Am fost o larvă la început, poate mai înainte de asta o simplă moleculă a unui sistem complex. Am fost idea unui zeu nebun, a unui univers care a explodat dând naştere vieţii. Realitatea a devenit plumburie, grea, mă dor oasele, mă dor ochii, mă doare inima. Voi ceda în curând, simt nevoia să mă întorc... să mă transform în acea imaginară siluetă care trăieşte într-un plan abstract şi necunoscut de infimele noastre minţi de muritori. 

Îmi îmbrăţişez trupul, devin un cocon, ţesut din pânză de mătase, din stele, din vise, din plăsmuiri cutremurătoare. Mă aplec, mă prăbuşesc pe sol, lăsând ploaia să mă ude, iar vântul să mă biciuie, să devin una cu materia din care m-am născut. Mă întorc la originile din trecut, atunci când nici nu am existat, când nu am conştientizat de propria-mi fiinţă. E un vid, un întuneric, nu simt, nu văd, nu aud. E un nimic pătrunzător, atât de dureros la început, dar devine doar o alinare, o mângâiere a mamei atât de profundă. Vreau să uit de legăturile cu ceea ce am trăit, dar în mine acele amintiri ale vieţi rămân aprinse ca o torţă. Nu mă pot lepăda de tot, aşa că fiecare moment va veni cu mine în mormânt. Buzele-mi vor regusta în clipa mărturisirii acel nectar dulce-acrişor-amărui, care mă va învenina până în miez. Le accept, le vreau, pentru că asta îmi dovedeşte că am trăit. 

Mă întorc de unde am venit... drumul nu mai este anevoios, iar trupul amorţeşte pătruns de linişte şi calm, furtuna s-a oprit, iar cerul senin mă va călăuzi.