Mă zbat în nimic şi în nimic explodez. Particulele se împrăştie şi fiinţa mea se naşte. Ca un Big Bang haotic, luminos, presărat de stele şi gaze multicolore. Mă înalţ spre un vid întunecat şi pustiit de atingerea unei iubiri. Pulsează, tânjeşte după a mea apariţie. 

          Încet de tot eu mă apropii, iar braţele mi le deschid, ele se ramifică în vene şi artere, sângele ţâşneşte. Stropesc nemărginitul, el tot mă cheamă şi realizez că e doar începutul unei dimineţi de primăvară, care renaşte din cenunşa nopţii apuse cu câteva ore în urmă. 

          Din negura trecutului răsare o idee, un concept fără hotare. Se destinde, se expansionează şi îmi smulge inima din piept. Ea bate şi tot bate, iar lacrimile mi se scurg, îmi înţeapă ochii. Jelesc, mă zbat şi tot în nimic cad. Mă doare, mă ustură, mă străpunge hăul. Ca un şarpe imaginile îmi străpung pielea şi halucinaţiile încep a dansa în faţa formei mele pricăjite şi translucide. 

          Eu sunt nimicul şi dau viaţă imposibilului, prin imaginaţie, prin pasiune, prin artă, prin scris... Prin sudoarea care o vărs când toate oasele mi se sfărâmpă, când impactul este izbitor şi necruţător. Când lumea mă goneşte şi mă reneagă. Un prost stric, un anvagardit, o siluetă a celor trecuţi în nefiinţă, ce au făcut pact cu muza supremă a unei idile luciferice, cu trup ispititor şi lăptos, a cărpui chip angelic era blurat de masca promisiunilor şi viselor spulberate. 

          Eu caut ceea ce nu există, magia, divinitatea şi adesea mă ucid ca un nou început să gonească pe paginile pătate de cerneală, iscălite de cuvinte criptate şi simbolice. 

          Eu sunt omul, creaţia nimicului, acelui nemărginit pe care nu îl pot cuprinde cu braţele, dar la care năzuiesc şi tind cu fiecare respiraţie a mea. trupul îmi e una cu pământul, sufletul una cu Universului.