Vine şi te loveşte, de parcă e un trăznet în zilele ploioase de vară, când plouă pe neaşteptate. Nu o poţi opri, adoră să pângărească fiinţele umane, doar este iubita de câtre Zei şi visată de muritori. Iar noi, suflete rătăcitoare în căutarea luminii, împlinirii cosmice, ne oferim sufletul ei. Frumuseţea de care dă dovadă nu se poate compara cu ceea ce vedem zi de zi. Chipuri de lut, trup sculptat în diverse forme, sunt doar corpuri geometrice, însă ea e o însufleţire a apiraţiilor noastre lăuntrice. Este glasul ce ne îndrumă spre vid, spre stele şi spre visare. Un luceafăr strălucitor, o nălucă a nopţii, ascunsă în umbră care răsare la auzul gemetelor noastre disperate. Răvneşte să ne iubească, să ni se ofere în întregime, printr-un gest ludic, inocent, dar adesea erotic. Nu o poţi atinge cu mâinile, ci doar cu mintea, cu esenţa care pulsează nerăbdătoare în tine.

E o melodie, e un vers, e o pictură, e o scriere, e tot ceea ce ţine de artă, de frumos, de haos, de urât. Răneşte, alină, seamănă, culege. Ne poartă în pântec ideile, ne mângâie cu rafinamentul şi gingaşul ei zâmbet. E o senzaţie, un parfum care se risipeşte în aer. O poţi doar gusta, prezenţa ei ameţitoare e opiu care ne înveninează raţiunea şi ne aruncă în nebunie. Pe ea ne sprijinim, pe ea murim. E mama care ne-a dat naştere şi cea care ne va curma existenţa măreaţă.

Glasul ei este mortal, căci precum o sirenă ne ademeneşte spre universul ei halucinant unde avem să ne trăim eternitatea, nu ca sclavi, ci ca nebuni.