocazia, am suspinat eu ridicându-mă de pe scaun.

        Mi-am luat farfuria și paharul din care am mâncat și am băut și m-am oprit în fața chiuvetei, așezându-le în ea înainte de a porni apa.

        — Ce vrei să spui cu asta? Mă întrebă ea, savurându-și în continuare cornul cu ciocolată din farfurie.

        I-am povestit despre cum am ajuns în locul ăsta și despre cum am așteptat ca unchiul meu să vină să mă salveze timp de o lună întreagă. Mă simțeam cam inutilă când mă gândeam că eu nu puteam face nimic pentru a mă salva singură, dar am alungat repede aceste gânduri. Azi era ultima mea zi în Wonderland. Ultima mea zi departe de familia mea. De casa mea. Și zeilor! Îmi era atât de dor de ei. Simțeam până și lipsa cicălelilor surorii mele mai mari când venea vorba de limbajul meu mai vulgar sau mișcările greșite pe care le mai făceam, nepotrivite pentru o lady din câte spunea ea. Îmi era dor de Lian și glumele lui proaste. Mie dor până și de tata.

        — Rahat. Asta e complicat, bombăni ea.

        — Tu ai fost în baza Armatei Negre. Unchiul mea a spus ceva despre mine? Bănuiesc că știe că sunt pierdută prin spațiu pe aici.

        — Unchiul tău era cam pierdut când l-am văzut eu ultima dată. Știe că ești aici. Probabil doar așteaptă momentul potrivit pentru a veni la tine.

        Am privit-o când mi-am sters mâinile ude de rochia maro pe care o purtam în acea zi. Un discomfort îmi înjunghia pieptul când mă gândeam la toată situația asta cu unchiul meu. Speram în continuu să vorbesc cu el despre toate astea, fiindcă îmi doream foarte mult să aud varianta lui. Eram destul de matură încât să nu îmi pun propriile sentimente rănite pe primul plan ca mai apoi să aflu că m-am strofocat pe degeaba. Uram drama și încercam să mă feresc de ea mai mereu.

        — Și, Mora, ce-ți mai face iubitul din vis?

        Aproape m-am împiedicat de tocul ușii când am vrut să părăsesc încăperea. Rahat pe biscuit!

        — Ce? Am întrebat eu, vrând să sune inocent, dar mi-a ieșit doar un orocăit ciudat.

        Un rânjet șiret apăru pe chipul noi mele camarade, iar eu știam de pe acum ce mă așteaptă. Tachinările care băteau la ușa imaginară dintre noi, gata să mă stânjenească în cele mai jalnice moduri posibile.

        — Știi tu..Indigo.

        M-am înecat cu aerul. Reacția mea a trecut foarte repede de la ,,era să mor înecată de la șoc" la ,,am să mor de râs fiindcă tocmai ai spus cea mai mare prostie". Și Doamne! Cu câtă poftă puteam să râd.

        — Nu credeam că povestea ta de dragoste cu Indigo îți poate trezi un asemenea amuzament, mormăi ea oarecum confuză. Vreau detali cât mai picante totuși.

        Asta mă făcu să râd isteric, cu lacrimi încă. Nirvana era singura persoană care știa de excapada mea din lumea poveștilor, sau poate chiar trecutul bunici mele mai bine spus. Cum ea știa toată povestea destul de bine, făcea mișto de mine cu partea cu iubitul secret în cele mai crunte feluri. Am refuzat să îi spun cine juca rolul iubitului bunici în carte, ca să mă scutesc de o altă rușine. Mă afecta în orice caz toată situația, și nu îmi puteam imagina cum de îl mai puteam privi pe Mad Hatter în ochii după toate astea. Nu e cel mai ușor lucru pe care l-am făcut vreodată, dar mă descurc. Oricum, Nirvana poate să-și pună pofta-n cui fiindcă n-am să îi spun despre ce s-a întâmplat cu mine acolo și mai ales CU CINE s-a întâmplat magia, vreodată.

        Încercam să ignor sentimentul ciudat care mă apăsa de fiecare dată când îmi dădeam seama că povestea din carte era a bunicii. Ea l-a cunoscut pe bunicul într-un parc din Londra, din câte mi se povestise mie, nu a fost dragoste la prima vedere, dar oriunde mergea ea, era și el. Au ajuns într-un final să vorbească și să iasă la plimbări zilnice cu trăsura. Înainte de a-și da seama amândoi de ce simțeau unul pentru altul, el deja o curta. Dacă bunica l-a cunoscut pe bunicul în Londra, atunci cine era bărbatul care s-a purtat atât de tandru cu ea cât timp era în Wonderland?

