Te-ai smucit din braţele ei devastat şi ai privit-o cu ură şi scârbă. Aproape că ai înjurat-o într-un moment de tăcere sumbră, apoi ţi-ai îndreptat privirea înspre mine şi m-ai luat de acolo, coborând scările în grabă, în goana după libertate. Ne-am aruncat împreună în lumea de afară, în ploaia torenţială, în tumultul inimilor noastre zbuciumate şi urcându-mă alături de tine în maşină, am aşteptat cuminte pe locul de lângă al tău, să văd ce hotărâre vei lua. Nici că ai mai privit în urmă, ai pornit motorul, derapând într-o frenezie morbidă, împroşcând trotuarul şi pe cei care ieşiseră să asiste la nebunia ta.

          Nu te-am crezut în stare de aşa ceva, nu te mai pot minţi acum, ai fost adesea un laş, îndoindu-te ca o plantă fragilă la orice adiere de vânt. Dar acum imaginea ta s-a schimbat subit, ochii tăi umbriţi de tristeţe şi determinism, completau noua ta înfăţişare rebelă, cu acea jachetă din piele neagră şi blugii aceia albaştrii strânşi pe tine şi umezi. Era ca un actor desprins din cele mai interzise filme pe care le-am văzut vreodată, dar am preferat să rămân tăcută şi să admir peisajul distorsionat de picăturile de ploaie.

          Nu era nevoie nici tu să spui ceva, fiindcă te cunoşteam prea bine, preferai să ţii tot acel ghem de emoţii în tine, până la momentul când presiunea devenea năucitoare şi explodai. Luminile oraşului nu au fost niciodată atât de plăcute, cânva nu le consideram atrăgătoare, aproape că le uram de fiecare dată când ieşeam seara târziu ca să cinăm ca doi adolescenţi îndrăgostiţi lulea. Însă acum, drumul acesta avea să fie ultimul, puteam deci să stau şi să admir din ce a mai rămas din lumea asta.

          Pupilele îţi erau dilatate şi corpul tău tremura, dar nu mai conştientizam dacă de frig sau nervi, te-am lăsat în pace până ce ai oprit şi ai ieşit ca un vârtej pe portieră. M-ai scos la fel de aprig şi nepoliticos ca prima dată când am ieşit la întâlnire, însă nu voiam să te condam, era vina mea în cea mai mare parte.

          Pregătit să-mi dai drumul în aer, am închis ochii şi am aşteptat, dar te-ai răzgândit nesigur pe decizia aceasta. Niciodată nu ai plâns cum ai făcut-o acum. Îţi cunoşteam suspinurile, dar acum te vedeam ca un necunoscut ce în sfârşit şi-a arătat adevărata faţă. Milă, compasiune, atâtea emoţii mă încercau aşa că ţi-am mângâiat obrajii şi ţi-am sărutat lacrimile sărate.

          „Poţi să-mi dai drumul acum!"

          Voia cu ardoare să te convingi că ceea ce se întâmpla era doar un coşmar, dar realitatea mereu a ştiut cum să te lovească din plin. Astfel că dezchizând capacul recipentului, foarte grijuliu ai ridicat vasul înspre cer când un fulger a despicat bolta întunecată şi m-ai lăsat să mă risipesc în aer, împrăştiindu-mi cenunşa - ultima fărâmă din a mea existenţă. Aş fi dorit ca despărţirea aceasta să nu fie atât de dureroasă, iar tu să nu suferi atât de mult...