O fiinţă a nimănui. Un suflet pierdut. O plăsmuire a unei minţi morboase. Renăştea în durere şi chin din cenuşa unui trecut lugubru. Un phoenix decăzut, un înger de foc negru. În lanţuri nevăzute, erau întemniţate singurele şanse. Instinctul nu putea nimeni să il ucidă, dar trist, avea să moară. Tăcut, sumbru, punctual. 

Cutreera în văi nefaste cu gândul mai iute ca lumina, a descoperi fântăna de unde izvorăşte nenorocirea. A găsit-o într-un final, lângă ea a picat, cu buzele-i tremurânde. Suspinuri animalice, născând răzvrătiri sentimentale dinamice. Plângea în hohote şi se lovea în cap. Trăgea de păr, să-l rupă. Voia atât de tare să dispară, nu îi plăcea chinul la care era supusă. Căci niciodată nu va înţelege greşeala pe care a făcut-o. Se ştie nevinovată, dar lumea era crudă. În neant a fost aruncată, să putrezească treptat. 

Sparge ce a mai rămas, din lucrurile bune. Cioburi mari şi ascuţite, lucind în genune. Îl ia pe cel mai cristalin şi-n vena de la gât îl înfige, iar sângele se varsă, precum o cascadă măiastră. Pământul se preschimbă într-o baltă nevinovată. În sânge propriu se scaldă, un înger preschimbat în fată. Şi demon meşteşugărit, de un popor răzvrătit greşit.