        Bunicul nu a fost iubirea vieții ei cu adevărat, având în vedere sentimentele puternice pe care era evident că le simțea pentru celălalt bărbat. Nu este treaba mea. Nu este relația mea. Dar într-un mod ciudat care mă înfurie pe mine însumi, mă simt înșelată. A fost o minciună totul până la urmă? Bunica s-a căsătorit cu bunicul și i-a făcut pe mama și unchiul doar ca să..supraviețuiască? Mă durea că gândeam toate astea. Eram o adevărată ticăloasă.

        Dar dacă a fost totul o înșelătorie. Dacă bunica ne ura, noi fiind produsul vieții pe care ea ar fi putut-o avea dacă s-ar fi căsătorit cu adevărata ei iubire. Nu prea știu dacă toate astea au logică. De asta nu e bine să mă avânt prea mult printre gânduri. Ajung să înfăptuiesc doar prosti.

        — Frate, dacă te amuză așa de tare am să o pomenesc mai repede. Rare ori o vezi pe Zemora așa de zâmbăreață.

        — Încetează. Nu e vorba despre Indigo dacă vrei să știi. Așa că n-ai ghicit bine.

        N-ai putea ghici despre cine e vorba în sute de ani, dacă stau să mă gândesc. Nici măcar eu n-aș ghici dacă n-aș fii trăit-o pe propria-mi piele.

        — Aș aprecia dacă n-ai mai pomeni despre asta vreodată.

        — Doar când va îngheța iadul, scumpo! Îmi făcu Nirvana cu ochiul.

        — Viața mea amoroasă alături de un ,,Călin file din poveste" la care visezi tu că mă vizitează în noapte, nu e deloc atât de palpitantă pe cât ai vrea să fie.

        — Viață amoroasă cu cine?

        Strigând un ,,Doamne!", am sărit din tocul ușii ca din gura șarpeliu. Blasfemie! Una din singurele persoane care du dețineau magie din casă și pe care nu le puteam detecta în caz de erau prin jurul meu tocmai ce îmi făcu o surpiză, speriindu-mă pe la spate. Emma stătea în tocul ușii, privind de la mine la Nirvana, pe care o pufni râsul, confuză.

        — Să nu mai faci asta vreodată, am bombănit eu așezându-mi o mâna peste bătăile alarmante ale inimi mele.

        — Despre ce vorbeați? Întrebă Emma, zâmbind.

        M-am bâlbâit pentru câteva secunde, luată pe nepregătite de întrebarea ei. Ce-aș putea minți la asta?

        — Zemora tocmai ce îmi povesti despre băiatul pe care-l place în secret.

        Inițial un sentiment de ușurare îmi desumflă umerii, ca mai apoi să îmi dau seama că tocmai ce m-a trimis în gura leului, aliindu-se cu el. Fir-ar!

        — Un băiat? Zemora Bloom! De ce aflu despre asta doar acum? Despre cine este vorba? Se întoarse imediat spre Nirvana.

        — Îmi pare rău. Am promis să țin totul secret, îmi făcu ea cu ochiul rânjind smecherește.

        — Cum?

        — E foarte scandalos, continuă ea. De abia a avut curajul să-mi spună și mie.

        — Nu mă ajuți, am mârâi printre dinți către Nirvana.

        — Ăsta nu e mulțumesc-ul pe care îl așteptam.

        — Este vorba despre Cab?

        Dacă nu le oprește cineva, am să sfârșesc având o criză de apoplexie. Am strâmbat din nas la gândul că între mine și Cab se putea înfiripa ceva romantic. Cab era o partidă bună. Și era foarte arătos, nu puteam minți spunând că nu e, mai ales cu ochii ăia ai lui albaștri, ar putea lăsa foarte ușor prăpăd în materie de domnișoare îndrăgostite în urma lui dacă ar vrea. Dar Cab era un gentleman. Și era cel mai bun prieten al meu, deși eu nu îmi dorisem să se ajungă aici.

