Este un drum lung, anevoios, dar ştiu că nu mă voi pierde pe el. Sunt în cautarea mea, la capătul acestei cărări pietruite sunt ruinele sufletului meu. Pe parcursul anilor am uitat de eul lăuntric, de tot ce am crezut că însemn, acum totul - criptat în peisaje pe care abia de le mai recunosc - pare doar o poveste de mult uitată, veche, bătătorită de atâta incertitudine, suferinţă şi neglijenţă. 

Fiecare pas pe care îl fac, se adânceşte în praf, mireasma vremurilor apuse îmi trezeşte trăiri asunse adânc în mine. Lacrimi şi o febrilă amintire a ceea ce am fost mă cutremură, mă străfulgeră ca niciodată. M-am dat uitării şi am lăsat lucrurile să se strecoare pe lângă mine, atât de efemer, atât de timpuriu totul s-a năruit. Anii grei, devin poveri uşoare, căci ca printr-o sclipire de moment, viaţa se poate ruina, iar tot ce clădeşti să se prăbuşească subit. 

M-am scufundat în mine ca să mă regăsesc, să cercetez ruinele şi poate din piatra şi scândurile rămase să mă reclădesc, mai falnic ca un stejar, mai înalt decât un munte. Palmele mă dor, îmi sângerează, dar ştiu că nu va fi uşor. Câteodată e nevoie ca ceva din tine să moară ca să poţi să renaşti sub forma care îţi este predestinată. E doar un pas mic, care la final se va transforma într-o adevărată aventură.