        Chiar nu plănuisem să-mi fac legături aici, fiind sigură că am să plec. Și chiar urma să plec, chiar azi. Situația cu Cab era tensionată. Nu voiam să mă întorc acasă știind că eram certată cu cineva sau exista o neînțelegere între noi. Mai ales cu Cab. Voiam să plec de aici cu zâmbetul pe buze, mulțumind stelelor pentru toate momentele petrecute aici. Fie ele bune sau rele. Pentru toți oamenii frumoși pe care am avut ocazia de ai cunoaște și care mi-au intrat pe sub piele inevitabil. În concluzie, între mine și Cab nu avea să se întâmple ceva de acea natură vreodată.

        — Sau poate Ares? A adăugat repede Emma după ce-mi văzu grimașa.

        M-am înecat cu aerul. Nici într-o mie de ani nu și-ar fi putut imagina despre cine ar putea fi vorba. Nu aveam niciun amant secrect cum Nirvana făcuse totul să pară, iar Emma ar fi trebuit să-și dea seama că eu nu mi-aș lua vreodată un amant, mai ales fiindcă eram prea inocentă și rușinoasă pentru așa ceva. Sau nu știu. Poate cer eu prea mult de la ele.. Din nou, Ares era ultima persoană de care m-aș trezi atrasă. Aș vrea să spun că Mad Hatter era ultima. Chiar îmi doream. Și aș spune-o cu atâta pasiune încât m-ar durea sufletul. Dar ar fi o minciună. A urcat cu câteva grade în sus, nenorocitul, din pricina cărții ăleia stupide care mi-a dat peste cap tot ce era relativ rațional și calm.

        — Gata știu! Bate ea din palme. Jonah!

        Nirvana izbucni în hohote de râs, atrăgând priviri ucigase din partea mea, în timp ce eu priveam neajutorată de la una la alta.

        Iac. Iac. Iac. Iac. Iac. NU!

        — Am ghicit, nu-i așa?

        Am mijit din ochii spre prietena mea. Mă cam mânca limba să le povestesc despre Mad Hatter din nevoia de a-mi lua o greutate de pe suflet, dar nu era o idee bună deloc. Într-un fel gândul de mărturisi că Mad Hatter îmi făcea vizite nocturne de cel puțin o săptămână, mă făcea să mă simt de parcă l-aș trăda pe pălărier. De parcă era secretul nostru și nimeni altcineva nu știa că el și-a găsit un loc la mine pe pervaz. Asta mă făcea să mă întreb dacă nu cumva Nirvana știa ceva despre asta. Doar fusese în baza Armatei Negre și asistase probabil la majoritatea întâlnirilor de război avute de ei. Ar trebui să știe ceva, nu?

        Emma aștepta cu un rânjet încântat pe buze un răspuns la întrebarea sa. Gândul la mine și Jonah mă făcea să simt un gust teribil de vomă în cerul guri. Vorbele lui Caspian mi-au revenit în mine brusc, lovindu-mi pereți timpanului de parcă ar vrea să mă gândesc la toate astea chiar acum.

        ,, Te-a atins din nou?" mă întrebase el atunci.

        Să mă atingă? Să O ATINGĂ pe bunica? Totul era atât de confuz. Jonah era de o vârstă cu mine, nu? Cu vreo trei sau patru ani mai mare, dacă nu mă înșel. Bunica ar fi împlinit nouăzeci de ani anul ăsta dacă nu ar fi murit când avusesem patru ani. Cartea aia spusese povestea bunici. Jonah nu aveam cu să o cunoască, fiindcă nici măcar părinți lui nu fuseseră concepuți atunci când bunica trăise aici, în Wonderland. Poate era ca și în cazul surori, al mamei și al iubitului. Cum Nirvana fusese adusă de subconștientul meu să joace rolul surori, poate și Jonah a fost la fel.

        — N-ai spus nu la nici unul. Eu pariez pe Cab sau Jonah, chicoti Emma. Aflu eu despre cine este vorba. Stai fără griji, dragă prietenă.

        Oftând gălăgios, am trecut pe lângă Emma și am ieșit din bucătărie, mergând oriunde..doar departe de cele două fiindcă un început de migrenă îmi teroriza tâmplele. 

-*-

        Wonderland-ul era într-adevăr un tărâm frumos. Un ținut unic, chiar dacă eu n-am apucat să văd mare parte din el. Poate chiar deloc. Am ascultat doar poveștiile Emmei despre cum obișnuia fie totul înainte ca războiul să distrugă fără milă ce lumea iubea. Amintirea păduri care veștejea încet sub ochii mei de acum câteva săptămâni încă mă bântuia și nu cred că avea să o uit vreodată. Mă întristam profund când îmi aminteam.

        Când îi întrebam pe membri Armatei Roșii despre asta se făceau în majoritatea timpului că plouă. De parcă ar fi pentru prima dată când ei au auzit despre asta. Era o minciună. Știam asta. Știau ei ceva despre asta, doar că nu voiau să-mi spună. Trebuiau să fie cu adevărat proști pentru a nu vedea ce se întâmplă în jurul lor. Nu ar trebui să îmi pese. Cred că mi-am repetat de nenumărate ori că asta nu era treaba mea deloc. Și totuși..îmi păsa.

        Nirvana se întorcea astăzi în baza Armatei Negre, ca spion. Ares pleca și el alături de Jonah și Leo într-o misiune secretă despre care urechiile mele nu aveau voie să audă, iar Emma se plângea în continuu deoarece urmează să rămână singură aici, cum Cab e plecat, iar eu de asemenea am să dispar de tot din Wonderland. Priveam din camera Emmei, mulțumind zeilor că avea vedere spre poarta din față a castelului, cum membri curții regelui de inimă roșie își luau rămas bun unul de la altul.

        Nirvana păsea țanțoș către ei, în ținuta ei neagră cu care de fel a și venit înapoi aici acum câteva zile. A trecut pe lângă ei, schimbând câteva cuvine cu Jonah și Leo înainte de a se face nevăzută printre umbre. Aproape nici n-am observat când a dispărut din raza mea vizuală. Era agilă ca și o pisică.

        Un gol mi se forma în stomac, când realizam că orele treceau pe lângă mine, iar miezul nopții se apropia cu pași rapizi. Aveam emoții. Nu prea știam exact de ce. Mai mulți factori se adunau la o laltă și îmi dansau tango în stomac. Este o cruzime prin care nu-mi venea să cred că trebuie să trec. Cu inima grea îmi imaginam în avans momentul în care am să-mi iau rămas bun de la Emma. În același timp inima mi se încălzea când îmi aminteam că mă întorceam acasă. La familia mea. La Aurelian și Octavianna. Și tata. Și la tot personalul din conacul tatei. Abia așteptam și în același timp nu o făceam, să mă întorc acasă.

        Am câteva regrete care mă cam iritau. Gândul că nu am reușit să aflu tot adevărul din spatele poveștii bunici mele mă cam ațâța. Era bunica mea. Având în vedere că aparent am și eu aceași putere ca ea, îmi dă dreptul să îi aflu trecutul. Ca să-mi aflu originile, nu?

        Am pierdut o lună aici făcând practic..nimic. Și regret asta acum. Regret că am întors obrazul nepăsări și nu m-am interesat de tot ce se întâmplă aici mai mult. Asta— asta ar face un personaj principal dintr-o carte. Asta aș face eu în scenarile mele dacă vreodată aș fi ajuns să-mi imaginez că fac parte dintr-o lume de genul. De ce n-am făcut asta când am avut ocazia? Nu am fost eu însumi în întregime aici. E de parcă am umbrit și ascuns partea aia care visa și se adventura până-n pânzele albe doar ca să se distreze.

        Gândind toate astea e un mod jalnic de a-mi lua rămas bun de la Wonderland, nu-i așa?

        Dar n-am să uit locul ăsta vreodată. N-am să devin obsedată de el, încercând să mă întorc din nou. Am să plec. Mă voi întoarce acasă. Și voi lupta pentru dreptul meu de a-mi alege singură calea în viață.

        Sper să am un loc în care să mă pot întoarce. Habar nu am ce voi găsi acum, peste o lună, în conacul tatei. Cum voi fi primită, sau cum voi explica absența mea. În cazul ăsta mă bazam pe unchiul Henry. Viața mea ar fi fost de zece ori mai ușoară dacă el și-ar fi făcut datoria de unchi și ar fi venit după mine. Îmi dau seama că spunând asta sun ca un copil răzgâiat, dar trebuie să fiu supărată pe cineva și sincer nu îmi vine în minte altă persoană pe care să fiu furioasă.

        Oftând, m-am întors spre Emma, care încă bombănea ceva în pernă. Probabil ceva legat de bine cunoscutul ei iubit secret, nu tocmai secret față de mine, Queen of Hearts aka Leo. Cel puțin despre asta vorbise ultima dată când eu am acordat puțină atenție bombănitului ei. M-am trântit în pat lângă ea, așezându-mi capul în poala sa.

        — Nu-mi vine să cred că a plecat, oftă Emma.

        — Cred că toți membri curții au plecat, draga mea.

        — Ba nu e adevărat! Fratele meu idiot e încă aici.

        — Preferai ca Leo să rămâna, iar Indigo să plece în locul lui? Am ridicat eu dintr-o sprânceană.

        — Nu, mormăi ea, lungind puțin consoanele de parcă încă s-ar gândi la asta. Da, se corectă într-un final, desumflându-se înapoi pe pernă. Dragostea e de rahat!

        — Poți să o mai spui odată.

        Dragostea era de rahat. Cred că ăsta ar trebui să fie noul meu motto. Amintirile de pe vremea în care mama trăia erau destul de dureroase, așa că nu le dezgropam prea des, așa că nu prea îmi aminteam dacă părinții mei chiar sau iubit pe bune, sau căsătoria lor a fost doar de fațadă. Pe atunci eram și prea mică pentru a realiza toate astea. Dar când am împlinit opt ani, și un an de când mama și-a găsit un loc în cimitir lângă părinții ei, și bunici mie, ambii de asemenea decedați, tata și-a adus noua mireasă în casa noastră. A doua lui soție. Dacă ar fi să fac fără rușine, un top al tuturor soțiilor pe care tatăl meu le-a avut, punând-o desigur, pe mami în capul listei, probabil a doua soție a tatei ar fi pe ultimul loc. Au fost căsătoriți timp de doi ani. Lian a fost norocos pe atunci. Nu a ajuns să o cunoască prea bine pe Lucinda, pe numele ei, fiind mereu plecat la școală. Dar eu și Vianna am ajuns să o cunoaștem. Poate prea bine chiar. Fusese o mamă vitregă obsedată de control.

        Față de soțul ei și față de fiicele sale vitrege. Aveam mereu un program strict pe care ea îl punea la punct. După doar o lună de când intrase în viața noastră, îmi adusese în pragul ușii un profesor de pian. Octavianna fusese încântată de ea. Mai ales de modul în care ne organizase viața. Dar mie personal mi-a întors totul peste cap. Cu programul făcut de ea în care luam parte la tot felul care pe mine personal nu mă caracterizau am ajuns să nu mai am timp pentru lucrurile care mă făceau fericită cu adevărat. Ca și călăritul. Sau orele în care doamna Myres, bucătăreasa cu zâmbet angelic pe care o adoram, mă învăța să scriu și să citesc, terminând ce mama a început înainte de a pleca dintre noi. Aparent, pentru acea femeie ținuta și croșetatul sau chiar mânuirea unui instrument era mult mai împortantă ca educația. Ce ne învăța ea era educație, într-un fel.

        Dar nu una care să mă ajute pe mine cu ceva în viață. Nu asta fusese partea rea în cășnicia ei nu tata, totuși. Lucinda ura să-l vadă pe tata petrecându-și timpul la clubul lui alături de ceilalți prieteni ai săi. Ura când tata își turna până și o micuță înghițitură de brandi în timpul cinei. Iar asta a stârnic certuri peste certuri. În doi ani de căsnicie nu a existat o seară în care tata și Lucinda să nu se certe pe tema asta. Sau pe orice lucru mărunt pe care Lucinda îl observa și nu îi plăcea. Tata nu îi făcuse mereu pe plac. Nu renunțase la club pentru ea cum nici la băutură nu renunțase. Îmi amintesc chiar și acum nopțiile în care mă strecuram în camera Viannei pentru a mă ascunde în brațele ei, în speranța ca strigătele să se oprească.

        Aia nu a fost iubire. Iar atunci, micuța Zemora de nouă ani, după cea mai urâtă ceartă dintre Lucinda și tata care s-a terminat cu sticlă și pahare sparte, și-a promis că nu avea să se căsătorească vreodată. Cu nimeni. Și-a dat seama pentru prima dată că iubirea nu există.